Scurtă biografie

Cu mai bine de 130 de ani în urmă s-a născut medicul, poetul, prozatorul și dramaturgul Vasile Voiculescu în localitatea Pârscov de pe Valea Buzăului.

A urmat școala primară în zona natală (Pleșcoi), și apoi, la doar șase ani, a plecat, ca să-și continue cursurile gimnaziale și liceale, intâi la Liceul “Alexandru Hâjdeu” din Buzău și apoi la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București.

După ce a terminat liceul s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, dar a trebuit să renunțe la calea pe care o alesese initial și să se îndrepte spre Facultatea de Medicină, la insistențele mamei și a unei surori.

A absolvit facultatea în 1909 și și-a susținut teza de doctorat în domeniul chirurgiei, cu tema "Rezecţia intestinului cu sutură termino-terminală în herniile ștrangulate". S-a specializat în medicină internă și epidemiologie.

​

Vasile Voiculescu, mereu aproape de oameni

Între știință și credință

Când era student în ultimul an, Vasile Voiculescu a

întâlnit-o pe Maria Mițescu, marea iubire a vieții,

și ea studentă la medicină. S-au căsătorit și au avut

cinci copiii (trei fete și doi băieți).

Încă din anii adolescenței Vasile Voiculescu a început să fie preocupat de filososfie, psihofizică, psihopatologie, teosofie, kaballa.

Dar, după multe căutări, a ajuns la concluzia că la temelia spiritului omului trebuie să stea credința.

„Ceea ce pot afirma este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă.”

​

Pe front: medic și poet

Primii ani din viața de medic îl găsește pe tânărul absolvent al facultății în mai multe circumscripții din mediul rural.

În 1917, România a intrat în primul Război Mondial, iar Vasile Voiculescu a fost numit șef al spitalului militar mobil de răniți din Bârlad, transformat ulterior în spital de contagioși (tifos, febră tifoidă, icter).

A îngrijit bolnavii cu mare grijă și s-a îmbolnăvit, la rândul lui de tifos și febră tifoidă.

A refuzat să plece acasă pentru a se reface şi a fost decorat pentru curaj şi dedicare cu decoraţia “Steaua României cu spade”.

Tânărul medic Vasile Voiculescu a fost impresionat de ceea ce a trăit zi de zi la căpătâiul bolnavilor și a redat în versuri sentimentele pe care le-a resimțit alături de pacienții săi. Astfel, în 1918 i-a apărut volumul de poezii intitulat “Din țara zimbrului și alte poezii”, pentru care a primit premiul Academiei Române, iar Societatea Scriitorilor Români l-a primit in rândul membrilor ei.

Viața de medic

În 1919 a luat parte la campania de combatere a tuberculozei şi a tifosului exantematic în judeţul Dâmboviţa. A fost decorat cu „Coroana României cu spadă şi panglică de virtute militară” pentru implicarea totală și devotamentul de care a dat dovadă.

Spre finalul vieții Vasile Voiculescu a fost întemnițat și a suferit cumplit din cauza unei tuberculoze osoase.

Este posibil ca infectarea cu bacilul Koch să se fi produs atunci, cand a participat la campania respectivă, dar imunitatea naturală şi viaţa echilibrată pe care le-a avut, să fi reușit să oprească boala timp de 50 de ani, până la întemnițare. Detenţia, însă a reactivat şi răspândit bacteria în ţesuturile osoase lombare.

De-a lungul anilor Vasile Voiculescu a publicat numeroase cărți de specialitate: ''Boala cea nouă: poliomielita acută sau paralizia copiilor'', 'Sifilisul'', ''Tuberculoza'', ''Igiena satelor‘’, etc..

În 1922 a devenit medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din capitală, iar în 1923 a fost numit “medic definitiv de circă urbană” în București.

Din 1930 Voiculescu a început să realizeze emisiuni cu teme medicale la Radio București.

Vasile Voiculescu, un model de bunătate,

modestie, omenie

Vasile Voiculescu s-a remarcat atât prin profesionalism, cât și pentru bunătatea extraordinară pe care o arăta faţă de orice bolnav.

„Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau… îi examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte.” afirma dr. Constantin Daniel, promotorul ergoterapiei în România.

Vasile Voiculescu și-a tratat pacienții cu atenție și grijă desăvârsită, concepția lui despre cei care trebuie să salveze vieți fiind: “ medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună”.

Fiica poetului spunea despre tatăl său că “acorda consultaţii medicale gratuite şi deseori oferea bolnavilor medicamente cumpărate din

banii lui. Familia poetului trăia numai din salariul de

medic şi din colaborările la diverse publicaţii;

doctorul era un bun diagnostician şi nu pretindea nimic

pentru munca sa”.

“Cuvinte de lămurire”

Fiind mulți ani medic la țară, Vasile Voiculescu a reușit să adune, de-a lungul timpului, multe tratamente, pe care le-a publicat în numeroase cărti prin care a încercat să-i îndrume pe locuitorii satului, și nu numai, să recurgă la tratamente naturiste eficiente.

În 1935 a publicat volumul “Toate leacurile la îndemână”, “un dicţionar de leacuri” după cum spunea autorul, care a încercat, în calitate de medic, să-i “dezrădăcineze” pe locuitorii satelor de “obiceiurile greșite și credințele rătăcite” în ceea ce privește multe “lecuiri mincinoase”, precum: “sticla pisată, scrumul de tutun, gândăceii, pânza de păianjen”, utilizarea “buruienilor otrăvitoare (“mătrăguna, spânzul, măselarița, laurul și câte altele”).

Din cuprinsul cărții “Toate leacurile la îndemână”

Sângele, seul de vită si stomacul de vită

“Sângele și seul de vită pot fi un leac pentru cei slabi, cu pierderi de sânge”.

“În farmacie se vând leacuri făcute cu sânge de cal. În casă nu se poate folosi decât sângele de porc făcut tobă (chișcă)”.

“Un alt chip de a folosi sângele e ca bolnavul să mănânce carne crudă proaspătă, sau carne abia friptă, cu sânge, mai ales mușchi”.

„În stomac își varsă sucurile o mulțime de ghinduri ascunse

în pereții lui. Când aceste ghinduri mistuitoare se tulbură

și nu mai lucrează bine, omul se îmbolnăvește de stomac,

nu mai are poftă de mâncare, toată ziua e lânced, orice

mancâre îi cade greu sau o varsă. Se cheamă că are boala dispepsie. Atunci folosim ca leac stomacul, rânza de vite, fie așa crudă, tocată, fie stoarsă și sucul amestecat cu puțină supă. Zeama de stomac de vită este și un leac minunat al anemiei (pernicioase), alături de ficatul de vită”.

“Inima este un mușchiu plin de sucuri și de substanțe lecuitoare pentru boalele de inimă”.

“Se întrebuințează fie inima așa crudă, tocată, fie numai zeamă

de inimă strivită luată de la bou sau cal. La țară, bolnavii

de inimă, cu bătaie de inimă, înghit inimi crude de porumbel”.

​

Cărbunele de lemn

“Se iau rămurele uscate de tei, se ard înnăbușit, apoi se pisează și se cern mărunt.

Acest praf se dă în durerile de stomac.

Cărbunele este un leac și împotriva otrăvirilor,

mai ales cu ciuperci (o lingură mare de praf,

într-un pahar cu apă)”.

​

Trasul (masajul)

“Este un leac străvechi de când lumea. Nu toată lumea știe, însă să tragă cum se cuvine și trasul nu e bun în toate bolile. Un masaj rău făcut, sau acolo unde nu trebuie, poate fi foarte primejdios.

Trasul se face întotdeauna de la vârful mădularelor (mâna, picior) către rădăcină, adică împingem sângele înapoi către inimă. Pe ceafă tragem de sub scăfârlie în jos. Pe spate și șale putem să facem masaj în orice direcție.

Trasul e bun în răceală, junghiu, nevralgii, dureri de șale, în dureri de cap, în boalele nervoase cu nesomn, slăbiciune.

Trasul e oprit în boalele vinelor cu umflarea lor (varice) și în oftică înaintată”.

