Page 1 of 119
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN
SPECIALIZAREA: CONTABILITATE
ANUL I
MICROECONOMIE
- SUPORT DE CURS –
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Lect. univ. dr. STANCIU MARIETA
Page 2 of 119
1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.
METODA DE CUNOAŞTERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ
1.1 Economia faptică şi economia teoretică
1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei
1.3 Nevoile umane şi resursele economice
1.4 Economia şi raţionalitatea în economie. Structurile economiei
1.1 Economia faptică şi economia teoretică
Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie
trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei, Economia
teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite.
Economia faptică, reală se prezintă ca:
- un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie,
de schimb şi de consum;
- o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi
procesele respective;
- o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi
proceselor producătoare de bunuri şi servicii;
- un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici.
De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un
microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format
din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă:
- omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi
consumator;
- unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii;
- bunurile şi serviciile economice;
- faptele şi respectiv operaţiunile economice;
Page 3 of 119
- relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare.
Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o
epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens: economic,
deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau
mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat,
economia reală devine ceea ce este şi astăzi:
- o economie de piaţă liber concurenţială;
- o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de
diviziunea manufacturieră, de fabrică;
- o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca
maşinilor;
- o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de
element al suprastructurii cât şi de agent economic;
- o economie cu randamente şi eficienţă crescânde;
- o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi
spirituală.
Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care
este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de
specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia
teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se
datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi
adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă.
Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă
ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului,
incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe
primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare
dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi
Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi
comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al
cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:
Page 4 of 119
1. obiect de studiu propriu;
2. metodă de cercetare proprie;
3. sistem propriu de categorii şi legi economice
1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei
Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul
francez Antoine de Montchrestien, prin Tratatul său de economie, termen care s-a
extins într-o mare parte a lumii şi care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”,
„nomos”, „polis” – gospodărie, lege, cetate (oraş, societate, ţară), cu derivatul său
„politeia” care însemna organizare socială.
Paradoxal, denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult
înainte de apariţia ştiinţei economice, care, iniţial, s-a identificat cu economia
politică. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei, economia politică
este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice, procese
prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare.
Acum, la începutul epocii moderne, devine tot mai evidentă discrepanţa dintre
nevoile nelimitate şi resurse limitate, rare şi unele pe cale de epuizare. Indivizii,
firmele, guvernele, societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul, iar
pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. Neexistând destul din toate, s-a
impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi produse şi consumate iar
întrebări precum ce, cât, cum şi cine să producă au devenit obsedante iar Economia
trebuia să dea un răspuns prompt şi cert, impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a
opţiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale
şi sociale în continuă creştere şi diversificare.
Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de
abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile
formulate, astfe:
Page 5 of 119
1. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică, un ansamblu coerent
de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare
universalizată, generalizată a acestei realităţi, ea fundamentează
noţiunile, categoriile şi legile aplicabile tuturor domeniilor economiei
reale;
2. ca ştiinţă social-umană, studiază viaţa economică în întreaga ei
complexitate, are în vedere interdepedenţele dinamice din economia
reală, indiferent dacă cercetarea porneşte de la microeconomie spre
macroeconomie, extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei maxime
asupra tuturor activităţilor din societate;
3. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală, economia politică
încearcă să elimine opoziţia dintre teorie şi doctrină;
4. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a
faptelor economice, împrumută tehnici şi instrumente de la alte
ştiinţe integrându-le într-un ansamblu specific, constituind baza
metodologică pentru toate ştiinţele economice.
METODA ECONOMIEI
Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să
fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, etimologic metoda reprezintă calea,
mijlocul, modul sistematic de cercetare şi expunere a rezultatelor; ansamblul de
procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului obiectiv.
Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau
procedee ştiinţifice.
- metoda comparării este procedeul logic cel mai general, universal folosit
în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice. Aprecierea
necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.
- abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la
concret la abstract, acest procedeu presupunând analiza şi sinteza.
Page 8 of 119
Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile
(trebuinţele) economice, care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile,
societatea în ansamblul ei.
Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături:
1) reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor
şi colectivităţilor umane, manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop
permanent al tuturor activităţilor economice;
2) au caracter istoric, devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub
forma principiului creşterii şi diversificării trebuinţelor;
3) au o dublă determinare:
• obiectivă, fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment
dat în societate, depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al
populaţiei;
• subiectivă, adică nevoile economice depind de factori biologici,
sociali, psihologici, morali, tradiţii, obiceiuri, fiecare individ devenind
un subiect economic care constată cât de mare este intensitatea
trebuinţei sale;
4) între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele
economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea
rarităţii resurselor, adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate,
rare în comparaţie cu nevoile;
5) orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul, având o anumită
periodicitate;
6) intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers
proporţional cu gradul de satisfacere a acesteia;
7) au caracter complex, prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe
complementare, concurente şi substituibile.
Page 10 of 119
1.4 Economia şi raţionalitatea economică. Structurile economiei
Prin conţinutul şi rolul său, economia – termen sinonim cu activitatea
economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale.
Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces
complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire
la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei,
repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.
Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană.
1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în:
a. activităţi practice;
b. activităţi teoretice.
2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în:
a. activităţi fizice;
b. activităţi intelectuale.
3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile
pot avea caracter:
a. pozitiv sau negativ;
b. moral sau imoral;
c. progresist sau reacţionar;
d. legal etc.
4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice
desfăşurate de oameni, activităţile pot fi grupate în:
a. activităţi creative;
b. activităţi de repetare şi reproducere;
c. activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare;
d. activităţi de distrugere;
e. activităţi de organizare sau dezorganizare.
Page 12 of 119
• consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea
bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale;
• atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri
economice reale.
Economia ca entitate complexă indestructibilă, este cercetată din unghiuri
diferite, astfel încât, în funcţie de gradul de agregare, structura pe verticală a
economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri:
1. Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul
comportamentelor individuale, în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc
producătorii ce, cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile
pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. Microeconomia nu
studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor, ci, pe baza
acestora, explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său.
2. Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice,
care studiază ansamblul activităţilor economice, folosind variabile agregate, la
nivelul unei economii naţionale:
• cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii;
• totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională;
• nivelul utilizării resurselor de producţie;
• comportamentul general al preţurilor.
3. Mezoeconomia - este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează
viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.
4. Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii,
interdependenţele economice dintre state, generate de diviziunea internaţională a
muncii, funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial.
Page 13 of 119
CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 1
Economie – termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de
Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti:
- oikos – care înseamnă casă, gospodărie;
- nomos – care reprezenta lege, rânduială;
- polis – cetate, societate.
Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel, Platon, Xenofon). O
bună perioadă de timp, economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică,
constituită în secolele XVIII-XIX, în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a
avuţiilor, după expresia lui Adam Smith. După publicaţia lui Alfred Marshall din
1890, Principiile Economics-ului (Principles of Economics), economiştii neoclasici
renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics, care
sugerează caracterul obiectiv, riguros, atribuit analizei economice.
Economie reală – totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată
de bunuri şi servicii, ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor
persoane fizice /juridice. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin
intermediul următorilor indicatori macroeconomici:
- produsul intern brut;
- comerţul exterior;
- nivelul producţiei agricole;
- salariul mediu nominal net;
- nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale;
- populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc.
Economia reală este studiată, analizată şi definită în funcţie de capacitatea
tehnică şi tehnologică, de nivelul şi structura costurilor, de nivelul rezultatelor, de
ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc.
Activitatea economică – proces complex ce reflectă faptele, obiceiurile şi
hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea
resurselor economice în scopul producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de
bunuri, în funcţie de interesele şi nevoile economice.
Page 19 of 119
• instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;
• intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei
de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia, prin folosirea
cadrului legal şi a pârghiilor economice;
• existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie,
mod de combinare a acestora, sistem financiar-bancar etc.) ca o condiţie a
satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.
2.2.2 Proprietatea în economia de piaţă; libera iniţiativă
Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni, un contract social cu
privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate
sau obţinute din activitatea economică.
Atributele proprietăţii sunt:
1. dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar în
virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de
vânzare-cumpărare, donaţie sau moştenire;
2. dreptul de utilizare, proprietarul putând să-şi exercite acest drept în
mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice
sau juridice;
3. dreptul de dispoziţie, dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor;
4. dreptul de uzufruct, de însuşire a rezultatelor producţiei.
Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate:
a) în totalitate:
• pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare);
• fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire);
b) parţial:
Page 24 of 119
- sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure
finanţarea acestora pe termen lung;
- întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul salariilor
depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;
- un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad ridicat
de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;
- sistemul de învăţământ este mai egalitar;
- clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică.
2.3 Banii în economia de piaţă
2.3.1 Natura, geneza şi evoluţia banilor
Banii reprezintă o marfă spcială care, într-un îndelungat proces istoric, de
dezvoltare a schimbului, s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor
pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al
schimbului.
Banii au apărut cu mult timp în urmă, din necesitatea facilitării schimbului,
realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri.
În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante:
1. perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost
anumite bunuri, animale, blănuri, bucăţi de metal etc. Care aveau rol de:
• intermediar;
• etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri;
2. perioada banilor monedă, treptat rolul de bani s-a restâns la metale
preţioase (aur, argint) datorită unor proprietăţi intrinseci:
• valoare mare într-un volum mic;
• sunt omogene şi perfect indivizibile;
3. perioada banilor de hârtie (fiduciari - bazaţi exclusiv pe încredere),
aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă, valoarea rezultând doar din
Page 28 of 119
Concepte de bază – tema 2
Diviziune socială a muncii – procesul de separare, detaşare şi combinare a
varietăţii activităţilor economice şi de statornicire a acestora, prin rolul pe care îl
exercită; ca părţi integrante ale acţiunii sociale.
Diviziunea mondială a muncii – relaţiile stabilite între statele lumii în procesul
dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional, precum şi locul şi rolul fiecărui stat
în parte în circuitul mondial al valorilor materiale.
Bilet de bancă – la început, constituia un înscris special dat de o bancă
deponentului de lingouri sau monede de aur, prin care aceasta certifica existenţa
aurului în depozitul său. În timp, biletul de bancă a început să mijlocească schimbul
de mărfuri, fără a se mai recurge la aurul pe care-l reprezintă. Mai târziu, statul şi-a
instaurat monopolul în domeniul emiterii biletelor de bancă, ele începând să circule
pe întreg teritoriul ţării, statul împuternicind banca centrală să îndeplinească funcţia
de emitent de bilete de bancă. Astăzi, biletele de bancă nu mai sunt convertibile în
aur.
Moneda reprezintă resursa macroeconomică la care se raportează toţi agenţii
economici ai unui stat. Moneda face posibilă derularea tranzacţiilor căruia este
transmisă averea averea de la o persoană la alta, de la un agent economic la altul.
Atributele monedei sunt:
1. acceptabilitate - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb, ea
trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată;
2. convertibilitate – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;
3. divizibilitate – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de
tranzacţie;
4. uniformitate – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie
să posede aceleaşi calităţi şi funcţii;
5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;
Page 29 of 119
6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de
timp cât mai mare.
Etalon – serveşte ca unitate de măsură sub diferite forme şi în diferite scopuri.
Etalonul monetar este cantitatea de metal (aur, argint) corespunzătoare unei unităţi
monetare.
Paritate – raportul de schimb dintre valorile a două monede care, teoretic,
reflectă raportul dintre puterea lor de cumpărare în ţările respective.
Prodfactori – bunuri care servesc obţinerii satisfactorilor; factori de producţie
(utilaje, instalaţii etc.).
Satisfactori – bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor
societăţii, destinate satisfacerii nemijlocite a trebuinţelor (alimente, îmbrăcăminte
etc.).
Intrinsec – ceea ce constituie partea lăuntrică, esenţială a unui lucru. Un bun are
o valoare intrinsecă, adică prin el însuşi, nelegat de altceva.
Fixing – operaţiune de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la
bursă. O valută poate avea două cursuri:
- un curs oficial, stabilit de autoritatea monetară – Banca Centrală;
- un curs liber – stabilit pe piaţă, în funcţie de fluctuaţia cererii şi a ofertei
pentru valuta respectivă. Tehnica de stabilire a cursului după metoda
fixingului constă în determinarea punctului la care cererea şi oferta pentru o
valută se egalizează sau se apropie cel mai mult.
