Scrisoare catre Ceasca

Iubitul nostru lider politic si sufletesc, ctitor al Romaniei moderne, curajos, intelept cirmaci, pe ale carui timple s-a asezat sarea tuturor furtunilor acestui final de veac, tovarase Nicolae Ceausescu,

Va scriu de mult si va iubesc de mult si sinteti parintele meu bun si v-am ascultat si m-am facut unul din nu multii purtatori ai mesajului dumneavoastra de omenie, cinste si inspiratie in cultura romana.

V-am iubit, va iubesc si va voi iubi si nici nu am alta cale.

Tineretea mea va e daruita. Alta nu voi avea. Va iubesc nu demagogic, ci in intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, careia ii sinteti geniu tutelar. Ati facut pentru Romania si pentru lume cit n-au facut toti Brejnevii, toti Carterii, toti Reaganii la un loc. Sinteti un om binecuvintat, aveti geniu, aveti linga dumnevoastra o femeie exceptionala si la lumina grijii dumnevoastra parintesti creste un tinar patriot revolutionar, din ce in ce mai matur si mai serios, in care simt ca mi-am facut un prieten, fiul dumneavoastra, Nicu.

Dar tara noastra, iubite tovarase Nicolae Ceausescu, este o tara condusa extraordinar si administrata sinuos. Stiu ca v-ar putea supara cele ce va voi spune, dar imi risc acum, aici, intrega mea cariera si savirsesc, in fond, un lucru nedrept fata de copiii mei, riscind linistea in care ar trebui sa-i cresc. Dar va iubesc ca pe lumina ochilor mei, cred in misiunea intelectualului patriot-revolutionar si sint gata de orice fel de sacrificii pentru a va convinge ca trebuie sa extirpati raul din radacina. Raul, iubitul nostru parinte, minunatul nostru om, inspiratul si dreptul nostru cirmaci, vine din persistenta modului greoi si suspicios in societatea noastra romaneasca. Ati intreprins enorm spre a elibera aceasta societate de servituti si balast, dar va rog sa-mi permiteti sa va spun ca singura care va poate ajuta in aceasta extraordinara expeditie pentru fericirea Romaniei este – dupa cum insiva ati spus-o – nu o persoana sau alta, ci democratia in actiune, oamenii muncii in care credeti si care cred in dumneavoastra.

Dar oamenii au necazuri. Tara trece printr-un moment greu. Valorile sint plafonate, adesea, tot mai multi “vigilenti” de ocazie, debitori si introducatori de zizanie va irita, va dau informatii false. Aveti nevoie de liniste, spre a va concentra asupra misiunii dumneavoastra istorice. Dar asta nu se poate realiza decit printr-o reasezare a valorilor pe criteriul strict al daruirii si vocatiei, nu pe criterii false de adeziune formala si uscata. Ce folos aduce tarii cel ce se face ca striga lozinci si nu munceste nimic?

Dragul si bunul nostru Presedinte, iertati-ma ca va necajesc, dar competitia valorilor nu e incurajata si risca sa-si dea duhul in multe sectoare. Nu va suparati ca va spun, cu durere va spun, cu lacrimi in ochi va spun: n-aveti voie sa fiti in nici o clipa a vietii dumneavoastra mai putin maret decit va stie o lume intreaga.

Exista, desigur, explicatii pentru masurile luate impotriva celor ce din reavointa sau prostie sau naivitate au aderat la blestemata secta. Dar daca responsabilii politici merita toata severitatea, ce putem face impotriva marilor valori implicate absurd in aceasta chestiune? Intelegerea pe care ati aratat-o in cazul lui Sorescu este un exemplu de omenie. Poate cineva sa nege marea voce a lui Florei? Poate cineva sa treaca peste toata activitatea unui om de stiinta de valoare ca Ion Minzatu? Masurile, dupa opinia mea, trebuie nuantate. Va rog, nu lipsiti cultura nationala, stiinta, de oameni in care acest stat a investit. Va rog, iertati-i pe cei ce nu au tradat, ci au fost gagauti! Ati iertat dumneavoastra si pe criminalii pe care i-ati demascat ca au omorit pe Patrascanu si pe Foris, nu puteti avea sufletul sa lasati sa fie distruse carierele unor oameni care au invatat mult din aceasta lectie. Unul dintre cei loviti este inginerul Valeriu Popa, o natura umana inzestrata cu proprietati bionenergetice speciale, care poate face mult bine tuturor suferinzilor, chiar si dumnevoastra, daca veti fi vreodata obosit. Tovarasul Marin Enache l-a cunoscut si s-a convins de valoarea lui. Intrebati-l, va rog! Daca derbedeii care au condus actiunea au intentionat sa mascheze o oficina de spionaj sub valul cercetarii stiintifice, nu se poate sa eliminam cercetarea stiintifica din aceasta pricina. Valeriu Popa are 58 de ani si a fost trimis la Giurgiu, in vreme ce nevasta lui e pe patul de moarte. Se iau masuri – unii vor asta – impotriva practicilor Yoga. E absurd si excesiv.

Tovarase Ceausescu, tara asteapta rezolvari radicale pe care numai dumneavoastra le puteti da. Tara asteapta competitia valorilor, promovarea celor buni, eliminarea plafonarii.

Doctorul Leontopol, care reprezinta una din cele mai mari sanse ale sanatatii si sperantei noastre – ajuns astazi somitate mondiala, gratie numai si numai sprijinului dumneavoastra – este in continuare victima birocratiei din medicina. Sa asteptam sa fuga spre a realiza afara ce ar putea darui tarii si lumii? E trist, inacceptabil, e antipatriotic si antiuman ce-i fac invidiosii doctorului Leontopol. Astazi insa, cind inchei scrisoarea, trebuie sa va spun ca Leontopol se afla, bolnav de inima, pe un pat de spital si ca e posibil sa-l pierdem.

Pavel Kozak e astazi prezent pe multe file ale presei mondiale. El vrea, insa, acasa. Vrea cooperare in folosul Romaniei. Vrea sa aduca valuta tarii. Ce facem? Va rog, va rog, cu puterea ultima: nu-i mai lasati pe cei indiferenti la destinul patriei sa-si faca de cap.

Cit despre mine ce sa va spun? Scriu, ma chinui, m-am imbolnavit, nici un doctor nu ma poate ajuta. Sufar si-mi transform suferinta in munca. La ora de fata, Cenaclul Flacara, facut de UTC si de Flacara, nu are rival in lume. Spectacolele nu se pot desfasura decit cu cordoane de militie, securitate si garzi patriotice, datorita numarului incredibil de solicitari. Iar in sali cintam cu iubire pentru tara, pentru tineret, pentru dumneavoastra, uitind de necazuri si de faptul ca prin colturi obscure sint unii care ne pindesc sa gresim ca sa ne distruga. Desigur, mai si gresim, mai avem multe de facut, dar gresim din dorinta de a face in adevar ceea ce ati spus pentru educatia tineretului. Gresim muncind pe brinci. Televiziunea ne sprijina firav; multe judete au o adevarata vocatie pentru arta politica: Bihor, Dolj, Constanta, Prahova, Iasi, Arad, Timis. In schimb, in Sibiu si Brasov nu putem intra. Tiparul lasat acolo de V. Trofin nu le-a iesit din cap. Incercam in zadar sa facem cultura tinara pentru zecile de mii de locuitori din acele locuri.

Va ridic o chestiune pe care va rog s-o intelegeti pina la capat. Va rog dispuneti transmiterea mondialelor de fotbal prin televiziunea romana, caci o tara intreaga lucreaza spre a-si construi antene pentru bulgari, sirbi, rusi, unguri. Ii dam pe mina altora pe cetatenii nostri, o luna de zile, seara de seara. E pacat sa pierdem un canal de mare popularitate, televiziunea, e pacat ca turistii straini sa prefere litoralul bulgar. Va rog, aveti incredere in cele ce va spun. Cu dragoste si grija vi le spun.

Ne trebuie o televiziune puternica si competitiva. Ne trebuie un om ca lumea in fruntea ei. Dupa ce a incurcat toata propaganda, actualul sef al Televziunii a distrus cea mai mare parte a puntilor televiziunii spre oameni. Oamenii trec pe canale ale televiziunii sirbesti, unguresti, bulgaresti si chiar sovietice. Rusine pentru noi, care am putea sa fim cea mai luminata si ascultata tara din Est, caci sintem tara celui mai indraznet lider din Est. Rusine si pacat!

Dragul nostru conducator, vreau sa va vad, vreau sa ma primiti, va cer sa ma ascultati, va solicit sa facem ceva pentru echilivrul necesar al tarii. Aveti rabdare cu un poet.

Cultura e pe miini neinspirate. Noroc ca noul secretar cu probleme de propaganda, presa si cultura, Petru Enache, e un om deschis, sincer, loial, cu care se poate lucra rodnic. Noroc ca liderii UTC, Pantelimon Gavanescu si Nicu Ceausescu, au pasiunea adevarului si frumosului.

