Notă asupra ediţiei

În toamna anului 2008, încheiam lucrul la un volum care de la bun început fusese gândit pentru publicul din afara României. Se simţea lipsa unui studiu atât de sinteză, cât şi de analiză, cu privire la oraşele din spaţiul locuit de români, lumea urbană reprezentând o temă importantă de istorie medievală, de a cărei desluşire depinde mai buna înţelegere a mecanismelor de funcţionare a societăţii acelor vremuri. Am ales să publicăm cartea în limba engleză pentru că aceasta a devenit în ultimele decenii o adevărată lingua franca, inclusiv pentru mediul de cercetare din domeniul ştiinţelor umaniste. Lucrarea, intitulată At Europe's Borders: Medieval Towns in the Romanian Principalities, a apărut în februarie 2010, la Editura Brill din Olanda şi a fost bine primită în mediul academic. În acelaşi timp, aveam în minte intenţia publicării unei lucrări asemănătoare în limba română. Motivul era dat în primul rând de lipsa unei iniţiative de acest fel în istoriografia românească, căci nici un istoric nu s-a angajat în realizarea unei monografii care să trateze atât amplul proces de urbanizare din evul mediu din ţările române, cât şi evoluţia în primele secole a oraşelor proaspăt apărute. Cu acest gând, am continuat lucrul la volum, adăugând informaţiile lăsate deoparte la ediţia în limba engleză şi aducând la zi bibliografia acestei vaste teme. Din acest motiv, putem spune despre lucrarea de faţă că este o carte atât veche, cât şi nouă. Veche, pentru că, în special în prima parte – ce include oraşele din spaţiul învecinat ţărilor române –, are la bază ediţia în engleză. Nouă, pentru că între finele anului 2008, când am încheiat lucrul la ediţia amintită, şi jumătatea lui 2011, când am finalizat manuscrisul cărţii de faţă, am continuat cercetările şi am inclus numeroase alte interpretări, pe baza unor lucrări neutilizate în ediţia anterioară[1]. Adăugirile, completările, chiar modificările efectuate au făcut ca multe secţiuni ale lucrării să capete o nouă faţă. Cu totul, acest volum cuprinde cu aproape 800 de note mai mult (cu totul 3670 note, faţă de 2900 la ediţia în engleză), la bibliografie adăugându-se în mod firesc numeroase lucrări necitate anterior sau chiar noi, apărute în intervalul 2008-2011. Cele mai multe adăugiri se află în părţile a doua şi a treia, ce conţin segmentul cel mai important al lucrării: completări semnificative s-au făcut în partea a doua a lucrării, la discuţia cu privire la urbanizarea din Ţara Românească, precum şi la micro-monografii, ca şi în partea a treia a lucrării, cea dedicată oraşelor din Moldova, unde secţiunea cea mai consistentă, cuprinzând micro-monografiile, este în bună parte rescrisă.

A face istorie medievală românească, în special a te ocupa de începuturile medievalităţii din spaţiul locuit de români, reprezintă o întreprindere dificilă. Şi asta deoarece evul mediu este aici plin de necunoscute, greu de lămurit cu izvoarele ce ne stau la dispoziţie. Tema urbanizării este strâns legată de chestiunea începuturilor ţărilor române, astfel că a trebuit să abordăm şi subiecte colaterale, fără de care această temă ar fi fost greu de înţeles. Lucrarea este o sinteză, iar ca orice sinteză poate uneori să piardă din vedere sau să nu ia în considerare anumite detalii, cu toate că, adesea, tocmai detaliile ne-au ajutat să propunem soluţii pentru lămurirea unora din numeroasele probleme controversate ce privesc istoria medievală a oraşelor din acest spaţiu. O lipsă a acestei istorii este că nu e atât de mult o istorie a oamenilor din oraşe, cât am fi vrut să fie. Am pus accent pe oraş ca un centru economic, pentru că aceasta este ipostaza principală permisă de surse (pentru secolele XIV-XVI). Izvoarele istorice folosite sunt în special din categoria documentară, ce cuprinde cel mai adesea texte oficiale, seci şi fără prea multe detalii, care nu ne transmit ce gândeau actorii acelor vremuri, cum greu de identificat sunt şi relaţiile personale dintre oameni; în majoritatea cazurilor nu ştim nici măcar ce „opţiuni politice” aveau. De altfel, într-una din recenziile la varianta engleză a lucrării, ni s-a reproşat că am păstrat unele rezerve în susţinerea anumitor ipoteze şi că am manifestat reţinere în unele afirmaţii. Ezitările noastre sunt însă întemeiate, căci ceea ce am susţinut pe parcursul lucrării se bazează pe izvoare. Atât timp cât izvoarele ne-au permit să afirmăm şi să argumentăm ceva, am făcut-o. Acolo unde aceleaşi izvoare sunt neclare şi, mai ales, insuficiente, am păstrat rezervele necesare. Cum în privinţa începuturilor ţărilor române (şi aici includem formarea oraşelor), starea surselor istorice este foarte proastă (a se vedea perioada esenţială a anilor 1290-1323, practic fără surse), preferăm să păstrăm această atitudine, sperând ca în viitor ipotezele noastre să primească o mai mare susţinere prin descoperirea unor noi izvoare.