​

​

Fumuri și furnici

“Se fac fumuri cu foi de mătrăgună și datură uscate pisate și amestecate cu silitră. Aceste afumări sunt alinătoare în accesele de astm.

Cu fum de mălai se afumă bolnavii de guturai, ca și cu fum de cârpă aprinsă, iar cu fum de măselariță se afumă cei care au dureri de măsele

Furnicile se întrebuințează ca să ciupească mâna ori piciorul omului bolnav de reumatism. E bine să ne ferim de acest leac, căci uneori pișcăturile furnicilor pot da umflături și unele iritații.

Am văzut la țară pe unii bând apă cu furnici pentru bolile de mațe. Este iarăși un obicei rău, când avem atâtea alte leacuri”.

Prișnițul

“Prișnișul este o cârpă sau o bucată de vată înmuiată în apă rece pusă pe partea bolnavă a trupului: peste o lovitură, la o umflătură, la un buboi, la o măsea umflată, la gâtul cu gâlci, la o rană, la un deget ce coace. Peste cârpa cu apă rece se pune o foaie subtire de țiplă (gutapercă) sau de hârtie unsă cu untdelemn, ori o foaie curată de viță, de brustur, și pe deasupra se

așează o cârpă uscată așa ca aburii ce se fac să intre în piele.

Prișnițul se schimbă foarte des când voim să dăm o

umflătură înapoi. De obicei, însă se țin cel puțin 2-3 ceasuri”.

​

​

Cartoful și leșia

“Cei care suferă de lenea mațelor pot mânca necurățați cartofii cu coajă cu tot. Dr. Carton recomandă celor slăbiți să mănânce cartofi cruzi, căci sunt foarte vitalizanți, dătători de înviorare.

Cu leșie de cenușă ne spălăm la cap. Leșia e un bun dezinfectant.

Cu leșia fiebinte spălăm scândurile pe jos în odaia bolnavilor,

patul, mobilele.

Ca să dezinfectăm rufele unui bolnav molipsitor (scarlatină,

pojar, oftică) precum și țoalele lui de pe pat, trebuie să le

fierbem câteva ceasuri în leșie tare.

Ochii de rac și pânza de păianjen

Pânza de păianjen pe care multă lume o folosește ca leac pentru opritul sângelui în răni și plăgi e de-a dreptul primejdioasă. Sângele se oprește nu cu pânza de păianjen murdară și plină de praf, ci cu o pânză sau cu un tifon curat.

Ca și cojile de ouă, pulberea de oase și creta, ochii de rac au în ei var mult, calcium cum spunem în medicină, lecuitor al ofticei și mare întăritor al trupului.

Se pot da ochi de rac copiilor slabi, cu oase moi, tinerilor

sleiți și amenințați de oftică, femeilor însărcinate,

bolnavilor de oase rupte, etc.”.

Selenoterapia: indicată pentru astenia fizică și slăbiciunea generală

​

Medicul Vasile Voiculescu avea adesea, crize de sciatică. Din acest motiv obișnuia să recurgă la această terapie care se bazează pe "băile de lumină lunară".

“Expunerea la razele Lunii trebuie făcută mai ales înainte şi după Luna plină, pe faţa anterioară apoi pe cea posterioară a întregului corp, pe o durată progresivă, care poate să ajungă până la două ore.

Vasile Voiculescu prescria această terapie pentru astenie la bolnavii vârstnici şi la convalescenţi.

În cazul acestei metode de terapie trebuie aşteptat momentul când mai sunt câteva zile (două) până la faza de Lună plină.

Pe de altă parte, dacă se face acest tratament în mod nejustificat sunt posibile tulburări ale sistemului nervos. După cum se spune în popor, se poate deveni "lunatec“.

Calea vieții

Viata lui Vasile Voiculescu a luat o întorsătură dureroasă în 1946 când soția lui, Maria, pe care o iubea atât de mult, a murit fulgerator, în urma unui accident vascular cerebral. Plecarea soției l-a apropiat din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Intenționa chiar să devină călugăr.