Ce sa mai zic? Reformele pe care le-ati preconizat se infaptuiesc greu si uneori anapoda. In agricultura, cum stiti, e inca mult de facut. Soarta Carpatilor nu e luata suficient in serios de cei pusi sa-i apere si sa-i exploateze judicios. Intelectualii sint agitati de reducerile de personal care-i afecteaza ca si cum ar fi personal auxiliar. E pacat ca reducerile nu tin seama de eficienta reala a actului intelectual. Posturile straine vor sa introduca zizanie intre intelectuali.

Ceva, cineva – nu stiu cine – va ofera adesea date inexacte despre situatia tarii. De fapt ar fi bine daca alegerea oamenilor s-ar petrece pe criterii precise si cu sarcini inextricabile. N-ar mai fi atitea esecuri. Rautu si Trofin par pentru unii eroi. Dar ei nu sint decit niste incuiati si conservatori care trebuie aratati pe indelete, ca atare. Unora le par, astazi, mari prin masuri nejustificate suficient.

Va scriu acum pentru ca mi-e tare rau. Ma tem ca am sa mor si n-am apucat sa va spun intreaga mea recunostinta pentru eroismul dumneavoastra de fiecare zi, precum si intreaga mea grija pentru lucrurile care nu merg asa cum ati dori dumneavoastra sa mearga. Sper sa nu mor, sper ca oboseala si boala mea, consecinte ale daruirii si muncii, sa ma lase sa-mi continui activitatea in slujba adevarului si frumosului. Daca veti crede ca nu e nevoie de mine, ma trag la mine acasa si nu vreau sa incurc pe nimeni. Dusmanii mei vor sa ma extermine moral.

Credinta in tara si in dumnevoastra ma tine inca in picioare. Nu vreau putere, nu vreau nimic. Vreau sa va slujesc, atita cit pot, vertical si cinstit.

Mi-e greu, va iubesc, mobilizez tineretul in jurul ideilor dumneavoastra, desi e mai greu decit in trecut, pentru ca nevoile zilnic sint siciitoare. De la un capat la altul al tarii, ei, oamenii, v-au cintat, la indemnul meu, cu o deosebita prospetime numele, au dezlantuit cel mai fierbinte fenomen cultural, sub specie politica si umana, existent azi in lume.

Acest fenomen, asupra caruia va rog sa cereti relatii tuturor judetelor tarii, pe unde am trecut, se desfasoara sub mindrul si minunatul nume al dumneavoastra, tovarase Ceausescu, la lumina orientarilor dumneavoastra, la lumina inimii dumneavoastra. Oricind putem provoca orice intrecere cu oricine in aceasta directie.

Cred ca am putea organiza noi, Cenaclul Flacara, un festival si un concurs international de poezie si muzica tinara. “Muzica si poezia in slujba pacii si prieteniei”.

Dati-ne, va rog, acum Teatrul Tineretului si Flacara ilustrata. Mai pot sa va fiu de folos. Nu-i lasati pe editori sa-mi amine la nesfirsit reeditarea cartilor atit de solicitate de public si plafonarea tirajelor. Fiti, va rog, o data oaspetele Cenaclului Flacara. Veniti printre noi.

Nu-i lasati prada deznadejdii pe cei care va iubesc, va servesc si va cinta. Ar fi nedrept si dumneavoastra nu puteti, nu trebuie sa faceti nedreptati. As avea multe sa va spun si despre situatia din Transilvania.

Mi-e dor de dumneavoastra. Sarut mina tovarasei Elena Ceausescu, asptept sa ma chemati si sa va spun inca o data aici:

Traiasca Ceausescu!

Traiasca Libertatea!

Traiasca Romania!

N-as vrea sa exagerez, dar cred ca pot sa fac mai mult pentru cauza, pot sa fiu “agent” al binelui intre oameni, spre folosul patriei si al culturii nationale.

Sa traiti in sanatate, glorie, inspiratie si deplina iubire!

Al dumneavoastra, coplesit deopotriva de respect, de nadejde, de grija si de dragoste.

Adrian Paunescu

28 mai 1982

Cuvântarea lui Ceauşescu a inspirat poezia „Vă mulţumesc“

Versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986

„Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou

Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,

Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,

Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă.

Parcă trăiam exilul himeric în pustiu

Şi fapta dumneavoastră avu deodată-n mine

Efectul formidabil al unui trăznet viu

Lovind în ce e putred ca-n rest să facă bine.

Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,

Aţi deşteptat întreagă speranţa românească,

V-au dat strălimpezime durerile de jos

Şi-aţi doborât minciuna ca pe-o cumplită mască.

Necazuri sunt destule, în viaţa tuturor,

Şi fiecare-şi vede întâi pe ale sale,

Dar oamenii suportă necazul mai uşor

Când adevărul totuşi e cea mai dreaptă cale.

Acest popor doreşte întregul adevăr

Şi-acum când grea e iarna şi iarăşi sunt probleme

Nevoie e de oameni, «nu de justificări»,

Şi, dacă va fi astfel, n-avem de ce ne teme.

Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,

Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,

Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod

Ca-n ’72, ţin minte: «Acum ori niciodată!»

De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,

Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,

Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns

Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.

Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,

Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune

Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti

Şi tot ce e valoare în juru-i să adune.

Ce radicalitate în felul omenesc

De-a spune adevărul, de-a-l transforma în torţă,

Ce, de va fi nevoie, din morţi să mă trezesc,

De m-aţi chema vreodată, mai am în mine forţă.

În vremurile grele pe care le trăim

Când o planetă-ntreagă se plânge că o doare,

Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,

Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare.

Noi, să vă fie bine, oriunde-am fi, veghem,

Dar vă rugăm sfielnic să fiţi cu luare-aminte

Să nu-nnoiţi doar oameni, ci şi acest sistem

Care prin sine însuşi falsifică şi minte.

Amprenta dumneavoastră să tuteleze, ea,

Nu nişte reparaţii la vise iluzorii,

Ci radicalizarea lăuntrică şi grea,

Sub semnul Competenţei, Iubirii şi Valorii.

Să vină primăvara conştiinţei româneşti,

Renaşterea naturii, speranţei şi a muncii,

Exemplu de-nnoire pornind din Bucureşti:

Un neam care-şi iubeşte şi pe bătrâni, şi pruncii.

Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,

Slujindu-mi cu credinţă, după putere, ţara,

Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,

Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,

Să vină Adevărul, să vină Primăvara.

Adrian Păunescu 7-8 februarie 1986“

Şoferul şi nevastă-sa

Ne urcasem cu toţii în autobuz

Care nu era confortabil, dar era independent,

N-avea fiecare locul său,

Dar ne gândeam că o să aibă,

Era primăvară,

Venea vara,

Se dezgheţau drumurile,

Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,

Se dezgheţau drumurile,

Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,

Pe care nu le mai cântasem de multă vreme

Şi unii din cauza vitezei,

Care-i îmbăta,

Alţii cu o tandră ironie,

Am început să zicem, să cântăm

Că autobuzul nostru

E cel care dezgheaţă

Drumul pe care mergem.

Pe direcţia aceea spre munte,

Spre marele munte,

Nu mai mersese niciodată un autobuz,

Numai turişti particulari,

Numai nebuni ocazionali.

Aşa că nu ne interesa destinaţia,

Ne ajungea bucuria

Că mergem cu toţii spre marele munte.

Şoferul era tânăr,

Conducea pentru prima oară

Un asemenea autobuz.

Fusese ajutor de şofer,

Lucrase mult şi cinstit,

După cum mergea, după cum frâna,

Era fără îndoială cel mai bun şofer

Dintre toţi şoferii noştri,

Ăsta conduce exceptional, strigăm noi,

Ăsta-i omul care ne trebuie

Şi el dădea din mână cu modestie

Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,

Cal încurcăm la condus.

În fond e autobuzul dvs.,

Eu sunt al dvs.,

M-aţi ales să conduc autobuzul,

Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar şi aceasta lepădare, a lui,

De laudele noastre.

Şi autobuzul mergea mai departe

Şi-n diverse localităţi, în care ne opream,

Mulţi urcau

Şi nimeni nu mai voia să coboare.

Era un autobuz unic

Nu mai exista aşa ceva în imprejurimi.

Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate

De reţeaua electrică

Şi lipsite de orice independenţă,

Tramvaiele înghesuite între sine

Şi aceeaşi reţea.

Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,

Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,

Şoferul conducea exceptional,

Nimeni nu conduce mai bine ca el,

Strigam noi

Şi el dădea moale din mână,

Şi noi strigam iarăşi,

Lasă frate, lasa modestia la o parte,

Da-o dracului de modestie

Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea

Unui asemenea drum,

Ştim valoarea lui adevărată,

Eşti al nostru,

Eşti dintre ai noştri,

Rămâi între noi,

Bravo,

Ura,

Şi el nu mai putea să ne oprească,

Trebuia să fie atent la drum,

Iar noi eram prea mulţi

Şi începusem să-l încomodăm,

Stăteam claie peste grămadă în autobuz,

Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,

Până când câţiva meseriaşi

L-au rugat să oprească pentru câteva minute

Ca să-i faca o cuşca de protecţie,

Să nu-l mai încomodăm la condus,

Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,

Au zis alţii,

Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.

Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,

În cabina lui blindată!