În mod firesc, o lucrare de anvergura celei de faţă nu poate să nu înglobeze rezultatele cercetărilor anterioare ale autorului. O dată cu trecerea timpului, faţă de alte lucrări ale noastre, am reevaluat unele poziţii, având drept suport noile studii apărute în domeniu, precum şi noile interpretări date unor izvoare. Acolo unde evidenţele au impus acest lucru, am admis că este necesară o adaptare a argumentelor.

După cum se observă, titlul cuprinde sintagma „în evul mediu”, cu toate că ne oprim cu cercetările în prima parte a sec. al XVI-lea. Am încercat să abordăm subiectul pornind de la limitele cronologice adoptate de decenii bune de către ceilalţi istorici ai fenomenului urban[2].

Bibliografia disponibilă pentru această temă este foarte vastă şi ea se îmbunătăţeşte lent, dar continuu (din păcate, nu întotdeauna cu literatură de calitate). Tocmai pentru că bibliografia folosită este foarte întinsă, am decis ca în rubrica specifică de la final să includem doar lucrările citate cel puţin de două ori. Precizăm, de asemenea, că pentru aparatul critic am adoptat cel mai folosit sistem internaţional din domeniul ştiinţelor umaniste (şi nu numai), anume cel recomandat în Chicago Manual of Style. Nu înţelegem reţinerea în acest sens a Academiei Române, ale cărei norme, utilizate de câteva decenii (inclusiv de subsemnatul), nu au fost adaptate la acest standard internaţional, fapt necesar[3] în condiţiile în care ştiinţa istorică românească trebuie să finalizeze racordarea nu atât la cerinţele lumii actuale, cât la temele, preocupările şi metodele istoriografiei contemporane. O asemenea situaţie nu face decât să accentueze starea de provizorat în care ne aflăm din acest punct de vedere.

*

Apariţia acestei cărţi a fost posibilă datorită sprijinului dat de mai mulţi oameni, pe care îi asigur de recunoştinţa mea. Se adaugă şi câteva instituţii, ce au facilitat cercetările pe care le-am desfăşurat în ultimii ani. Astfel, datorez mulţumiri în primul rând Comisiei Fulbright din Romania pentru faptul că mi-a permis, prin acordarea unui grant post-doctoral, să continui cercetările privind oraşele medievale din ţările române şi din centrul şi sud-estul Europei. De asemenea, adresez mulţumiri Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior din România (C.N.C.S.I.S.), al cărui grant a înlesnit finalizarea cercetărilor mele, menţinerea contactului cu comunitatea istoricilor interesaţi de istoria urbană, precum şi apariţia prezentului volum. Datorez recunoaştere profesorului Keith Hitchins care, cu îngăduinţă, m-a ascultat de fiecare dată şi m-a sprijinit pe parcursul vizitelor mele în Statele Unite. Nu îi pot uita pe colegii de la University of Illinois at Urbana-Champaign, în special pe cei de la Russian, East European and Eurasian Centre şi University Library, care m-au primit de fiecare dată cu căldură şi mi-au asigurat o şedere cât mai plăcută, oferindu-mi acces la toate resursele disponibile. Îi sunt recunoscător şi lui Florin Curta, care mi-a dat şansa de a publica prima ediţie a acestei lucrări în cadrul excelentei colecţii pe care o coordonează la editura Brill. De asemenea, datorez mulţumiri unor oameni care, de-a lungul desfăşurării proiectului, mi-au oferit sfaturi utile, răspunsuri la întrebări, mi-au pus la dispoziţie informaţii sau pur şi simplu m-au susţinut: Petronel Zahariuc, Ioan Caproşu, Alexandru-Florin Platon, Dan Dumitru Iacob, Victor Spinei, Ştefan S. Gorovei, Oliver Schmitt, Cristian Luca, Valentin Cîrdei (autorul traducerii primei ediţii), Radu Pîrnău (autorul hărţilor), Mariana Şlapac, Ovidiu Şandor, George Şipoş, colegilor de la Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi alţii, cărora le cer dinainte scuze în caz că i-am uitat. Nu în ultimul rând, adresez mulţumiri părinţilor, dar mai ales soţiei mele, Mihaela, şi fiului meu, Alexandru-Ioan, pentru sprijin şi în special pentru răbdarea de care au dat dovadă, răbdare pe care adesea am pus-o la încercare.

Laurenţiu Rădvan

Introducere

Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de explorare a felului în care au apărut şi evoluat oraşele medievale din ţările române, de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi până la începutul secolului al XVI-lea[4]. Lumea medievală nu poate fi înţeleasă în întregime fără des­cifrarea oraşului, cu tot ceea ce reprezintă acesta, cu o societate de oameni liberi, privilegiaţi, pentru care comerţul şi producerea de obiecte de uz comun sau de lux reprezentau un mod de viaţă. O cercetare care să tra­teze variatele probleme ce ţin de începuturile şi structurile urbanităţii acestui spaţiu al Europei, care să ia în discuţie fiecare regiune, cu specificul şi cu modul său, particular, de evoluţie, lipseşte. Acestei provocări dorim să îi răspundem în cartea de faţă.

