��GENURILE

LITERARE

​

Soft educațional realizat de prof. Mardare Alina Maria� Colegiul Economic „Anghel Rugină” Vaslui

• GENUL LIRIC
• GENUL DRAMATIC
• GENUL EPIC

Genul liric

​

• Etimologic, termenul de poezie provine din fr. poésie, lat. poesis, gr. poiesis, „creaţie”, iar cuvântul „liric” provine din fr. lyrique, derivat din lyre, lat., gr. lyra, „liră”, întrucât primele creaţii de acest gen, în Antichitatea grecească, erau recitate cu acompaniament muzical de liră. Muzica, mai apoi muzicalitatea au rămas, de-a lungul veacurilor, un ideal de atins prin intermediul poeziei, un domeniu în care poezia (subiectivitatea, lirismul) se întâlneşte cu armoniile lumii.

​

• Poezia a fost, de la începuturile ei, legată de doi factori importanţi: figurile de stil, metrica, rimele, tot ceea ce alcătuieşte seducţia sonoră a cuvântului, muzicalitatea (exterioară) şi emoţia, sentimentul.
• Lirismul reprezintă, deci, acea formă a creaţiei literare în care poetul, vorbind în numele său, exprimă viziunile, sentimentele, trăirile şi aspiraţiile cele mai intense, care dobândesc, de fapt, un caracter generale-uman.

​

Scurt istoric

​

Apariţia poeziei este legată de secolele Vlll-VII î.Hr., fiind la început o lirică monodică, corală, expresia sentimentelor unui eu plural, colectiv. Primii poeţi aparţin Antichităţii greceşti şi latine: Pindar, Alceu, Sapho, Anacreon, Virgiliu. Termenul s-a impus totuşi destul de târziu, generalizându-se abia în secolul al XVIII-lea: latinii foloseau termenul de carmina, în Evul Mediu italienii îşi numeau producţiile lirice canzoni, iar în Renaştere, europenii utilizau sinonimul parţial ode.

​

Tipuri de lirism

1. Lirica subiectivă are următoarele caracteristici:

• discursul liric se desfăşoară la persoana I sau a ll-a;
• sunt prezente mărci textuale ale eului liric, cum ar fi pronumele și adjectivele pronominale la persoana I, verbele la moduri şi timpuri personale la persoana I sau a ll-a;
• are un puternic caracter afectiv;
• are forma unui monolog (liric);
• are un caracter confesiv, direct, apropiindu-se de definiţia clasică a lirismului.

Ex.: „Sara pe deal”, de Mihai Eminescu, „Testament”, de Tudor Arghezi, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga.

2. Lirica obiectivă, sau lirica măştilor, a rolurilor are următoarele caracteristici:

• discursul liric se desfăşoară şi la persoana a III-a, fără însă a renunţa la exprimarea la persoana I sau a ll-a;
• locul mărcilor textuale ale eului liric este luat de roluri, măşti care se comportă asemenea personajelor din genul epic;
• are un uşor caracter dramatic (care provine din introducerea dialogului în textul liric) şi chiar descriptiv şi narativ.
• Ex.: foarte multe dintre idilele dialogate ale lui George Coşbuc, „Zburătorul”, de Ion Heliade Rădulescu, „Luceafărul”, de Mihai Eminescu.

Este expresia directă a subiectivităţii autorului, a interiorităţii; exprimă direct cele mai profunde gânduri, sentimente, stări, exprimă direct viziunea despre lume, despre artă şi despre sine a autorului;

Instanţa comunicării este eul liric, marcat prin verbe şi forme pronominale de pers. I şi a II-a, interjecţii etc; modul de expunere reprezentativ este monologul Iiric, adresat sau nu.

Textul prezintă o expresivitate poetică provenind din frecvenţa figurilor de stil de tip semantic precum metafora şi din muzicalitate.

Trăsături

Specii lirice�

• Doina
• Idila
• Meditaţia
• Sonetul
• Imnul
• Elegia
• Arta poetică

Genul dramatic

Termenul dramaturgie provine din fr. dramaturgie, din aceeaşi familie cu dramatique, un derivat de la drame, dramă, şi desemnează totalitatea operelor scrise în formă dialogată, cărora le sunt asociate forme ale spectacolului teatral, menite a fi reprezentate pe scenă.