Page 33 of 119
a) fluxuri reale – reprezintă fluxul apărut în cadrul circuitului economic în
tranzacţiile economice bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri şi
servicii. Fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi
mărime. În cadrul fluxului real menajele pun la dispoziţia firmelor
servicii, or acestea din urmă furnizează bunurile necesare;
b) flux monetar – fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de
aceeaşi mărime, dar de sens opus.
3.1.3 Circuitul economic
Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor
desfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economii
naţionale, tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.
Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic
trebuie studiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al
fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează. O schemă simplificată a
circuitului economic ne va ajuta să înţelegem acest lucru:
Flux real:
bunuri de
consum,
servicii
Flux monetar:
venituri
Menaje Agenţi economici alţii
decât menajele
Flux real:
cheltuieli
pentru bunuri
de consum şi
servicii
Flux monetar:
- munca;
- pământul;
- capitalul.
Activitatea firmelor presupune:
Page 37 of 119
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
1. întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil
de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor;
2. pregătirea de a-şi asuma riscul;
3. exercită funcţia de autoritate;
4. întreprinzătorul este un inovator;
5. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.
Page 41 of 119
4.2 Alegerea consumului raţional
4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual
Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în
folosirea bunurilor economice, de către populaţie şi stat, în scopul satisfacerii
nevoilor personale şi sociale.
Consumul poate fi clasificat după criterii diferite:
- după obiectul consumului,
- după subiectul consumului,
- după durata lui,
- după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc.
Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale
sau sociale şi el poate fi:
- public,
- privat (individual).
Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii, include
cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu
destinaţie socială.
Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu le poate
asigura, pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece
firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze:
- unele bunuri şi servicii sunt costisitoare, iar profiturile obţinute sunt
incerte (iluminatul public, sistemul naţional de drumuri, poduri, aeroporturi,
căi ferate etc.);
- profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea
rezervaţiilor naturale, a muzeelor, amenajarea parcurilor etc.);
- externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara
pieţei, deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern
(poluare, eliminarea produselor toxice, reciclarea deşeurilor etc.);
Page 42 of 119
- programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani,
şomeri, bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit.
Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de o
persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinate
satisfacerii nevoilor de viaţă.
Ca fiinţă raţională şi afectivă, fiecare consumator decide, în mod liber, asupra
mărimii consumul său şi a structurii acestuia, astfel încât consumatorul este
confruntat, permanent cu problema alegerii.
Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei,
utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea
venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă.
Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri:
a) când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice; se obţine
utilitate maximă atunci când, folosind bugetul său limitat şi
achiziţionând cantităţi diferite, consumatorul obţine o utilitate marginală
identică;
b) când preţurile unitare sunt diferite, un consumator obţine maximum
de utilitate, în condiţiile venitului disponibil dat, atunci când raportul
dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunurilor respective este
identic, sau când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor
respective este egal cu cel dintre preţurile lor unitare. Dacă se au în
vedere cele două bunuri, consumatorul realizează maximum de utilitate
atunci când:
UmA / PA = UmB / PB
sau
UmA / UmB = PA / PB
unde:
UmA = utilitatea marginală a bunului A;
UmB = utilitatea marginală a bunului B;
PA = preţul unitar al bunului A;
Page 43 of 119
PB = preţul unitar al bunului B.
Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens
general, baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.
Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau
presupusă a unui bun (intermediar, de capital, de consum sau serviciu) de a
satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi
necesare acestui tip de satisfacţie.
Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică, trebuie îndeplinite
anumite condiţii:
1. consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv, să şi-l dorească şi să
fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra;
2. consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la
nevoile pe care le are la un moment dat;
3. consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale, bunul pe care
şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie, reală sau iluzorie,
conformă normelor morale, sistemului de nevoi, tradiţiilor şi obicieurilor
sau în dezacord cu acestea;
4. consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv, având
cunoştinţele, aptitudinle necesare.
Utilitatea se prezintă sub două aspecte:
a) tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului
economic;
b) economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale
bunului, ci şi raportarea lo la o trebuinţă a neproducătorului mărfii.