Ce hotărât conduce,

A dat drumul şi la muzică,

Se aude în toată maşina o muzică eroica,

Pe care o întrerupem noi din când în când

Cu cântece despre el şi de drumul nostru,

Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă-sa,

Ca şi el e om.

În autribuz vara e cald

Iarna e frig,

Drumul continua,

Am început să obosim,

Nene şoferule, opreşte,

Să ne odihnim şi noi.

Să te odihneşti şi dumneata,

Că n-o fi foc,

Dar el nu mai aude,

El conduce,

Şi-ntr-adevăr, conduce exceptional,

E cel mai bun, strigam toţi,

Dar ne e foame,

Pentru că n-am mai oprit demult,

Şi-avem nevoie şi noi

De pâine, de apă, de un răgaz,

Probabil c-am început să-l şi enervăm

Cu mofturile noastre

Setea, foamea, somnul,

Geamurile autobuzului nu mai există demult,

Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,

Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,

Şi şoferul conduce autobuzul

Din ce în ce mai nervos,

A început să facă şi accidente,

Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,

Marile piscuri îi cheamă,

Mai e puţin combustibil,

Am intrat pe un fel de linie ferată,

Vecină cu drumul,

După ce ni s-au spart cauciucurile

Şi după ce şoferul a dărâmat

Cu lovituri de autobuz

Case şi biserici,

Sate şi oraşe,

Începem să coborâm,

Şi bineînţeles că viteza creşte,

Aşa e la orice coborâre,

Viteza creşte,

Nu mai e nimeni în autobuz,

Unii au murit,

Alţii au fugit,

Alii ne-am uscat de foame şi de sete,

Alţii am îngheţat de frig,

Muntele e tot mai departe,

Dar autobuzul coboară

Halucinând pe linia moartă

De cale ferată,

Şi numai ei doi,

Şoferul şi nevastă-sa,

În cabina blindată,

Se uită doar înainte,

Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,

Şi de ce tac toţi pasagerii

Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,

Când excursia începuse atât de frumos

Către marele munte.

12/13 iulie 1987

INTERVIU CU POETUL ADRIAN PAUNESCU, DESPRE CONTEXTUL IN CARE I-A TRIMIS LUI NICOLAE CEAUSESCU SCRISOAREA DIN 28 MAI 1982

“Il iubeam si nu eram pompos. Eu tineam la Ceausescu”

Interviu cu poetul Adrian Paunescu, despre contextul in care i-a trimis lui Nicolae Ceausescu scrisoarea din 28 mai 1982.

In 82 i-ati trimis aceasta scrisoare lui Ceusescu. Ce v-a determinat s-o scrieti?

Da, este o scrisoare care are pe ea chiar semnatura de primire a lui Ceausescu. Am scris-o dupa o audienta pe care am obtinut-o la el si in care am pledat pentru Marin Sorescu, Gheorghe Zamfir, Andrei Plesu, sculptorul Maitec si altii.

Cu totii implicati in “Meditatia Transcedentala”?

Da, erau dati afara de la locurile lor de munca si, fireste, din partid. Eu atunci am obtinut de la el ceva extraordordinar pentru Sorescu. Si pentru ceilalti, dar in mod special pentru Sorescu, care era cap de lista in conceptia mea. Era colegul meu, marele poet, marele dramaturg, marele spirit.

Ce-ati obtinut pentru Marin Sorescu?

Dreptul de a nu fi interzis. Caci s-a hotarit ruperea filelor cu Marin Sorescu din manualele de literatura, fapt ce il scotea din circuitul de invatamint. Apoi trebuia dat afara de la revista “Ramuri”, unde era redactor-sef. Eu am aflat de treaba asta cu “Meditatia Transcedentala” in 1982, la Timisoara, la o intilnire internationala, “Scriitorii si pacea” sau cam asa ceva. Mi-a spus discret, speriat si grijuliu presedintele Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu.

Ce v-a spus? Ce se stia atunci de “Meditatia Transcedentala” si ce insemna ea de fapt?

Se stia ca s-a trecut la raderea celor care au fost in “Meditatia Transcedentala”. Eu nu va pot spune ce a insemnat ea, ci ceea ce se spunea ca este. Si atunci, ca si acum, conta foarte mult vitrina. Asa ca important este ceea ce i s-a spus lui Ceausescu ca este, ceea ce a reusit sa-l irite pe el. Eticheta era urmatoarea: acestia s-au dus la “Meditatia Transcedentala”, au semnat o hirtie prin care spuneau ca vor pastra secret tot ce fac ei acolo. Acest secret contravenea adeziunii la Partidul Comunist Roman, intrucit Meditatia Transcedentala era vazuta ca o oficina de spionaj. Asta in conceptia lui Nicolae Ceausescu si, de fapt, a celor care l-au influentat. Eu continui sa cred ca el a fost un om cu foarte multe calitati, dar nu si cu destula rabdare de a afla adevarul in situatii limita. Nici acum nu stiu daca e adevarat ca a fost o oficina de spionaj.

Pe ce se baza totusi aceasta acuzatie?

Pe faptul ca cel care a inventat-o ar fi fost trimis aici sa colecteze intelectuali si sa creeze o dizidenta de tip politic. Sorecu si altii mi-au povestit ca de fapt era vorba de un secret de tip medical: spuneau ca nu vor divulga ce fac ei acolo, ca nu vor vorbi public despre mandra, ca mergeau acolo cu o luminare.

Mai concret, ce faceau ei acolo?

Nu stiu, pe mine nu ma intereseaza. Intrebati-ma mai degraba de ce m-am bagat eu in asta. Pentru ca erau niste intelectuali, pentru ca eu credeam in dreptul nostru de a fi impreuna, de a face o Romanie mai buna decit cea in care ne nascusem si pentru ca mi se parea ca folosirea acestei clipe impotriva unitatii intelectualitatii, trimiterea unora dintre intelectuali la munca de jos, slabirea a ceea ce se numea atunci frontul intelectual romanesc reprezinta mari pericole pentru Romania. Si reprezinta, pe de alta parte, si un precedent foarte periculos. Mai fusesera in istorie, si la Moscova si la noi – cazul lui Alexandru Jar – situatii in care oamenii au fost eliminati din scena pe criterii aberante, politice. Nu mai zic de marea nenorocire cu generatia interbelica, in frunte cu Blaga.

V-a cerut vreunul dintre cei implicati sa interveniti pe linga Ceausescu? Plesu, de exemplu?

Multi, nu toti. Plesu a venit la mine sfatuit, dupa cum spunea intr-una din ocaziile in care m-a injurat ulterior, de Octavian Paler, cu care eram prieten si sint si acum (n.r. – interviul a fost luat in preziua mortii lui Octavian Paler). Pentru ca era interzis, nedreptatit si persecutat, eu i-am publicat un articol in “Flacara”. A iesit scandal, sigur ca da, dar ceea ce e mai grav este ca Plesu a considerat asta ulterior ca pe o umilinta. Pe el il durea ca nu am si stat de vorba prieteneste. Eu nu am putut insa sa fac asta pentru ca eram mai urmarit decit el de Securitate. El a mai zis ca cineva din redactie a cerut sa introduca un citat din Nicolae Ceausescu. Eu nu i-am cerut. Nu se rezolvau lucrurile asa. Dupa Revolutie, omul pe care l-am aparat, ajuns ministru al culturii, m-a dat afara de la “Contemporanul”. A facut o restructurare si eu am fost singurul care am ramas pe dinafara. Eu eram marele vinovat. Dar Dumnezeu sa-l apere, ca el chiar este un om talentat.

Textul lui din “Flacara” a aparut pina la urma cu acel citat sau nu?

Nu cred, nu mai tine minte. Nu stiam in ‚82 sau ‚83 ca ma voi intilni cu domnisoara Corlatan si ma va intreba asta.

Ce rezultate a avut demersul dvs.?

Asupra mea, nici unul. Era una dintre numeroasele mele nesupuneri. In ce-i priveste pe ceilalti, interventia mea de principiu a ajutat foarte mult cauza. Unii si-au mentinut situatia de dinainte de implicare in Meditatia Transcedentala, cum e Sorescu, altora li s-a usurat aceasta impovarare cu vinovatii nemeritate. Gheorghe Zamfir, de exemplu, nu mai putea fi difuzat cu nici o lucrare la radio, dar eu il introduceam in emisiunile mele cu Cenaclul Flacara. Dvs. faceti o judecata foarte pragmatica, valabila si ea. Dar nu conteaza ceea ce s-a realizat imediat. Conteaza ca eu nu am fost in tabara celor care i-au asuprit. Mai era tabara indiferentilor, care spuneau au gresit, treaba lor. Era si tabara celor care te sfatuiau sa intervii. Si, in fine, tabara celor care interveneau si din care, deocamdata, din cite imi aduc aminte, eram eu. Nu luati faptul pe care eu l-am savirsit, ce era nobletea si erosimul si nebunia lui, drept o secretie fireasca a epocii. Ca asa se purtau intelectualii in vremea aia. Nu era asa, ca dovada ca eu am intervenit, si nu altul. Aveam un anumit stil in epoca, un anumit fel de a duce la capat anumite idei si de apara niste oameni. Paler era redactor-sef la “Romania Libera”, care era o publicatie puternica. El era un om curajos, ferm, un intelectual de marca si un creator de prima mina, cum a si ramas. Eu eram insa ala bataiosul, care iesea la lupta.