Ce este oraşul? Iată o întrebare veche, care a frământat şi frământă istoricii din toată lumea. Cu atât mai dificilă este pentru specialiştii din regiunile răsăritene ale Europei, cu cât oraşele din aceste părţi arătau şi erau organizate în mod mai mult sau mai puţin diferit de cele din regiunile apusene şi sudice ale continentului. Trei sunt principalele direcţii de interpretare spre care se îndreaptă majoritatea cercetătorilor: economică, juridică şi topografică. Unii istorici consideră că numai aşezările care erau implicate într-un comerţ activ ori în producţie de mărfuri pot fi considerate oraşe. Alţii pun accent pe sensul „legal” al oraşului, de aşezare funcţionând pe baza unor principii juridice clare, care stabileau regimul comunităţii ce beneficia de un privilegiu, mai mult sau mai puţin extins. În fine, o altă parte a cercetătorilor leagă centrele urbane din evul mediu de prezenţa unor ziduri înconjurătoare şi de existenţa unui plan riguros[5].

Cu cât mergem spre răsăritul Europei, spre Marea Neagră, nu mai putem aplica principiile enunţate mai sus în privinţa oraşelor, deoarece puţine le întrunesc. Unele centre sunt active din punct de vedere comercial, dar nu au privilegii şi nici ziduri (aşa-numitele Markt din Europa Centrală, târgurile din est). Altele au privilegii, nu atât de extinse precum în vest, sunt implicate economic, dar nu au ziduri (oraşele din Ţara Românească, Moldova sau Serbia). Pe de altă parte, există şi oraşe care întrunesc condiţiile amintite (oraşele regale din Ungaria, oraşele privilegiate din Polonia etc.). Dacă pornim de la definiţiile clasice ale oraşului şi le-am considera numai pe cele din urmă oraşe, atunci în centrul şi răsăritul Europei am avea cea mai mică densitate de oraşe de pe continent. Realitatea vieţii urbane este însă mult mai diversă şi mai complexă.

Oraşul a reprezentat din punct de vedere demografic o aglomerare umană, o concentrare de oameni, ce depăşeşte cu mult ca număr un simplu sat. Topografic, observăm că marea majoritate a centrelor urbane sunt aşezate în locuri prielnice schimbului, în preajma castelelor regelui sau ale unor nobili, la intersecţie de drumuri, la vaduri de trecere a râurilor etc. Unele oraşe medievale se află pe locul unor aşezări din antichitatea romană, dar ca organizare nu au nimic de-a face cu oraşul antic. Dispunerea spaţiului interior este una mult mai regulată. Piaţa centrală se impune ca loc polarizator al schimburilor, având două funcţii: una, originală, de loc de comerţ, a doua, de loc de adunare şi de manifestare al orăşenilor (păstrează, în parte, vechea funcţie de agora). În piaţă se află, în majoritatea cazurilor, mai multe clădiri cu valoare de simbol: primăria, sediul instituţiei care guvernează oraşul şi veghează la păstrarea autonomiei acestuia, şi biserica oraşului, locul în care orăşenii îşi manifestă pioşenia. Oraşul se detaşează în mod evident de sat prin funcţiile sale. Principala funcţie rămâne cea economică, în principal de centru de schimb, dar şi loc de producere de mărfuri, ocupaţiile agrare fiind secundare[6]. Funcţia politică îi este dată de faptul că oraşul a continuat să reprezinte un sediu de putere (în sens juridic, administrativ, religios). Locuitorii săi nu numai că puteau produce sau vinde diverse mărfuri, dar puteau mânui la fel de bine şi o armă, astfel încât în oştile medievale întâlnim şi corpuri de orăşeni, deseori mai bine înarmaţi decât ţăranii. Oraşul deţine şi o importantă funcţie culturală. Alături de Biserică, oraşul devine un loc „al scrisului”, căci locuitorii au fost repede nevoiţi să înveţe să citească, scrie şi socotească, activităţi necesare în ocupaţiile lor[7]. Multe din meşteşugurile urbane au fost puse în „slujbă culturală”, de vreme ce meşterii ridicau biserici, pentru ca apoi să ajungă să tipărească cărţi. Dezvoltarea oraşului a implicat şi apariţia şi extinderea unor forme de viaţă specifice acestei lumi, precum şi a unor mentalităţi conectate la un sistem propriu de valori. Orăşenii s-au arătat mult mai deschişi faţă de muncă, contribuind la reabilitarea acestei activităţi în ochii societăţii medievale târzii. Din punct de vedere social, comunitatea orăşenească medievală forma un amestec, în care se reuneau bogaţii, cei de sus, patriciatul (majores), ce exercitau control asupra instituţiilor de conducere, cu cei de jos, mai săraci (mediocres). Diferenţierea a fost făcută în timp de două criterii ce au devenit hotărâtoare pentru această lume: influenţa şi banul. Reunirea tuturor trăsături menţionate duce la o singură concluzie: oraşul medieval reprezintă un „fenomen multifuncţional”[8].