Utilitatea economică se prezintă sub trei forme:
1. utilitate individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare
cantitate consumată dintr-un bun economic;
2. utilitate marginală:
– reprezintă utilitatea adiţională, adică satisfacţia pe care o aduce
fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic;
Page 44 of 119
– variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii
consumate dintr-un bun;
3. utilitatea totală
– reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor
unei mulţimi de bunuri omogene;
– satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi
succesive dintr-un bun, într-o perioadă dată.
Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode:
1. Metoda cardinală care presupune că:
a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun
economic o anumită utilitate;
b) consumatorul posedă suficiente cunoştinţe, încât poate măsura precis
utilitatea bunului dorit;
c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă
precisă putând efectua un calcul riguros, pe baza căruia să-şi poată alcătui
programul de achiziţii.
În realitate, folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece
consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o
măsoare în unităţi utilitate, şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest
calcul ori de câte ori face cumpărături.
De aceea, se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei
ordinale de măsurare a utilităţii.
2. Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită
ordine, în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea
bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită, cumpărând mai întâi produsele de
strictă necesitate, apoi pe cele de lux.
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să
renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-şi
Page 45 of 119
acelaşi nivel de satisfacţie, bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală
de substituţie a bunurilor.
În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de
a satisface anumite necesităţi, calitatea produsului exprimă gradul în care
utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.
Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale
oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip, în funcţie de
caracteristicile utile, pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici
una din sferele producţiei sociale, fiind produsul sau efectul acestora.
Page 47 of 119
5. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR
5.1 Sistemul factorilor de producţie
5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie
5.1.2 Neofactorii de producţie
5.2 Utilizarea factorilor de producţie
5.2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie
5.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice
5.3.2 Productivitatea muncii
5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice
5.1 Sistemul factorilor de producţie
Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici, locul şi rolul
lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu, precum şi
datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul
rând).
Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative,
oamenii acţionând:
• asupra cantităţii, utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie –
dezvoltare extensivă;
• asupra calităţii acestora, ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare
intensivă.
Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea
calităţii factorilor de producţie, impuse în general de cauze obiective precum:
a) creşterea şi diversificarea nevoilor;
Page 48 of 119
b) tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori;
c) sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor;
d) tendinţa de scumpire a unor factori;
e) necesitatea protecţiei mediului natural.
5.1.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie
Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi
suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului
său predominant.
Factorii de producţie constituie resurse atrase, alocate şi consumate în procesul
de producere a bunurilor economice.
Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii,
fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte:
- munca,
- natura (pământul),
- capitalul.
- MUNCA -
Munca este activitatea conştientă, specific umană, îndreptată spre un
anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi caută şi îşi construieşte
mijloacele adecvate atingerii scopului propus.
Munca a fost şi este:
- factorul activ – prin muncă are loc combinarea, utilizarea şi perfecţionarea
celorlalţi factori;
- factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic, deci
progresul este condiţionat de muncă.
Munca este o îmbinare de:
- efort fizic – când acesta predomină, munca se numeşte fizică;
- efort intelectual – când este predominant, munca va fi intelectuală.
Page 49 of 119
Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală, munca poate fi privită sub două
aspecte:
- cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă;
- calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnico- funcţionale şi estetice ale produselor în care se materializează.
Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă, între cele două neputându- se pune semnul egalităţii.
Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale
unui om.
Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune, ca munca să devină o
realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie.
Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează
posibilitatea desfăşurării muncii.
În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă, oricare ar fi
natura sau autorul său, este productivă, cu condiţia să creeze utilităţi sau să
participe indirect la crearea utilităţilor.
Munca este singura producătoare de avuţie, de valoare nouă iar preţul
forţei de muncă îl reprezintă salariul.
- NATURA -
În accepţiune economică, natura reprezintă totalitatea elementelor naturale
preexistente oricărei activităţi:
- originea,
- condiţiile primordiale,
- mediul de desfăşurare,
- substanţa materială naturală.
Natura, care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului, este factor de
producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme:
• pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi
cuprinde:
Page 56 of 119
produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de
factori.
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:
1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.
- are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre
volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate
pentru obţinerea veniturilor respective;
- se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata
rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)
Rpr = (profit / costuri totale) x 100
2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt
utilizaţi factorii de producţie.
- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută
(Q) şi factorii implicaţi (F).