Puteti sa-mi spuneti pentru fiecare din cei mentionati explicit in scrioare ce ati reusit sa obtineti?

Inca o data, nu era obligatia mea de serviciu sa intervin. Eu am facut-o insa si rezultate au existat. Ca altfel n-ar fi existat gloria de dupa si lipsa de recunostinta a unora, cum e domnul Plesu, un om pe care nici acum nu l-am injurat niciodata, asa cum face el, pentru ca l-am pretuit. El recunoaste ca am intervenit, dar zice ca m-am purtat ca un sef.

In afara de a scrie scrisoarea, ce ati mai facut pentru a rezolva problema?

Ca sa-i ajut pe acesti oameni am organizat de doua ori ziua mea de nastere la mare, ca sa-l invit peNicu Ceausescu, care prima data nu a reusit sa vina. Ca doar pentru Sorescu am reusit sa rezolv in ‚82 situatia, pentru altii a durat mai mult. Eram cu Cenaclul, am facut un mic spectacol. Nicu era un iubitor de adevarata muzica tinara si poezie buna si ii placeau cintecele de protest. De exemplu, el a premiat in 1983, prin Comitetul Central al UTC, cintecul “Omul liber”, care era cintat de Vali Serban. L-am scris dupa un spectacol al Cenaclului Flacara de pe Stadionul Republicii, unde niste tineri entuziasti au fost luati si bagati in niste camere, fotografiati cu niste zvastici, batuti apoi. S-au dus la Ceausescu si au zis “Uitati ce elemente promoveaza Paunescu”. Dupa asta am scris acest cintec, premiat de Nicu. (n.r. recita) “Sfidind violenta si tot ce-i urit/ De prosti sintem astazi satu-i pina-n git./ Nimic nu se face cu omul ca rol/ Iubirea cu forta se cheama viol” “Noi nu vom trai niciodata cum vor/ dogmaticii prosti dupa dogmele lor, / Cu lanturi la gura, la suflet si miini./ Noi credem real ca ne sintem stapini/ Si nici mersul nostru nu-i marsul fortat, / Ci visul in care de voie-am intrat.(…)” Nicu ne-a dat premiul la prinz, iar seara, cind s-a dat la radio festivitatea, cintecul a fost cenzurat. Am aflat apoi ca din cauza mamei lui, care a zis ca-i o prostie.

Nicu Ceusescu a fost prietenul dvs.?

Am conlucrat si uneori am fost apropiat. Prieten nu as putea spune ca am fost, pentru ca nu mergeam la chefuri impreuna. Si asta din doua motive: eu nu beau si devin suspect stind la masa si nebind, si apoi stiam ca e urmarit de Securitate, la ordinul maica-sii. Stiam ca astfel va fi asmutita impotriva mea, ca oricum nu avea o atitudine favorabila mie. Tocmai de aceea in scrisorile catre Ceausescu aveam grija sa strecor si citeva cuvinte despre ea, ca stiam ca se uita si le citeste si ca e chiar geloasa pe el. De altfel, avea teoria ca nu trebuie sa-l deranjam pe tovarasul cu tot felul de fleacuri, ca sa preia ea niste informatii.

Dvs. l-ati “deranjat” totusi cu o scrisoare de 10 pagini…

Problemele erau grave de data aceasta. Se refera la chestiunile esentiale ale socialismului. Vorbesc, de exemplu, de “democratia in actiune”, intrucit dupa mine asta era principalul motiv de blocaj al sistemului: ca numai unul putea gindi. Aici pledam implicit pentru dreptul nostru de a ne exprima la timp.

Sa revenim la cei din scrisoare. Ii vorbeati lui Ceausescu despre Ion Minzatu, de exemplu.

Da, mare om de stiinta, profesor universitar, seful Directie de Dezvoltare a CNST (Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie). L-au trimis la un CAP. Valeriu Popa este cel care a introdus in Romania ideea de bioenergie. Era inginer mecanic la nu stiu ce intreprindere si l-au dat afara. L-au trimis la Giurgiu, unde avea un program in asa fel incit nu se putea intorce in Bucuresti. Am mai mers o data la Ceausescu si l-am convins sa-l aduca inapoi, sa poata lucra si sa iasa normal la pensie. Doctorul Leontopol, descoperitorul unui leac impotriva cancerului. Din pacate, el a murit intr-un accident acum 20 de ani si cercetarile le-au continuat altii in strainatate. Pavel Kodak, si el a murit, e cel care a descoperit o metoda de tratament pentru bolile de piele, foarte raspindita acum si care face furori. L-am adus inapoi, dar nu s-a facut ceea ce propunea, un centru de cercetare. Dar pentru Kozak, care nu era un doct, ci un autodidact, pe deasupra si secui, ca si pentru altii, am reusit anterior, impreuna cu Minzatu si cu avizul unui colonel de Securitate, Dumitru, ce se ocupa de CNST, sa fie facuti cercetatori stiintifici principali, avind fapte, nu studii. Printre acestia s-au mai aflat cei doi de la Timisoara care au inventat apa vie, Abrudan si Danciu, Nicolae Ionescu-Dimbovita, un batrin genial care a descoperit posibilitatea de a sti, dintr-o picatura de singe, daca omul are sau nu cancer, in total vreo 10-15. Asta printr-un decret prezidential al lui Nicolae Ceausescu. De asta il si pretuiam si iubeam pe Nicolae Ceausescu, cel care tinea la mintea oamenilor din tara lui, asa cum s-a vazut in acest caz. Tot eu l-am convins pe Ceausescu sa scoata de sub nationalizare un bloc ce apartinuse lui Ionescu-Dimbovita si voia sa-l faca centru de tratament. Ne-am impiedicat la Primarie, care nu a vrut sa-i puna gaz.

In scrisoare mai cereati trasmiterea mondialelor de fotbal. Ati obtinut-o?

Nu, dar nu mai intrebati asa. Greu era sa pui problema. Rezolvarea nu depindea de vointa mea.

Vorbeati totusi si de rau pe unii. De exemplu, pe seful de atunci al televiziunii, care “a distrus cele mai multe punti ale televiziunii catre oameni”, precum si pe ministrul Culturii…

Asta inseamna ca i-am vorbit de rau? Ce, n-aveam voie sa spun? Imi faceti mie reprosuri, procese?

Va intreb pentru ca atunci orice cuvint putea schimba destinul unui om.

Si ce daca, pai ce, erau nascuti directori de televiziune, ministri de cultura? Pina la urma, dvs. sariti in apararea activistilor, sau poate credeti ca erau liberali? Eu nu le faceam alora un rau, ci le faceam un bine concetatenilor mei, atacind Televiziunea Romana, care era completamente timpita.

Pentru dvs. ii cereati lui Ceausescu un teatru al Tineretului si Flacara ilustrata. Le-ati obtinut?

Nu, Flacara ilustrata a aparut pina in 1975 si din cauza cheltuielor mari s-a trecut la Flacara-ziar.

L-ati invitat pe Nicolae Ceausescu la Cenaclu. A venit vreodata?

Nu.

A cita scrisoare adresata lui este aceasta?

Nu stiu, au fost destule. Ii scriam cind se iveau situatii. Una dintre ele era aceasta. (n.r. recita) “Demasc din nou pe cei care-ntarita pe oameni sa urasca si sa taca,/ Demasc pe cei cu capete de bita si cu inima marunta si saraca/ Demasc in fata dvs. hora nepriceputilor ce-ncurca toate,/ Demasc nedumerirea tuturora ca sint puternici multi ce dau din coate./ Mi-e greu sa spun ce spun, dar spun cu jale/ Nepriceputii vor sa-l izoleze pe cel mai bun si gindurile sale./ De mi-ar cadea pentru aceasta capul,/ Tot n-as putea tacea vazind cum umbla/ Ca o statuie de vechil satrapul/ Ce lasa pe agricultura umbra.”

Cind i-ati trimis aceasta scrisoare in versuri?

Era tot intr-un mai, in 1984. Ii dadeam mult de lucru.

Cind ati inceput sa-i scrieti?

Cind m-au dat afara de la “Romania literara”, in 1969. I-am scris o poezie, despre care este vorba si in dosarele de Securitate. E interesant, ca ei stiau tot. Va spun doua strofe (n.r. rememoreaza si apoi recita). “Ma adresez miniei de a face totul drept,/ Pe care nici tiranii de aiurea n-o ingheata./ Nu vreau bunavointa si mila nu astept,/ Caci restul vietii mele ar fi pacat, nu viata”. Eram pe atunci redactor-sef adjunct la revista, il atacasem pe D. Popescu, noul secretar cu propaganda, pe care ulterior l-am aparat ca era un om talentat. Atunci insa Ceausescu m-a considerat un diversionist si m-a dat afara.

In 1973, dupa un periplu pe la mai multe publicatii, a acceptat totusi sa deveniti redactor-sef la “Flacara”. Ii trecuse supararea pe dvs?