În limba greacă, unde este utilizat pentru prima dată termenul, drama însemna acţiune. Începând cu Antichitatea greacă şi până în Renaştere şi clasicism, cele două specii pure ale dramaturgiei au fost tragedia şi comedia. Ca specie, drama apare în romantism, sintetizând trăsăturile tragediei și comediei.

​

Trăsături ale genului dramatic

• Textul dramatic este destinat reprezentării pe scenă;
• Organizarea textului în acte şi scene sau tablouri, marcând spaţiile, permiţând schimbul actorilor şi al decorului etc;
• Modul principal de expunere este dialogul dramatic, cu rol în rezumarea unor evenimente, caracterizarea personajelor, evoluţia conflictului;
• Personajele comunică prin replici, precedate de numele acestora;
• Sunt prezente indicaţiile scenice, aflate de regulă între paranteze şi numite didascalii, care oferă informaţii despre acţiunea scenică, mimică, gesturi, atmosferă etc., contribuind la evoluţia acţiunii şi la construcţia personajelor.

Specii dramatice

​

​

• Tragedia
• Comedia
• Drama
• Vodevilul
• Melodrama
• Tragi-comedia

Evoluția unor specii dramatice

Tragedia apare încă din Antichitate (secolele al Vll-lea al Vl-lea): Nietzsche, în Naşterea tragediei, consideră că această specie literară s-a născut în timpul serbărilor dedicate zeului Dionysos.

Apogeul tragediei a fost în secolul al V-lea î.Hr., odată cu creaţiile marilor autori tragici Eschil (Perşii, Prometeu înlănţuit), Sofocle (Antigona, Oedip rege, Aiax, Oedip la Colonos), Euripide (Andromaca, Troienele). Alte epoci de glorie a tragediei au fost cea a lui Shakespeare şi clasicismul francez, reprezentat de Racine şi Corneille.

Originea comediei trebuie căutată în dionisiile campestre pe care vechii greci le organizau la sfârşitul recoltării strugurilor în cinstea zeului Dionysos. În Poetica, Aristotel recunoştea că ridicolul este domeniul de predilecţie al comediei, că acţiunea sa este hazlie şi „părintele său este râsul” şi prezenta comedia drept „imitaţie oamenilor neciopliţi”, a aspectelor ridicole ale naturii inferioare. Printre primii autori de comedii se află Aristofan. În perioada clasică, comedia este dusă la strălucire de către Molière (Avarul, Şcoala femeilor ş.a.)

​

Romantismul este epoca de afirmarea a dramei, cu un conflict puternic şi de foarte multe ori cu subiect istoric: Victor Hugo, Cromwell (1827), cu prefaţă care este un manifest al romantismului, Hemani, Ruy Bias, Alexandre Dumas cu Henric al III-lea şi curtea sa. La noi, drama este reprezentată de B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra), V. Alecsandri (Despot-Vodă), Al. Davilla (Vlaicu-Vodă), B. Șt. Delavrancea (Apus de soare).

În epoca modernă, se produce un amestec al speciilor dramatice, al formulelor estetice: sunt pulverizate conceptele tradiţionale de conflict, deznodământ, comedie, tragedie. Se folosesc denumiri ca teatrul absurdului (Alfred Jarry, Beckett, Eugen ionescu), teatru mitic (Lucian Blaga, Marin Sorescu), antiteatru.

​

Genul epic

Genul epic (gr. epos, epikos -cuvânt, spunere, discurs, povestire) cuprinde operele literare care au ca mod de expunere specific naraţiunea. Autorul îşi prezintă în mod indirect viziunea artistica, prin intermediul personajelor şi al acţiunii.

Trăsături ale genului epic

• Prezintă INSTANŢE ALE COMUNICĂRII NARATIVE specifice:
• a. AUTORUL este persoana reală care concepe şi scrie opera. El nu apare în mod direct în text, rolul fiind preluat de narator.

​

• b. NARATORUL este instanţa textuală care relatează faptele, vocea autorului. Este un mediator între autor şi cititor, o instanţă narativă auctorială: cine povesteşte -un „eu”, o privire impersonală care vede tot şi ştie tot, asemenea lui Dumnezeu.