Toate aceste aspecte sunt importante din perspectiva definirii pe care o dăm noi, în perioada contemporană, oraşului medieval. Trebuie totuşi să păstrăm reperele medievale ale cercetării, şi de aceea accentuăm importanţă elementului juridic. Astăzi, putem considera că o aşezare cu populaţie numeroasă, activă economic, având o piaţă, era un oraş. Însă pentru omul medieval contau şi drepturile de care se bucura, pentru că acestea îi confereau un anumit statut. Dintre miile de aşezări ce funcţionau la un moment dat în lumea medievală se detaşează ceea ce putem numi oraşul privilegiat[9]. Locuitorul acestuia era om liber, nu depindea de nimeni, cel mult de rege, care îi acordase sau confirmase la un moment dat privilegiul. În cazul oraşelor, acest act nu era acordat individual, ci era dat comunităţii şi prin intermediul acesteia se răsfrângea asupra indivizilor ce o compuneau. Dacă ne referim la conţinut, pe cât de diverse au fost oraşele, pe atât de variate au fost privilegiile. Conţinutul lor diferă mult de la o zonă la alta. Putem vorbi de privilegii complete, ca în Italia şi Germania, de unele extinse, precum în Polonia sau Ungaria, dar şi de privilegii limitate, ca în Serbia, Ţara Românească sau Moldova. Condiţiile istorice au făcut ca în centrul şi sudul Europei să avem cele mai largi privilegii, iar pe măsură ce mergem spre periferie privilegiile să se restrângă. Prin urmare, pentru a defini o aşezare medievală ca oraş trebuie să îi identificăm privilegiul.

În foarte multe cazuri, acordarea privilegiului a avut loc după formarea propriu-zisă a aşezării şi după ce aceasta atinsese un anumit stadiu de dezvoltare economică şi socială. În alte cazuri, carta cu drepturi a fost dată în momentul înfiinţării aşezării sau la puţin timp după. În Europa Centrală şi de Răsărit nu trebuie să ignorăm un proces ce a avut un impact deosebit pentru evoluţia urbanităţii: colonizarea. Motive economice şi sociale i-au determinat pe regii, principii, ducii sau episcopii din Polonia, Ungaria, Serbia, Ţara Românească şi Moldova, pentru a numi statele medievale[10] de care ne vom ocupa, să încurajeze sau să accepte stabilirea în posesiunile lor a unor colonişti străini, mai bine pregătiţi şi mai bine organizaţi. Stabilirea lor s-a făcut în condiţii destul de precise, căci nou-veniţii au fost atraşi cu pământ, drepturi economice şi libertăţi juridice. Venirea lor este asociată cu fondarea unor noi aşezări, sate sau oraşe, care s-au organizat după aşa-zisa „lege germană”. În cadrul acestui amplu proces, ce s-a întins de-a lungul câtorva secole, au fost implicaţi nu numai străini, ci şi autohtoni, relocaţi potrivit noilor principii. Drepturile primite de colonişti constituie baza privilegiului, care a fost păstrat în forma iniţială sau, ulterior, a fost extins.

La multe dintre oraşe carta ce conţinea privilegiul nu s-a păstrat, „vinovate” fiind condiţiile lumii medievale sau moderne (distrugerile provocate de războaie şi calamităţi naturale). Cu toate acestea, izvoarele ne oferă suficiente dovezi pentru a putea considera o anumită aşezare oraş. Prezenţa unor personaje alese de comunitate, care îi puteau judeca pe membri, emiteau hotărâri sau redactau documente pe care puneau sigiliul oraşului, reprezintă un exemplu. Un alt fapt trebuie subliniat: privilegiul a apărut în urma unui compromis între autoritatea centrală şi locuitori. În acest compromis, în părţile centrale şi răsăritene ale continentului accentul nu credem că trebuie pus pe locuitorii oraşelor, ci mai degrabă pe regalitate sau autoritatea locului. Nu putem vorbi aici de o „mişcare comunală” în adevăratul sens al cuvântului, ci doar de acţiuni izolate ale orăşenilor din centrele mari, care au făcut presiuni pentru obţinerea (sau, ulterior, extinderea) de drepturi. Deoarece avea pârghiile puterii la îndemână, regalitatea a fost instituţia care a reglementat statutul de funcţionare al oraşelor. Îşi asigura astfel venituri mai mari, o mai bună dezvoltare a regatului (sau principatului) şi o bază politică. Chiar şi cu sprijinul regalităţii, orăşenii din aceste regiuni nu au reprezentat niciodată o forţă socială şi politică semnificativă.