Ii trecuse, nu stiu ce l-a convins. Poate faptul ca i-am scris, de exemplu, o poezie, care l-a impresionat foarte mult (n.r. recita). “Eu cint conducatorul care-a stiut si stie/ Ca sufletele noastre nu-s niste cai pustii./ Ca spre-a avea o tara bogata, demna, vie/ Sint necesare fabrici si carti, nu puscarii”.

Iar Ceausescu s-a recunoscut in aceasta poezie…

S-a recunoscut nu doar pe sine, cel de pina atunci, ci s-a si comportat multa vreme intr-o directie care confirma aceasta linie.

Era imediat dupa ce in ‚68 cistigase enorm capital de imagine.

Era exceptional in acea perioada.

Cum l-ati cunoscut pe Nicolae Ceausescu?

L-am cunoscut prin ‚65 sau ‚66, cind eram student si angajat cu jumatate de norma la “Amfiteatru”. Am facut parte dintr-o delegatie de scriitori care l-a insotit intr-o vizita in regiunea Bacau. Dupa vizita, am fost la masa, noaptea tirziu, si m-a invitat cineva sa recit o poezie. Am recitat “Domnul Tudor”, o poezie foarte frumoasa din perioada aia. “Ascultati-ma prieteni, nici n-o sa mai fie iarna/ A trecut Vladimirescu ca un tinar zeu roman./ El avea pe cap cilindru si avea-n mustati o arma/ Si-i cadea pe cal un palos fara teaca, un palos spin”. Era o poezie foarte misto, ca lumea, frumoasa, iar Barbu facuse o sarbatoare din spunerea ei in cenaclu. Maurer era de fata atunci si zice: “Pai cum vine, mai, aia, palos spin. Pai ce, palosul are barba?”. Zic, tovarasul Maurer, ma asteptam la o interpretare mai larga, ca dvs. sinteti un intelectual. Iar el: “Pai ce ma, Nicu nu e?” (n.r. ride). Atunci am facut primele greseli in relatia cu Ceausescu. S-a iesit apoi pe balcon si Ceausescu m-a chemat sa spun poezii poporului, ca nu e Basescu primul care vorbeste de popor. Baesu, Dumnezeu sa-l ierte, imi zicea sa nu merg sa spun. Eu am mers totusi si am zis o poezie, “Columna lui Decebal”, pe ideea ca poporul roman ii face lui Decebal columna pentru ca el nu are, ca Traian. O poezie cam lunga, oamenii au aplaudat, au haulit. El insa zice: “Stati tovarasi, din aceasta poezie reiese ca Decebal e parintele nostru, ceea ce este adevarat, dar asta nu insemneaza ca parintele nostru nu este Partidul Comunist Roman, care ne-a dat dreptul sa vorbim despre Decebal”. La care eu am zis ca tot el ni l-a luat. Ma gindeam ca ma va trimite o scoala profesionala. Baesu imi spunea:”Ma, ce-ai facut. O sa vezi ce-o sa patesti. Ce i-a facut Hrusciov lui Evtusenko o sa-ti faca Ceausescu tie”. Au fost momente foarte grele dupa aia, insa nu am patit nimic. Oricum, aceea era o observatie de fond, ca el voia sa introduca partidul in istorie. Atunci l-am cunoscut.

Va mai aduceti aminte de alte ocazii in care i-ati scris lui Ceausescu?

Pai nu sint de ajuns? (n.r. ride). A, o ocazie a mai fost cea cu povestea taranului Marin Ciuca din Maldaieni de Teleorman. Acesta a primit vizita unui activist de partid, nou numit presedinte de CUASC, care era un consortiu de cooperative. Ii era sete si a oprit in fata unei curti mai frumoase. Taranul i-a dat si miere, si brinza, si piine. L-a omenit bine, apoi acesta a plecat si l-a chemnat presedintele de cooperativa. “Cine Hristosu’ ma-sii e ala de are de toate?”. “Pai un particular, care n-a vrut sa se inscrie in CAP”. Atunci au decis in nebunia lor sa-l bage in CAP. Au trimis niste tractoare sa-i distruga gradina si, pentru ca Ciuca a iesit afara cu un nepot in brate, l-au bagat si la puscarie, zicind ca s-a opus. Sorin Postoloche, redactor la Flacara, a aflat despre asta si am publicat un fotoreportaj. Ciuca mi-a scris din puscarie o scrisoare prin care ma ruga sa merg la seful statului sa-l ajut sa iasa de acolo, dar spunea ca daca i se va cere sa dea pamintul la CAP, mai bine ramine acolo. Am inceput sa merg la diversi oameni: secretarul cu propaganda, prim-secretarul, vice-prim-ministra de resort. Apoi m-am dus la Nicu, care mi-a zis: “Adriane, n-am ce sa fac, dar iti arat calea: du-te la taica-meu, ca tu ai credit la el. I-ai zis lucruri care s-au confirmat”. Am cerut o audienta, m-a primit – scurt, ca ma primea foarte repede: nu intotdeauna lideri ai partidului din care fac parte azi m-au primit atit de repede cum ma primea Nicolae Ceausescu. Ca senator roman, presedinte de comisie, eu n-am putut sa vorbesc “azi” cu premierul Tariceanu, l-am cautat de citeva ori pentru probleme urgente si curente. Ei, la Ceausescu am fost primit repede. Ii spusesera, probabil, ca era oarecum pregatit. Imi zice: “Te bazezi pe un neadevar, ca nu e inscris in CAP”. Imi arata o hirtie, cu “subsemnatul”, cu greselile de rigoare, din 1961. Iar eu ii zic: “Nu-i adevarat, au ingalbenit hirtia. Iar dovada e ca in 1961 nu existau CAP-uri, ci GAC-uri”. El a stat putin, a citit scrisoarea lui Ciuca si s-a emotionat pentru ca Ciuca, veteran de razboi, scrisese ca e gata sa mearga in cel de-al treilea razboi mondial, ca auzise ca “sintem gata sa luptam pentru pace”. Ceausescu, care era un apologet al colectivismului, a avut o reactie extraordinara. “Asemenea oameni au tinut Romania dreapta. Sa-i dea drumul”. Dupa 1989, a venit Marin Ciuca la mine si mi-a zis: “Domnule, nici acum nu mi-au dat ce era al meu”. Cred ca a murit neimpacat.

Aveati, in concluzie, o mare trecere la Ceausescu.

Uite ce-ati inteles! Imi facusem o mare trecere, nu aveam. Eu imi creasem un anumit regim, de om care, bazindu-se pe adevar, putea sa sustina cauze derivate.

Totusi, daca el verificase in timp buna credinta a dvs., de ce aveati nevoie de cuvinte atit de marete cind va adresati lui?

Pentru ca asa credeam eu ca trebuie sa le folosesc. Ce, imi faceti analiza fonetica a strigatului de durere? Era un om la care eu tineam, era comandantul suprem al fortelor armate, era presedintele tarii, era secretarul general al partidului in care eu intrasem. Dar dumneata cind scrii intr-o scrisoare “cu toata consideratia”, se cheama ca reiterezi consideratia universala?

Nu incape comparatie intre aceasta formula si ceea ce scriati dvs: “V-am iubit, va iubesc si va voi iubi”.

Pai, l-am iubit si-l iubesc si acum. Am facut eu dovada ca-l injur nemeritat? Ce spuneam negativ atunci spun si acum.

Si ce spuneti negativ despre Ceausescu?

Pai era sistemul de vina, dar avea si contributia lui personala la asta. De ce vorbeam de democratia in actiune? Pentru ca ceea ce facea el avea sa conduca in mod fatal la limitarea drepturilor democratice, a gindirii.

Este ceva nesincer in aceasta scrisoare?

Dar cine sinteti dvs. sa ma intrebati? Cine Hristosu’ mamii lui v-a facut pe dvs., cei care habar nu aveti de istorie, sa ma judecati pe mine, care-mi riscam viata. Cine va da dreptul sa nu judecati lucrurile in context?

Pai exact de asta v-am intrebat. Ca i-ati scris in contextul in care, spuneati chiar dvs, Elena Ceausescu nu va agrea si mereu aveati grija sa va referiti si la ea cind ii scriati. Acele cuvinte cuvinte erau si ele sincere?

Nu e treaba dvs. sa stiti cit de sincer eram acum exact 25 de ani.

De ce nu va puteati exprima natural?

Cream probleme in plus oamenilor pe care ii aparam, situatiilor la care ma refeream. Eu nu faceam pe nebunul, sa zic iata ce probleme sint si sa fug in Honululu. Eu aveam ideea de a continua sa traiesc in Romania si de a face bine cauzelor pe care le aparam, nu de a-l stirni impotriva lor. Era o prozatoare romanca din vremurile tineretii mele care mergea la marele prozator roman Eugen Barbu, si-i spunea: “Prozatorii tineri sint mai buni ca dvs. Sa-i publicam!” Si fireste ca obtinea reactia inversa.

Dvs. spuneti insa despre Ceausescu ca era un tip inteligent. Daca i-ati fi prezentat situatia sec, nu ati fi avut acelasi rezultat?