W = Q / F
5.3.2 Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca
umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:
1. Productivitatea parţială - reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie
şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de
factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)
2. Productivitatea globală - reflectă modul de determinare a productivităţii,
fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor
factorilor de producţie;
- măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de
producţie.
Page 58 of 119
- factori sociali:
• nivelul de trai,
• condiţiile de muncă,
• responsabilitate etc.;
- factori educaţionali:
• pregătirea şcolară şi profesională,
• nivelul de cultură;
- factori psihologici:
• grad de adaptabilitate la disciplina muncii;
• satisfacţia adusă de muncă;
• climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;
• tradiţii, obiceiuri, religie etc.;
- factori structurali:
• evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;
- factori naturali:
• condiţii de climă, fertilitate;
• accesibilitatea resurselor naturale etc.
- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în
economia mondială:
• tipuri de specializare tehnică şi economică;
• gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.
Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:
- promovarea tehnologiilor noi;
- buna organizare şi conducere a activităţii economice;
- climatul social adecvat al muncii;
- competenţa profesională a factorului uman;
- realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.
Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare,
limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază
putându-se obţine:
Page 59 of 119
- bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;
- costuri mai mici pe unitatea de produs;
- valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;
- preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;
- PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;
- investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a
forţei de muncă;
- creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând
posibilă sporirea acestora;
- costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;
- nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor
dezvoltate.
5.3.3 Căi de creştere a eficienţei economice
Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare
a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă
nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate
are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural,
evitând degradarea acestuia.
Creşterea eficienţei economice presupune:
- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
- promovarea tehnologiilor moderne;
- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.
Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în
economie.
Page 61 of 119
– reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită
pentru obţinerea ei.
Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor
materiale şi a tarifelor la serviciile folosite de către populaţie. Este utilizat de către
economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor, astfel încât să fie
menţinut un anumit standard de viaţă.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă
ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi
consumaţi.
Page 63 of 119
b) cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri ale forţei de
muncă şi care au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata
salariilor, contribuţiile la fondul de şomaj, CAS-ul;
c) cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile, încălzitul, iluminatul etc.
2. Mărimea (nivelul) costului se determină prin însumarea mărimii absolute a
cheltuielilor din care este alcătuit, şi se determină:
- pe unitatea de produs,
- pe întreaga producţie realizată.
6.2 Mărimea şi tipologia costurilor
În decursul dezvoltării gândirii economice, s-au constituit mai multe tipologii
ale costurilor, dar ne vom opri la tipologia propusă de G.A.Frois.
1. Costul global (total) reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare
unui volum de producţie dat, şi este format din:
a. costul fix – reprezintă cheltuiala care este relativ independentă de
modificarea volumului producţiei şi care este suportată în orice
condiţii de o firmă (clădiri, asigurări, dobânzi);
b. costul variabil – reprezintă cheltuiala care variază în funcţie de
cantitatea de produse obţinute (materii prime, materiale, combustibil);
c. costul total – generat de consumurile aferente întregii producţii, este
suma costurilor fixe şi variabile.
2. Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe
unitatea de efect util. El poate fi:
a. cost fix mediu – costul devine variabil scăzând pe măsură ce creşte
cantitatea de produse sau, invers, crescând atunci când producţia
obţinută se micşorează;
b. costul variabil mediu – se determină raportând costul variabil total la
cantitatea de produse;
Page 64 of 119
c. costul total mediu – se determină prin raportarea costului total la
cantitatea de produse, care reprezintă costul unei unităţi din producţie..
3. Costul marginal:
- reprezintă sporul de cost necesar obţinerii unei unităţi
suplimentare de produs;
- se determină raportând creşterea costului total la creşterea
producţiei;
- evoluţia sa depinde de costurile variabile, totale şi medii.
Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă al
activităţii unei firme, cu cât costurile sunt mai mici, nivelul producţiei
păstrându-se la acelaşi sau crescând, cu atât eficienţa este mai mare, iar profitul
sporeşte.