Tipuri de naratori

​

I. În funcţie de raportul narator-discurs narativ:

- Narator heterodiegetic - relatează la persoana a Ill-a

- Narator homodiegetic - relatează la persoana I, fiind martor sau ascultător al întâmplărilor

II. În funcţie de gradul implicării în evenimentele povestite, naratorul este:

- obiectiv povesteşte evenimentele la persoana a III-a şi adoptă o atitudine detaşată faţă de acestea;

- subiectiv -povesteşte evenimentele la persoana I, fiind implicat şi ca personaj;

- martor cel care este sau nu personaj secundar al evenimentelor, rolul fiind cel de observator. Funcţiile naratorului sunt: narativă (de reprezentare), de regie, de control şi de interpretare.

​

​

c. PERSONAJUL (lat. persona mască, rol de teatru, actor) instanţa narativă prin intermediul căreia scriitorul îşi exprimă în mod direct ideile, concepţiile în opera literară. Mai este numit de teoreticieni actant, actor sau erou.

CLASIFICAREA PERSONAJELOR

I. după rolul pe care îl au în acţiune: principale, secundare, episodice, figurante;

II. în funcţie de profilul moral: pozitive, negative;

III. din punctul de vedere al raportării la realitate: fantastice, alegorice, simbolice, istorice etc.;

IV. din punctul de vedere al implicării în text: personaj-narator, personaj-martor, personaj-reflector etc.;

V. după modul în care sunt prezente în operă: individuale, colective;

VI. după gradul de evoluţie: plat, linear, previzibil şi rotund, complex, cu trăsături contradictorii.

VII. în funcţie de curentul literar:

a. Clasic este reprezentat de caracter, un personaj cu o trăsătură dominantă (avarul);

b. Romantic -excepţional ce acţionează în împrejurări excepţionale;

c. Realist -tipul uman întrun mediu social bine definit: demagogul, arivistul;

d. Naturalist -evoluţia sa este determinată de factorul genetic;

e. Modern -are o psihologie complexă, este imprevizibil, îşi impune propriile norme în lumea în care trăieşte.

​

d. CITITORUL -este cel care receptează textul în funcţie de propriul orizont de aşteptare şi de bagajul său cultural fapte, întâmplări reprezintă istoria sau conţinutul poveştii, o succesiune de întâmplări ce creează un fir narativ, caracterizat prin unitate compoziţională. Aceasta respectă momentele subiectului: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul;

Conflictul generează acţiunea şi este:

1. exterior între două personaje, concepţii, atitudini, personaj şi societate etc.

2. interior în sufletul aceluiaşi personaj, între datorie şi sentiment sau între raţiune şi sentiment.

Modurile de expunere specifice :

​

a. naraţiunea are rol în relatarea (de către narator) şi în reprezentarea evenimentelor (punerea în scenă a evenimentelor);

b. dialogul -conferă dinamism textului epic prin caracterul scenic pe care îl creează.

c. descrierea -prezintă, prin detaliile oferite, notele definitorii ale unui peisaj, obiect, personaj etc. Are mai multe roluri: de a crea atmosfera, a anticipa anumite evenimente, a susţine impresia de verosimilitate etc.

d. monologul este de două feluri:

​

1. adresat - întâlnit în discursul unui personaj cu un referent absent/imaginar;

2. interior - oferă cititorului acces la interioritatea personajelor; evidenţiază zbuciumul sufletesc al personajelor.

Procedeele prin care pot fi legate întâmplările într-o operă epică sunt:

​

1. înlănţuirea - constă în desfăşurarea lineară, cronologică a evenimentelor;

2. alternanţa - este un procedeu ce constă în alternarea planurilor narative; este întâlnită cu precădere în roman, dar şi în specii mai mici, cum este povestirea.

3. inserţia - procedeu prin care o naraţiune de sine stătătoare este inclusă în altă naraţiune. Este întâlnită mai ales în specia numită „povestire în ramă”.

​

• Romanul
• Nuvela
• Povestirea
• Schiţa
• Basmul cult
• Balada,
• Legenda,
• Epopeea,
• Basmul

​

​

​

Texte de frontieră:

Reportajul

Memoriile

Biografia

Specii epice