Dar cine eram eu sa-i prezint situatia sec? Devenea culpabila chiar uscaciunea unui text. I-am prezentat sec o situatie, nu din cauza racirii relatiilor cu el, ci din cauza urgentei. M-am dus la el cu Ioan Alexandru, cind se darima lacasul de la Vacaresti, si ne-a dat afara. A zis ca ce, ii da Paunescu sfaturi sa nu darime lacasul? Ca de la Ioan Alexandru, un poet, nu avea pretentii, dar de la mine, redactor-sef, da. Nu as vrea totusi sa impartiti demersurile mele intre unele de succes si altele de insucces, ci sa impartiti oamenii intre cei care nu faceau nimic si cei care incercau sa faca ceva. Unele lucruri le-am dus pina la capat, dar nu eram cu nimic indreptatit sa pretind rezolvarea lor pina la capat. Eu incercam sa limitez proportiile dezastrului, sau sa opresc unele dezastre.

Totusi, textele dvs. erau foarte pompoase. Doar asa i se putea scrie?

Pompoasa sinteti dvs. si neamul dvs., eu nu sint pompos (n.r. se enerveaza). Eu foloseam cuvintele pe care credeam ca trebuie sa le folosesc in situatia data. Nu va permit sa vorbiti prostii in fata mea.

Nu e nici o prostie, va contrazice textul. Ii spuneati: “Ati facut pentru Romania si pentru lume cit n-au facut toti Brejnevii, toti Carterii, toti Reaganii la un loc”. Sint cuvinte mai mult decit pompoase.

Vreti sa va spun de ce? (n.r. se calmeaza) Ceausescu era cel mai indraznet si ascultat lider din Est. Ceausescu a reinstaurat relatia normala cu Republica Federala Germana. Ceausescu a facut politica de pace in Orientul Mijlociu si relatii cu Israelul in momentul in care noua ne era interzis asta din partea Moscovei. Ceausescu a refacut relatia dintre China si Uniunea Sovietica. Ceausescu, in materie de politica externa, impreuna cu Stefan Andrei in principal, dar si Corneliu Manescu inainte si cu Gheorghe Macovescu, a construit o cu totul alta lume decit cea in care eram obligati sa traim in cazanul Europei de Rasarit. Ceausescu nu doar ca a facut mai mult decit cei trei de care scriam eu, ci invers decit ei. Ei faceau politica de asuprire, de izolare a tarilor mici si de livrare a acestora Uniunii Sovietice, el a facut o politica de deschidere. Ca a gresit in alte privinte si ca sistemul era cum era, asta e cu totul altceva. Iar dvs. faceti insa o apreciere gresita privitor la ce-i scriam eu. Asta de la injectiile de ura pe care orice om le primeste in ziua de azi. Ascultati-ma ce va spun, ca va vor urmari lucrurile astea, chiar daca acum le luati in desert. Nu e corect sa judecati in termenii astia pentru ca nu stiti datele problemei. Cine-si mai permitea atunci sa faca ce faceam eu?

De scris, ii mai scria Vadim.

Nu stiu. Dar si pozitia lui e judecata gresit si tendentios. Pentru ca a facut pentru istoria Romaniei, pentru numele mari din istorie, mai mult decit altii care erau obligati sa o faca.

Vadim scria la revista “Saptamina”, o revista in care Monica Lovinescu era facuta catea.

Si ce daca era facuta? Eu va arat si altceva, ca eu am scris in apararea imaginii Monicai Lovinescu, dar nu inseamna ca Vadim Tudor nu avea dreptul sa aiba pozitia aia. In anumite situatii, mai folositor a fost radicalismul. Dvs. credeti ca daca a zis cineva ceva de Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, e vinovat? Nu, nu e nimeni vinovat.

In numele aceleiasi libertati de expresie, ar fi fost normal ca si ei sa-l injure la fel pe Vadim, nu? Si daca tot invocati acest principiu, ar fi trebuit sa poata chiar trimite un drept la replica…

Pai, da’ eu puteam sa apar la Europa Libera? Ca eram injurat in mod absurd in fiecare seara. V-au ramas, probabil, din folclor, tot felul de acuze. Dar daca ar fi sa-mi reprosez ceva, este tonul uneori prea inflamat, ca am putut exagera. Dar era exagerarea la care ma obliga dorinta de a interveni la timp. Unele din cuvintele de acolo erau, intr-adevar, exagerate, dar nu pompoase. Nu puteti spune asta despre un scriitor ca mine. Dvs. ce-mi reprosati: calitatea estetica a strigatului de durere? Ca eram ragusit cind strigam ajutor pentru oamenii necajiti? Nu, de fapt dvs. nu faceti o judecata estetica, ci una morala.

La Elena Ceausescu ati intervenit vreodata?

Da, o singura data, in 1983. M-am dus pentru problema datinilor, colindelor si a dreptului de a le avea de Craciun, si pentru situatia lui Octavian Paler, care fusese dat afara de la “Romania libera”, printre altele pentru un articol al meu cu competenta. Era un articol in care spuneam ca intr-un oras italian pompierii au constatat ca li se reduc posturile ca nu mai sint incendii. Si-atunci au inceput sa puna ei foc noaptea ca sa-l stinga ziua, iar seful pompierilor s-a dus la primar si i-a zis sa-si stringa lucrurile ca ii vor da si lui foc. Ceausescu a zis: “Bine le-a zis-o cu Securitatea”. Dar in final: “A, se refera si la mine”. Si Paler a fost dat afara. M-am considerat astfel dator fata de el nu doar pentru asta, ci pentru linia foarte deschisa pe care o impusese la “Romania Libera”. De aceea am cerut o audienta si la el, si la ea. Ea m-ascultat cu datinile, a zis “Da, se face, ca noi nu sintem habotnici”. Apoi m-am dus la Petre Enache, secretar cu propaganda, care tocmai primise telefon de la ea sa nu faca nimic. Nici cu Paler nu s-a rezolvat nimic.

Cum a decurs intilnirea cu ea?

Crispata. Nu am mai intilnit-o, insa i-am scris, de exemplu, de ziua ei, in Flacara, o poezie. La vremea aceea manastirile din nordul de azi al tarii erau in paragina. Sa vedeti ce i-am scris (n.r.recita). “Sa dati mai mult pentru cultura ca pretul ei e fara pret,/ Ruini sa nu se mai gaseasca la Putna si la Voronet”. E adevarat ca-i spusesem “Inima buna, care stai in preajma celei mai bune inimi romanesti”. Asta era modul meu de a intra in discutie. Era un fel de “Buna ziua”. Dar eu nu aveam nici un interes personal.

In pofida relatiei bune cu Ceausescu, incepind cu 1985 ati fost marginalizat. Cum se explica?

Nu aveam o relatie buna, ca nu am mostenit-o de la tata. Tata, cind eu am inceput sa scriu, facea puscarie politica pentru ca era PNL. Nu am putut primi cravata de pionier pentru ca era tata inchis. Nu am putut intra in UTM pentru ca era tata inchis. Cind am intrat, in 1960, in viata literara, iar era tata inchis. Nu m-am putut inscrie la facultate pentru ca tata era inchis si a trebuit sa astept trei ani, ca sa iasa si sa se insenineze atmosfera. Toata viata mea a trebuit sa ma disculp: atunci ca nu sint anti-comunist, acum ca sint comunist. Asta a fost chestia absurda. M-am saturat de cacanari, si de dementi, si de ticalosi care spun despre mine toate aiurelile. Eu am fost dat afara de la “Flacara” pentru ca devenise tribuna nemultumitilor, a celor care nu respecta legile si politica partidului.

Atunci nu ati mai incercat sa-i trimiteti o scrisoare in care sa-i aratati cum stau lucrurile?

Stati sa vad. Cred ca da. (n.r. cauta prin hirtii) “Scrisoare din 9 august 1988″ (n.r. recita.) “In patrie apar din nou paragini/ Si se lucreaza mult prea neglijent./ Ma urmaresc dramatice imagini/ Abia mai avem loc pe continent/ Si presa lumii in diverse pagini/ Ataca Romania vehement./ Au devenit prea relative toate,/ Cad case si cad sate prea usor/ Romanii nu mai au stabilitate/ Ca sa-si organizeze viata lor./ Si totul nu se poate si se poate/ Si-acestea ne usuca si ne dor./ Pe unguri ii sfidam in gura mare/ Ei nu de grija noastra nu mai pot/ Dar si pe noi in patrie ne doare/ Romanii insisi tot la fel socot./ Opriti fortata sistematizare/ Si darimarea satului de tot./ Nu luati pamintul de pe munti si dealuri/ Incredintindu-l unui brat de stat/ Vor trece vremuri si vor trece valuri,/ Dar vom lucra pe unde-am mai lucrat./ Si ca un ideal de idealuri/ Taranul se va incolona in sat./ Zizania a aparut in tara, ca un produs de larg consum,/ Dar cum a fost posibil sa apara cind noi in lume ne-am croit un drum/ De tara demna de gindire clara,/ Cind noi o noua patrie facum./ S-au adunat necazuri si probleme/ Se minte mult si se traieste rau/ Nemultumirea blestema si geme/ S-a raspindit cel mai urit dudau./ Sint scosi din lupta oameni de valoare/ Cultura e condusa de zidari./ Nu mai avem reviste si ziare/ Si ciuma parc-a dat in carturari./ Din nou nenorocitele dosare in promovari se-arata mari si tari/ La radio nimic nu se mai spune-/ O trancaneala de parfum./ S-a stabilit ca toate-s foarte bune,/ Ca raul sa apara doar postum./ Nu mai avem nici televiziune/ Doar studio de poze de album/ Eroului dintr-un balcon din piata/ Ii scriu acestea ca un mort, si eu,/ Urindu-i sa rastoarne intr-un an de viata/ Ceea ce prostii au zidit mereu./ Hei, om cu atitudinea-ndrazneata/ Noi intelegem cit va e de greu/ Dar doboriti restrictii si minciuna/ Si adunati-i pe viteji din nou/ Spre tara urca norii de furtuna/ Avem nevoie in lume de ecou”. (…)

E ultima scrisoare pe care i-ati scris-o?