Cu cât mergem spre răsăritul Europei, este tot mai dificil de identificat felul cum funcţiona comunitatea orăşenească în evul mediu. Izvoarele sunt foarte zgârcite în această privinţă. Avem indicii că orăşenii au acţionat solidar şi şi-au apărat drepturile, mai ales când era vorba de dreptul de a fi judecaţi de reprezentanţii lor sau de dreptul de folosinţă a moşiei oraşului. Mai târziu, autoritatea centrală a încercat să le limiteze autonomia. O altă controversă este dată de existenţa sau nu a unei continuităţi între aşezările urbane din antichitate şi cele din evul mediu. Problema nu este simplă şi nu poate fi lămurită decât cu ajutorul arheologiei. Cercetările întreprinse pe această cale au arătat că în unele cazuri a existat o relativă continuitate de locuire (Ruinenkontinuität). Chiar şi în perioadele cele mai dificile din evul mediu timpuriu, teritoriile afectate de migraţii din Europa Centrală sau Balcani au continuat să fie locuite. Cu cât ne aflăm mai aproape sau în interiorul teritoriilor controlate de fostul Imperiu Roman, constatăm că pe locul oraşelor de azi s-au aflat castre, municipii şi colonii romane[11]. Nu de puţine ori, pentru a fonda noi aşezări, romanii preluaseră la rândul lor poziţia unor mai vechi aşezări ridicate de cei care locuiseră înainte în aceste regiuni (celţi, daci etc.). Totuşi, oraşele care au fost locuite neîntrerupt în perioada dintre decăderea structurilor romane şi crearea statelor medievale sunt puţine. Majoritatea se află în cuprinsul Imperiului Bizantin şi, câteva, în Italia, Galia şi Spania. Repopularea vechilor oraşe, pe acelaşi loc sau în apropiere, a avut loc abia din momentul în care se observă o stabilizare a situaţiei politice, odată cu apariţia unor noi state, viabile. Diferenţa majoră faţă de antichitate constă în faptul că oraşele medievale sunt organizate altfel şi au alte funcţii.

În lucrarea de faţă se va observa folosirea cu precădere a formulei „aşezare cu caracter pre-urban” cu referire la unele aşezări. În jurul statutului acestor aşezări, care păşeau pe calea urbanizării, s-au purtat multe discuţii între specialişti, căci terminologia abordată nu a fost egală. Unii au preferat formula adoptată de noi, alţii s-au orientat spre denumirile de „proto-oraşe”, „oraşe-embrion” sau „oraşe incipiente”[12]. Între formulări există diferenţe de nuanţă, căci putem deosebi aici cele două viziuni privind evoluţia urbană, care disting aşezările cu statut economic şi juridic aparte sau pe cele cu funcţii economice şi administrative. Am preferat formula de „pre-urban”, căci aceasta ni se pare mai apropiată de felul în care înţelegem noi oraşul, pe care am arătat mai sus că îl vedem ca un ansamblu complex, cu caracteristici foarte diverse. Aşezarea pre-urbană este pur şi simplu o aşezare care nu mai era sat, nu era nici oraş, dar întrunea o parte din atributele unui oraş. Putem întâlni această stare la aproape toate oraşele de mai târziu, ca o etapă în formarea lor urbană. Totuşi, nu toate aşezările care s-au aflat la un moment dat într-un stadiu pre-urban au ajuns oraşe. Unele nu au avut condiţii prielnice, iar altele nu au avut „noroc”. Situaţii destul de întâlnite în evul mediu, precum un incendiu, o calamitate naturală, o invazie urmată de distrugere sau toate acestea reunite puteau condamna definitiv o aşezare ce părea să aibă un viitor urban.

*

Cercetarea noastră acoperă, ca spaţiu politic, social şi geografic, o parte din teritoriul Europei Centrale şi de Răsărit[13]. Condiţiile istorice particulare au făcut ca în această regiune să se formeze două principate[14] locuite în majoritate de români, Ţara Românească şi Moldova. Românii din Transilvania nu au format un stat, deoarece acest teritoriu a intrat sub controlul regilor Ungariei destul de devreme, între 1000 şi 1200. Aici a supravieţuit, alături de alte structuri, forma de organizare politică şi teritorială a voievodatului, cu o autonomie redusă. În schimb, cele două principate au avut o autonomie foarte extinsă, conducătorii lor fiind practic independenţi în ceea ce priveşte politica internă. Aveau inclusiv drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor. Cu toate că domnii Ţării Româneşti şi Moldovei se recunoscuseră vasali ai regilor vecini ai Ungariei şi Poloniei, au avut libertate aproape deplină şi în deciziile privind politica externă. Apariţia Imperiului Otoman a dus la schimbarea lentă a echilibrului de forţe din regiune. Până la căderea Ungariei, dar şi după, principatele au jucat un joc politic foarte abil, ce le-a permis să-şi păstreze neştirbită autonomia. Dependenţa de Imperiul Otoman s-a accentuat în a doua parte a sec. al XVI-lea şi în sec. al XVII-lea. Situaţia politică locală a influenţat decisiv apariţia, evoluţia şi modul de organizare al oraşelor. Europa Centrală şi mai ales cea de Răsărit au fost afectate până în sec. al XIII-lea de mişcările migratorilor, ce au întreţinut o stare de nedezvoltare a structurilor locale sociale şi politice. Din acest motiv, urbanizarea nu a avut loc în acelaşi timp cu procesul similar din Europa de Vest şi a cunoscut o întârziere. Abia după liniştirea relativă a acestor neamuri, după jumătatea sec. al XIII-lea şi în secolul următor, statele locale s-au consolidat, asigurând un cadru de stabilitate pentru formarea de noi oraşe. Cu o întârziere de aproape un secol, oraşele din ţările române (ca şi cele din Balcanii de nord) se alătură celor din Ungaria şi Polonia în acest spaţiu al Europei.