“Nu mai mânca deloc carne, doar fructe, nuci, lapte sau mâncăruri uşoare, gătite de el. Singur în camera lui rece ca gheaţa şi tapetată cu cărţi, poetul scria cu febrilitate", spunea fiica sa, Gabriela Defour Voiculescu.

Și totuși poetul nu era chiar singur în camera în care locuia, ci avea câțiva “prieteni”.

Vasile Voiculescu era un om cu o mare sensibilitate sufletească și care nu a putut trece nepăsător peste suferințele vietuitoarelor neajutorate.

Unul dintre “prietenii” ocrotiți în casa însingurată era un şoricel. “Se dedulcise la cărţile poetului şi i le rodea”. Copiii l-au tot rugat să le dea voie să-l prindă.

"Nu cumva să-mi omorâţi şoricelul!". Şoricelul avea

vasul lui cu apă, şi Vasile Voiculescu îl învăţase chiar să

mănânce din mâna lui. Celălalt “prieten” era un păianjen

care își făcuse plasa la o fereastră spartă pe care nu a vrut

să o schimbe, în nici un chip, deși copiii insistaseră.

Apropierea de credință. Întemnițarea.

Vasile Voiculescu a început să frecventeze organizatia religioasă ”Rugul Aprins”, de la mănăstirea Antim, din care făceau parte mulți intelectuali ai țării si care își propuneau păstrarea credinței si a valorilor ortodoxe. În 1948 organizația a fost scoasă în afara legii, fiind considerată „subversivă și contrarevoluționară”.

În 1958 a fost arestat, în toiul nopții si i-au fost confiscate manuscrisele, cărțile, icoanele și celelalte bunuri în mod abuziv. I-a fost cofiscată inclusiv biblioteca la care ținea atât de mult. Atunci când a aflat ce s-a întâmplat cu colecția sa de cărți a spus: " de-acum pot sa mor!"

Motivul arestării a fost “uneltire contra ordinei sociale".

La proces, poeziile religioase scrise de el au constituit probe de vinovăţie. Aşa că scriitorul a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Avea 74 de ani.

​

​

​

​

​

​

Vasile Voiculescu şi monahii Antonie Plămădeală şi

Andrei Scrima în curtea mănăstirii Antim.

Anii de detenție si eliberarea din pușcărie

Anii detenției au fost foarte grei. A îndurat frigul, foamea și durerea în trup și în suflet.

La Jilava şi la Aiud, colegii de celulă au fost impresionaţi de bătrânul cu părul alb şi aură de sfânt. Liniştit şi blând, "se hrănea, parcă, din Duh Sfânt". Şi acolo, între gratii, în inima infernului, Vasile Voiculescu se ruga tot timpul și îi mai şi îngrijea pe ceilalţi,

După eliberare Vasile Voiculescu s-a reîntors în casa care îi fusese confiscată. Nu se mai putea ţine pe picioare.

"La ieșirea din pușcărie, mărturisea fiica scriitorului, tata era îmbrăcat cu un pulover cârpit cu niste petice de pătură și în picioare avea un fel de burlane din lână. Când l-am întrebat ce sunt lucrurile alea, tata mi-a spus: “A, săracii băieți, au scos sârme de la pat, au adunat ce au mai găsit prin curte, și-au deșirat puloverele și mi-au făcut mie haine și încălțări". Frigul, umezeala, lipsa de lumină din celulă, hrana proastă, vârsta destul de înaintată și suferința morală l-au copleșit, facilitând instalarea în organismul lui slăbit a unei boli necruțătoare: tuberculoza la coloană”.

Epilog. Suferință și spiritualitate

Vasile Voiculescu a murit la vârsta de 79 de ani și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, îmbrăcat în hainele cu care venise de la închisoare, așa cum i-a fost ultima dorință.

În 1993 a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

În urma lui au rămas cărţile, versurile geniale şi nuvelele fantastice care au influenţat literatura română, dar si gîndirea profundă reflectată în spusele sale:

“Căci e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale, bucuria şi durerea la care se limitează materialismul, trebuie să adăogăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii… şi transfigurându-ne să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie”, mărturisea Vasile Voiculescu în fața studenţilor de la Teologie din București.