Nu stiu, le am pe toate.

E singura poezie pe care nu ati publicat-o?

Nu, nici una din scrisorile catre el nu am publicat-o.

Si de ce nu o faceti acum, daca tot nu va deziceti de ele?

Pai eu public carti si nu le citeste nimeni.

Revolutia cum a fost pentru dvs. in contextul in care, chiar si dat afara de la Flacara, mai credeati in Ceausescu?

Eu pe 21 decembrie am fost invitat la Nicolae Ceausescu pentru a merge seara la televiziune sau in Piata Universitatii, sa incerc sa aplanez lucrurile, sa spun ca relele se vor indrepta. Am spus ca nu pot face nimic, ca n-am nici un argument. Stefan Andrei, care mi-a fost mereu foarte apropiat, m-a sunat la opt si ceva pentru ca trebuia sa ne intilnim la opt. Mi-a zis. “Nu mai pot sa ma vad cu tine, aici lucrurile sint grave, stiu unde-ai fost, ce ti s-a cerut si nu-ti pot da decit un singur sfat. Actioneaza potrivit constiintei. S-ar putea sa nu ne mai vedem niciodata. Adio”. Ulterior, Stefan Andrei mi-a spus ca Ceausescu l-a chemat noaptea la el sa-i zica ceva de niste plati externe, iar la sfirsit i-a zis: “E inadmisibil sa-i sfatuim pe oameni sa actioneze conform constiintei, cind tara are nevoie de liniste”. Deci ii dadusera informatia deja.

A venit Revolutia. Ce ati facut atunci?

A venit apoi la mine Gelu Voican Voiculescu, sa merg in Piata Universitatii. I-am zis: “Dragul meu, nu pot merge, ca am fost chemat si de partea adversa. Eu sint in asteptarea unor limpeziri. Nu sint doritor sa trec, asa, de la una la alta”. In schimb, baiatul meu Andrei si ginerele meu, Dumnezeu sa-l ierte, Lucian Profirescu, si prietenul meu, Hani Pirvu, au fost in Piata Universitatii. Eu cred ca unele din lucrurile care s-au spus si s-au facut la Revolutie au fost spuse anterior in Cenaclul Flacara. La fel, si eliberarea Basarabiei s-a produs si ea pe texte din Cenaclul Flacara.

Inteleg, din tot ce spuneti, ca pozitia dvs. de atunci fata de Ceausescu v-o mentineti si astazi. Pentru asta, dar si pentru referirile la dvs., pot sa presupun ca raportul Tismaneanu v-a afectat foarte mult. Asa este?

Raportul Tismaneanu este un closet public, notati. Ma afecteaza foarte tare pentru ca nu tine seama de ce am facut eu, ci de conveniente, asa cum face si tinara jurnalista in momentele de ratacire a criteriilor. Si stiti ce ma mai deranjeaza? Ca tot eu trebuie sa explic, tot eu sa ma disculp fata de oameni care nu au facut nimic in epoca, oameni care intarita impotriva mea ca si cum ei ar fi facut ceva. Ma deranjeaza minciuna. E un raport anti-national, care nu tine seama de contextul in care se traia si muncea atunci. Orice analiza trebuie sa fie contextuala. Ca orice analiza de astazi despre ochii orbi ai lui Homer ar putea fi o acuzatie la adresa orelistilor. Discutam de faptul ca in Cenaclul Flacara se cinta Ceausescu. Da, aveam citeva minute in care spuneam ca cenaclul nostru nu e impotriva cursului normal al lucrurilor, impotriva libertatii, independentei nationale, sintem alaturi de cel care conduce tara, “Traiasca Ceausescu, Partidul si Poporul”. Si ce-i cu asta? Astea erau citeva minute de acomodare cu conditiile politice date. Si tineti cont ca eu nu-l consider acum, dupa ce-a devenit mormint, altfel, asa cum o fac unii care nu avut curajul sa spuna nimic atunci. Pai cum ma poate judeca pe mine Tismaneanu, cel care facea la CC analize comuniste? Eu am fost un patriot, un nationalist, ceea ce am si ramas. Nu sovin. Ceausescu nu poate fi judecat doar dupa cum au vrut dusmanii lui ulteriori.

Va puteti totusi considera un nostalgic al vechiului regim?

N-am nostalgia partidului unic. Mie-mi este arsa cartea “Istoria unei secunde” prin hotarire de partid, pentru ca acolo puneam problema Basarabiei, si sa fiu nostalgic? Nu.

Reformulez atunci. Ce regretati din trecut?

Tot ce era bun. Scoala gratuita pentru cei multi. Crearea unui nivel mediu de viata. Competitia valorilor, asa cum i-o ceream si in scrisoarea pe care o aveti dvs. Eu am fost liberal in gindire, domnisoara.

Ultima poezie a lui Adrian Paunescu scrisa in 31 octombrie 2010, cu cateva zile inainte de moarte.

http://www.youtube.com/watch?v=TsdyrJUHlbM Eugen Stan

http://www.youtube.com/watch?v=sQ_2cJF9oCY poetul

"De-aicea, de pe patul de spital 

Pe care ma gasesc de vreme lunga,

Consider ca e-un gest profund moral

Cuvantul meu la voi sa mai ajunga.

Ma monitorizeaza paznici minimi

Din maxima profesorului grija,

In jurul obositei mele inimi

Sa nu ma mai ajunga nicio schija.

Aud o ambulanta revenind

Cu cine stie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se trateaza cicatricea.

Purtati-va de grija, fratii mei

Paziti-va si inima, si gandul,

De nu doriti sa vina anii grei

Spitalul de Urgenta implorandu-l.

Eu va salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se stie,

Recunoscand ca patul de spital

Nu-i o alarma, ci o garantie.

Va vad pe toti mai buni si mai umani

Eu insumi sunt mai omenos in toate,

Da-mi, Doamne, viata, inca niste ani

Si tarii mele minima dreptate!

Bocet pentru ăl bătrîn

Adrian Păunescu

Ce tragic timp păgîn,

Se-mparte ţara noastră în partide,

De cînd l-am omorît pe ăl bătrîn,

Mormîntul lui nici nu se mai închide.

Am tras în el ca-n malul de pămînt,

Nu l-am putut în timpul vieţii frînge,

Şi el s-a dovedit de neînfrînt,

Că nu ne-a dat nici lacrimi şi nici sînge.

Cu el am omorît-o şi pe ea,

Într-un concurs fanatic de păcate,

Şi-atunci păcatul nostru devenea,

Mai greu ca ale lor, împreunate.

Aşa puţine vorbe mai rămîn,

Într-o tăcere plină de rafale,

Şi vai!, l-am omorît pe ăl bătrîn,

Erori peste eroarea vieţii sale.

Se-mpleticea de parcă era beat,

Şi totul îi apărea confuz, departe,

Prin gloanţele cu care l-am marcat,

El inspira şi aer, dar şi moarte.

Şi el ne-a fost măcar o dată baci,

Şi noi i-am fost măcar o dată turmă,

De ce am apăsat pe-acel trăgaci,

Cînd moartea şi-aşa venea din urmă ?

Ne trebuia şi milă şi efort,

Să le putem concilia pe toate,

De ce am dorit să-nceapă cu un mort,

Aceste ziduri de maternitate?

Eram români şi el era român,

A fost şi crimă, dar a fost o gafă,

De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,

Cu mîini legate, împuşcat în ceafă?

Voi nu vedeţi că nu putem dormi ?

Voi nu vedeţi că ţara nu mai doarme ?

Din zori de seară pînă-n zori de zi,

Strigoiul lui aleargă prin cazarme.

Îşi plînge ţara ori de cîte ori,

De drama ei se-atinge şi îl doare,

Strigoi bătrîn ce cîntă ”Trei culori”,

Cum face la beţie fiecare …

Acest strigoi de unde-ncepe tot,

Priveşte dintre stele pe fereastră,

Din buzele ce a vorbi nu pot,

Porneşte cinic libertatea noastră.

Şi totuşi într-un tragic timp păgîn,

I-am încărcat cu întuneric pasul,

De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,

Și nici măcar nu-i facem parastasul?