Secolul al XV-lea reprezintă momentul de apogeu al oraşelor medievale din regiune. Situaţia începe să se schimbe o dată cu dinamicul secol al XVI-lea. Oraşele din Serbia şi Bulgaria intraseră deja sub control otoman, astfel că centrele urbane din ţările române nu vor putea evita influenţa orientală în politică, economie şi societate. Este remarcabil însă faptul că oraşele din acest spaţiu au reuşit să-şi păstreze specificul original, la nivelul organizării de bază, încă două secole.

Ca preambul la prezentarea oraşelor din ţările române, am ales să prezentăm felul în care au apărut şi evoluat oraşele din regatele medievale ale Poloniei şi Ungariei şi din regiunea sud-dunăreană. Am făcut acest lucru pentru a facilita identificarea elementelor comune dar şi din considerente de metodă, căci abordarea comparată ne-a ajutat să descifrăm mai bine felul în care au apărut oraşele din principate. Din cercetarea de faţă am exclus mai îndepărtatele Boemia, Austria sau Imperiul Bizantin, nu însă fără a le menţiona, de fiecare dată când s-a ivit ocazia şi când argumentaţia a impus acest lucru. La nivel urban, aceste regiuni au avut o influenţă mult mai redusă asupra spaţiului românesc, astfel că nu am mai insistat asupra lor.

*

În ceea ce priveşte izvoarele folosite, am apelat la toate tipurile de surse disponibile, scrise sau nescrise, diplomatice, narative, epigrafice, cartografice, arheologice etc. Izvoarele scrise, în special documentele oficiale, ridică o serie de probleme, în primul rând de terminologie, care reprezintă o sursă de potenţiale confuzii. Unul din motive este dat de faptul că terminologia medievală este foarte diversă. Întâlnim particularităţi în funcţie de cancelarie şi de limba folosită de aceasta. În condiţiile în care limbile de cult au devenit adevărate limbi oficiale, spaţiul bizantin a avut ca limbă de exprimare greaca, cel slav şi românesc slavona, restul Europei fiind un spaţiu al limbii latine. În primele secole ale evului mediu timpuriu, în regatele ce s-au succedat în apus Imperiului Roman, s-a păstrat terminologia de origine romană: municipium, territorium. A fost folosit şi civitas, ce iniţial desemna numai oraşele-reşedinţă episcopală. Termenul din urmă a fost utilizat şi în documentele perioadelor mai târzii ale evului mediu şi a dat italianul città, francezul cité, spaniolul ciudad sau englezul city. Pe măsură ce ieşim din zona de influenţă a fostului imperiu, terminologia urbană se îmbogăţeşte cu termeni din limbile locale, din vechea germanică, slavă sau maghiară. Astfel, pe lângă oppidum şi foro, printre termenii care definesc stadiul pre-urban sau de simplu loc de schimb al unor aşezări, apar Markt, trg/targ sau vásárhely. Pentru a desemna o aşezare întărită se folosesc castellum, dar şi burgus, gord şi vár. Burgus a făcut carieră în evul mediu, fiind folosit şi preluat pe scară largă şi având numeroase forme regionale: germ. burg/purg, engl. borough, it. borgo, sp. burgo, fr. bourg, faubourg; locuitorii unui burgus erau: burgensis, Bürger, purgari etc. În spaţiul răsăritean, s-au folosit mai mult termenii slavon gord şi maghiar vár. Primul a cunoscut mici variaţii locale: rus. gorod, pol. grod, sud-slav grad şi ceh. hrad. Sub forma város, având sensul iniţial de suburbie, al doilea a trecut la slavii de sud, la albanezi, a intrat în neo-greacă şi a pătruns şi în limba română, sub forma oraş. Pe lângă aceşti termeni sunt folosiţi şi: urbs, villa, portus, suburbium, podgradije, ca şi variantele locale town, wik, Stadt, miasto etc.[15]