Nivelul costurilor de producţie reprezintă mărimea absolută a cheltuielilor
efectuate pentru realizarea producţiei. Cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de cost
poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale, astfel:
- cunoaşterea reală a consumurilor de resurse materiale, financiare şi
umane pentru întreaga producţie şi pentru fiecare produs în parte;
- evidenţa şi controlul consumurilor factorilor de producţie;
- calcularea indicatorilor de eficienţă;
- influenţarea nivelului rentabilităţii (profitului);
- stabilirea preţului de vânzare a bunului pe piaţă.
6.3 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului de producţie
Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât mai
mici, pentru a dobândi un câştig cât mai mare. Acest lucru este determinat de:
- resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional;
- costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai
ridicat;
Page 65 of 119
- costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici, ceea ce sporeşte
numărul cumpărătorilor;
- o firmă cu costuri mici, accesibile, reprezintă un concurent important pe
piaţă crescând competitivitatea produselor.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
1) cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici;
2) reducerea stocurilor;
3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale;
4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs, prin creşterea
mai rapidă a productivităţii faţă de salarii;
5) micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor;
6) scăderea cheltuielilor administrative;
7) reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate;
8) economii la cheltuielile de dezvoltare.
Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte
negative asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.
Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:
a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;
b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;
c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv.
Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare
al unui bun economic, dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie
atunci când firma va înregistra pierderi.
Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi
mobilizarea eforturilor, o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o
optimul producătorului, ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost
de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai
mult posibil.
Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre
productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung.
Page 66 of 119
Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului;
a) alegerea optimală pentru un volum de comportament ale
întreprinzătorului obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie;
b) schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de
factori, producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale
factorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie;
c) schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori, modificând
raportul capital / muncă.
Page 67 of 119
CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 6
Legea randamentelor neproporţionale reprezintă relaţia dintre trendul
rezultatelor producţiei şi utilizarea unei activităţi suplimentare dintr-un factor de
producţie variabil, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi.
Are următoarele faze:
1. randamentul crescător – produsul marginal este mai mare ca produsul mediu, în
această fază a activităţii economice, trendul produsului mediu fiind crescător;
2. randament descrescător – produsul marginal are trend descrescător, iar produsul
mediu, după ce a cunoscut o creştere, începe, la rândul lui, să descrească;
3. faza de ineficienţă – produsul marginal are valoare negativă cu influenţe majore
asupra produsului mediu, în acest punct activitatea economică nu mai are
randament, continuarea ei neavând sens.
Cost de producţie (preţ de cost) – totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a
produce bunurile economice pe care le vinde sau totalitatea costului cu manopera,
materialele şi regia (costul luminii, chiriei etc.) necesare pentru a produce ceva sau
suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie.
Comportamentul consumatorului – reprezintă o teorie iniţiată în secolul XIX
care, de-a lungul timpului, a suferit transformări importante, constituind o parte
semnificativă în studiul teoriei economice moderne. La început se considera că
achiziţionarea oricărui bun oferă consumatorului o satisfacţie pozitivă, utilizarea
marginală apărută în urma cumpărării unei unităţi adiţionale dintr-un bun oferea
cumpărătorului o utilitate invers proporţională cu cantitatea achiziţionată din acelaşi
bun. Economiştii consideră că punctul de maximă importanţă îl constituie venitul
consumatorului, care influenţează direct cantitatea de bunuri ce poate fi
achiziţionată.
Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici
producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri de producţie
minime, modificarea nivelului producţiei prin combinarea variată a factorilor de
producţie sau substituirea acestora etc. Comportamentul producătorului este
influenţat direct de progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului.
Page 68 of 119
7. CEREREA
7.1 Cererea şi factorii care o influenţează
Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma
cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea,
deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei.
Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la care
aspiră o persoană, care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp,
la un preţ unitar dat.
Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum, bunurile şi
serviciile procurându-se prin intermediul pieţei, astfel încât, cererea este
condiţionată:
- pe de o parte de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei;
- iar pe de altă parte de evoluţia preţurilor.
Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă
pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar,
considerat ca maxim într-un interval de timp, considerând calitatea mărfii ca
fiind dată şi acceptată de cumpărători.
În funcţie de cine exprimă cererea, aceasta poate fi:
- individuală – cererea manifestată din partea unui individ, întreprindere sau
instituţie pentru un anumit produs sau serviciu;
- agregată (totală):
o însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui produs sau
serviciu într-o anumită perioadă;