Săpăturile arheologice oferă informaţii preţioase, cum au făcut-o în cazul multor oraşe din vest, însă puţine campanii arheologice sistematice au fost iniţiate în acest sens în Ţara Românească şi Moldova. Cu unele excepţii, săpături s-au efectuat în special în oraşele mai mari, unde au fost cercetate vechile reşedinţe ale domnului şi o parte din biserici: Bucureşti, Târgovişte, Câmpulung, Argeş, Floci (pentru Ţara Românească), Iaşi, Suceava, Baia, Siret, Bacău, Trotuş şi Adjud (pentru Moldova). Centrele istorice ale oraşelor au reprezentat un obiectiv secundar pentru arheologi, fiind cercetate doar cu ocazia unor restaurări sau, mai des, odată cu amplele demolări pe care regimul comunist le-a făcut în anii '80 ai secolului XX (în mai multe cazuri şi această ultimă posibilitate a fost ratată). Din acest motiv, majoritatea informaţiilor furnizate de arheologie pentru vechile oraşe provin din aşa-numitele săpături de salvare. O altă problemă ce se ridică în calea celor interesaţi de acest aspect ţine de faptul că multe din descoperirile făcute au rămas inedite sau au fost introduse în circuitul ştiinţific la multă vreme după ce au fost întreprinse. De asemenea, pentru oraşele din secolele XIV-XVI, se simte lipsa unei inventarieri cu caracter de sinteză, precum cea întreprinsă de Adrian Ioniţă pentru spaţiul sud-carpatic de dinainte de 1300[16].

Se mai observă lipsa unei colaborări concrete între istorici şi arheologi în domeniul istoriei urbane. Unii arheologi consideră că o aşezare trebuie să întrunească anumite caracteristici (rezultate din descoperiri de ordin material) pentru a fi considerată oraş, în timp ce majoritatea istoricilor pun accentul pe alte trăsături (rezultate din documente). De asemenea, arheologii au tendinţa de a susţine că oraşele sunt centre de producţie meşteşugărească, în timp ce istoricii le văd ca locuri preponderent orientate spre comerţ[17]. Precaritatea izvoarelor ar trebui să îi oblige şi pe unii, şi pe alţii să colaboreze şi să apeleze la o abordare comparată pentru a desluşi începuturile şi evoluţia oraşelor. Atenţia trebuie îndreptată şi spre spaţiile din jur pentru a vedea cum au evoluat lucrurile acolo, căci teritoriul locuit de români nu a fost rupt de exterior, ci a comunicat cu acesta. Din păcate, puţini cercetători români au utilizat echilibrat diversele tipuri de surse, pentru a prezenta o imagine cât mai veridică a procesului de urbanizare[18].

*

Cu toate că am întâmpinat unele dificultăţi, ce ţin de accesul la sursele principale sau secundare, care, din varii motive, în România nu este întotdeauna facil, sperăm că lucrarea va deschide o nouă perspectivă asupra unui subiect destul de neglijat. Cartea este structurată în trei mari părţi. Prima parte ne introduce în atmosfera politică, economică şi urbană din Europa Centrală şi de Răsărit. Vom prezenta pe rând oraşele din Polonia, Ungaria şi din întinsa şi amestecata regiune sud-dunăreană. De lămurirea felului în care acestea au apărut şi au evoluat până la 1500 depinde înţelegerea procesului similar prin care au trecut oraşele din ţările române, pe care le analizăm în următoarele două părţi. Pentru că abordarea noastră este şi cronologică, mai întâi ne ocupăm de Ţara Românească, apoi de Moldova. Am evidenţiat diferenţele, dar şi elementele comune ce au existat în procesul de urbanizare din cele două ţări. Subcapitole separate se ocupă de terminologia urbană, târguri, reşedinţele domnului, ca şi de structurile locale (economice, sociale, etnice, instituţii etc.). În două largi capitole am luat în discuţie fiecare oraş medieval din principate şi am realizat astfel adevărate micro-monografii, care sperăm să fie puncte de pornire pentru cercetătorii interesaţi.

[1] Publicarea între timp a rezultatelor unor noi cercetări arheologice a determinat modificarea firească a interpretărilor noastre (spre exemplu, amintim lucrările: Gheorghe Mănucu-Adameşteanu et al., Bucureşti. Centrul istoric. Strada Smârdan, cercetările arheologice din anul 2007 (Bucureşti: Editura Agir, 2008) sau Târgovişte, reşedinţa voievodală (1400-1700). Cercetări arheologice (1961-1986), coord. Nicolae Constantinescu (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2009). De asemenea, am adus noi argumente în complexul dosar Negru Vodă, precum şi în favoarea aplicării „legii germane” în oraşele din Moldova.

[2] Vezi şi prima notă de la Introducere.

[3] Ezitările în acest sens au efecte vizibile mai ales în publicaţiile de specialitate din România, care au adoptat o diversitate de modele, dând de fapt impresia unui haos.

[4] Nu greşim dacă ne referim la această perioadă ca perioada medievală a oraşelor din ţările române. Va trebuie ca, în cele din urmă, şi istoriografia românească să se „alinieze” la „percepţiile” cronologice ale istoriografiei occidentale, ţinând cont, bineînţeles, de anumite particularităţi istorice locale. Şi în spaţiul locuit de români sec. al XVI-lea a reprezentat un moment de schimbări majore, cu un impact semnificativ asupra societăţii de aici. Ţările române de la 1600 nu mai erau aceleaşi cu cele de la 1400, aşa cum nici realităţile de la 1800 nu se mai potrivesc cu cele de la 1600. Perioada corespunzătoare intervalului dintre jumătatea sec. al XVI-lea şi jumătatea sec. al XVIII-lea cuprinde lenta etapă de tranziţie de la mentalităţile şi structurile lumii medievale la cele ale lumii moderne, astfel că o putem numi „pre-modernă”.

[5] See Howard Clarke, Anngret Simms, „Towards a Comparative History of Urban Origins”, în The Comparative History of Urban Origins in Non-Roman Europe: Ireland, Wales, Denmark, Germany, Poland and Russia from the Ninth to the Thirteenth Century, part II, ed. H.B. Clarke, Anngret Simms (Oxford: BAR International Series, 255, 1985), p. 669-703.

[6] Richard Holt şi Gervase Rosser consideră, în Introducere la The English Medieval Town. A Reader in English Urban History, 1200-1540 (Londra: Longman, 1990), p. 3-4, că oraşul este o concentrare eterogenă, relativ densă şi permanentă, a unor locuitori angajaţi într-o multiplicitate de activităţi, din care o proporţie substanţială sunt neagrare.

[7] Paul M. Hohenberg, Lynn Hollen Less, The Making of Urban Europe, 1000-1950 (Cambridge: Harvard University Press, 1985), p. 38-39.

[8] Formulă folosită de G. Fasoli, „Città e storia delle città” în Topografia urbana e vita cittadina nell’alto medioevo in Occidente, vol. publicat în cadrul „Settimane di studio del centro Italiano di studi sull'alto medioevo”, Spoleto, XXI (1974), partea 1, p. 19-23. Primul care a argumentat că oraşul medieval este un organism ce îndeplineşte o multitudine de funcţii a fost Max Weber, în „Die Stadt”, Archiv für Sozialwissenschaft und Sozialpolitik, XLVII (1921); lucrarea a fost tradusă în engleză abia în 1958 şi, de atunci, a avut un mare impact asupra specialiştilor în istorie urbană: The City, ed. Dan Martindale, Gertrud Neuwirth (Glencoe: The Free Press, 1958).

[9] La nord de Alpi, primul oraş care a primit libertate juridică şi autonomie este Huy, de lângă Liège. Orăşenii şi-au răscumpărat drepturile de la episcopul local în 1066 (Edith Ennen, The Medieval Town (Amsterdam: North-Holland, 1979), p. 108).

[10] Cu toate că în istoriografia occidentală se evită mai nou folosirea termenului de „stat” pentru perioada medievală, am preferat să facem un compromis şi să utilizăm acest termen în lucrarea noastră, păstrând accepţiunea medievală a conceptului.

[11] În teritoriul locuit azi de români avem cazurile oraşelor Cluj, Alba şi Severin.

[12] Vezi Clarke, Simms, „Towards a Comparative History”, p. 672-674.

[13] Pentru limitele acestui spaţiu sau concept, vezi Peter Burke, „Introduction: A Note on the Historiography of East-Central Europe”, în East-Central Europe in Transition. From the Fourteenth to the Seventeenth Century, ed. Antoni Maczak, Henryk Samsonowicz, Peter Burke (Cambridge: Cambridge University Press, 1985), p. 1-5.

[14] Pe parcursul întregii lucrări, am preferat să folosim minuscula când ne-am referit la „ţările române”, deoarece conceptul de „ţară” are multe şi complexe înţelesuri (vezi şi Stelian Brezeanu, „Model european şi realitate locală în întemeierile statale medievale româneşti. Un caz: «Terra Bazarab»”, în Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu de la cetăţenii romani la naţiunea medievală (Bucureşti: Editura All, 1999), p. 211-220). Ţările române sunt asimilate în plan internaţional unor principate (a se vedea şi modul în care sunt priviţi domnii ţărilor române în mărturiile călătorilor străini ce au trecut pe aici, mulţi dintre ei diplomaţi), astfel că, după opinia noastră, nu este greşit dacă vorbim de „principatele române” şi pentru perioada medievală târzie, la care facem referire în lucrarea noastră.

[15] Ennen, The Medieval Town, p. 46-47; David Nicholas, The Growth of the Medieval City from Late Antiquity to the Early Fourteenth Century (Londra: Longman, 1997), p. 90-91; György Györffy, „Les débuts de l'évolution urbaine en Hongrie”, în Cahiers de civilisation médiévale, Xe-XIIe siècles, Université de Poitiers, XII (1969), nr. 2, p. 134.

[16] Adrian Ioniţă, Spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunărea Inferioară în secolele XI-XIII (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2005).

[17] Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al XVII-lea (Iaşi, Editura Helios, 1997), p. 112-118; P.P. Panaitescu, „Comunele medievale în Principatele Române”, în Interpretări româneşti, ed. a II-a de Ştefan S. Gorovei, Maria-Magdalena Székely (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1994), p. 154-158.

[18] Lucrarea noastră At Europe's Borders: Medieval Towns, cuprinde în introducere şi o necesară analiză a istoriografiei româneşti cu privire la oraşe (p. 15-22). Din motive de spaţiu, nu am mai reluat această secţiune în volumul de faţă.