Versiunea apocrifa:

Eu recunosc ca am facut greseala

De a slavi prea mult conducatorul

Facandu-i ode si-ndemnand chiar sala (sa cante):

Partidul, Ceausescu si Poporul.

Dar nu uitati ca tot eu sunt cel care                                                                                                                                                                                                                                                                                                 L-am criticat si-am insuflat dorinta

De libertate, bunastare si schimbare

Subtil, necenzurandu-mi constiinta.

Am facut si mult bine-n stanga-n dreapta

Atat cat s-a putut, fara sa-mi pese

Periclitandu-mi starea, familia si casa

Dar toate s-au uitat si-s fapte sterse.

De-aceea spun ca ultima dorinta

Sa ma iertati de v-am gresit vreodata

Si-mi fac adanc proces de constiinta

Caci nu e om pe lume fara pata.

As vrea ca sa raman in mintea voastra

Doar un poet ce si-a iubit mult tara

Ce a descoperit si slefuit talente

Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.

Trecutul mi-l asum si nu mi-e teama

Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o sa-mi fie

Nu m-am dezis de clasa proletara

Si am simtit ca am o datorie,

De a starni in mintea tuturora

Si mai ales in suflete de tineri

Ca nu suntem o tara oarecare

Si-avem destin maret si vom fi liberi.

Cand noi cantam in salile-arhipline

Si recitam pe voci de milioane

Visam la Marea noastra Romanie

Si va-ndemnam: Treceti batalioane!

Un dor as mai fi-avut, dar ce pacat

Ca n-am putut opri din cale vremea

Sa vad autostrada prin Carpati

Din Chisinau-Arad cu via Tebea

Sunt unii care ma lovesc si-acuma

Cand m-am urcat la ceruri, ce oroare!

Cuvinte grele-arunca, nesimtire

Si toti vor ca sa cada in picioare

Eu va privesc de-aici de sus, cu mila

As vrea sa fiti mai buni dar nu se poate

Se rasuceste Stefan in morminte

De-atata ura, pizma, nedreptate.

Imi este jena, sila….chiar ma bucur

Ca am plecat de-acolo, dar ma doare

Cand vad valori, talente, caractere

Ce-si fac familiile peste hotare.

Ce sa va spun, romanii mei de bine

Ce-aveti sfiala, bun simt si onoare

Poporul nostru-i cel mai bun din lume! (Sa tineti minte)

Nu lasati tara calcata in picioare.

Nu plecati capul, tine-ti pieptu-n fata

Cu fruntea sus, sa n-o coboare nimeni

Sa va claditi cu totii alta viata

Mesaj catre romani de pretutindeni!

Sa iei aminte tara mea de suflet

Ia atitudine si da raul afara

Unde s-a dus Granarul Europei

Banala tara-industrial-agrara.

Sa iei aminte tara mea de glorii

Cu patima iti spun din nefiinta

Cladeste-ti viitorul pe trei sfinte

Pe munca, educatie, credinta.

In timp ce va imbarbatez de-aicea

Din ceruri si din sfere tutelare

Vad iarasi vorbe grele prin ziare

Pe forumuri, pe la televizoare.

N-am omorat pe nimeni niciodata

Nici cand murim nu ni se mai da pace

La toti gasiti cusururi si reprosuri

Nu mai lasati pe nimeni sa se-mpace.

Sint un om liber

Sînt

Un om liber

Adica

Nu-i este nimanui

Mila de mine.

Nu mi-am dorit

Aceasta libertate

Dar o pastrez

Si ma laud cu ea.

Sînt

Un om liber,

Nu permit nimanui

Sa-i fie mila de mine

Si sînt

Si mai liber decît credeam:

Nici n-am cui permite

Sa-i fie mila de mine. 

Analfabeţilor

V-am spus că sunt un om periculos

Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.

V-am spus s-aveţi pentru persoana mea

Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât

De sunt călcat puţin pe libertate.

V-am spus ca sunt oşteanul credincios

Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,

Cenzori capricioşi ai vremii mele,

C-o să vă coste scump măruntul moft,

De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.

Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,

V-am spus că n-o să placa nimănui

Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că situaţia e mai complexă,

Nu-i intelectualul - servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimind tumulturi

Cu aroganţi şi trindavi doctoranzi,

Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun

Ca nu încape muntele în seră

Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad

Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,

Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura

Şi voi într-una fără să-l ciţiti

Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om

Nu iartă astăzi nici o dezertare

Şi voi v-aţi decorat voi între voi

Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb

Care ameninţă civilizaţii

E-a omului pentru a fi mai bun,

V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.

Dar nu ştiam ca v-aţi născut şi surzi

Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

1979

Minciunile

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,

Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,

Aşa cum amanţii le mint pe amante

Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,

Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,

Ascultă delirul consoanelor grave,

Cum şi eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă

Minciuna aceasta pe care mi-o spui,

Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă

Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe şi solo

Şi ies campioni mincinoşii cei mari,

Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?

În campionate de ce nu apari?

Se minte cum nu s-a minţit niciodată,

E multă minciună la noi pe pământ,

Sunt false recursuri şi nu-i judecată,

Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.

Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,

Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,

Că poate prin rău vom ajunge la bine,

Minciuna supremă va fi adevăr.

1984

Din nou, Dacii liberi

Noi n-am avut nevoie

Să luam adeverinţe

Că vieţuim acasă,

În patrie la noi,

Am fost şi vom rămâne

De-a pururi dacii liberi

Şi iubitori de pace,

Şi vrednici de război.

La Sarmisegetuza,

La focuri, cu Zamolxe,

Şi stelele din ceruri

Din sânge ni se rup.

Nu ne-au învins romanii

Şi-am râs de toţi barbarii

Strigând la ei cu steagul

Făcut din cap de lup.

Această dăm de ştire,

De sub pământul nostru,

Urmaşilor în care

Reinviem acum.

Femeile iubindu-şi

Să nască dacii liberi

Spre răzbunarea noastră

Pe cel din urmă drum.

Numiţi şi ţara noastră

Cu numele ei dacic

Iubiţi pe nou veniţii

După atâţia ani,

Dar veşnic ţineţi minte

Că peste dacii liberi

Au tot călcat invazii

Şi altfel de romani.

Noi am rămas în glie

Şi devenim pădure,

Şi devenim recolte,

Să vă hrănim pe voi,

Şi temelia ţării

S-o întărim cu oase

Şi iubitori de pace,

Şi vrednici de război.

Cu tot ce năzăreşte

Din firea noastră veche,

Dăm Romelor de ştire,

Prin ierburi murmurind,

Că numai oboseală

Ne-a aşezat sub scoarţă,

Dar dacă e nevoie

Ne vom scula oricând.

Traseul talentatului domn Adrian Păunescu: poet de curte, părinte de cenaclu, dizident contestat, senator

Autor:  Andreea Dogar,  Vlad Odobescu

Născut în 1943 la Copăceni, în judeţul Bălţi (astăzi în Republica Moldova), Adrian Păunescu debutează ca poet în anul 1960, iar din 1968 devenit membru al Partidului Comunist Român.

În anul 1973 a înfiinţat Cenaclul "Flacăra", transformat rapid într-un fenomen de masă. Timp de 12 ani, membrii Cenaclului au susţinut peste 1.600 de spectacole de muzică folk şi poezie, în faţa a mii de spectatori, cei mai mulţi tineri.

De pe la mijlocul anilor ’80 însă, relaţiile poetului cu regimul comunist de degradează. În 1983 a fost realizat filmul documentar de 70 de minute "Cenaclul Flacăra – Te salut, generaţie în blugi", care a fost interzis de autorităţi.

În 1985, în timpul unui concert al Cenaclului pe un stadion din Ploieşti, cinci tineri au murit călcaţi în picioare în urma unei busculade. Cenaclul Flacăra a fost interzis, iar numele lui Păunescu nu mai putea fi rostit pe posturile de radio şi de televiziune. La acea vreme, s-a speculat că acesta a fost doar un pretext, motivul real fiind teama lui Nicolae Ceauşescu de popularitatea în creştere a lui Păunescu în rândurile românilor. Tot în 1985, Partidul Comunist Român, al cărui membru era, l-a sancţionat cu vot de blam cu avertisment.

Scrisoare către Ceauşescu: "Să trăiţi, Măria Voastră!"

Relaţia lui Adrian Păunescu cu regimul comunist şi Nicolae Ceauşescu a fost una ambiguă şi a mers de la scrierea unor poeme în care elogia "geniul" conducătorului până la poezii critice.

De pildă, în poemul "Analfabeţilor" din 1979, Adrian Păunescu scria că "intelectualii nu sunt servitori", că "muzica nu e un microb" şi critica "fetişizarea lui Marx":

"V-am spus că fac teribil de urât

De sunt călcat puţin pe libertate.

V-am spus ca sunt oşteanul credincios

Dar care doar cu inamici se bate. (...)

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,

Cenzori capricioşi ai vremii mele,

C-o să vă coste scump măruntul moft,

De a ne face nouă zile grele. (...)

V-am spus că vremurile s-au schimbat

Şi că situaţia e mai complexă,

Nu-i intelectualul – servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă. (...)

Şi lumea nu se poate cuceri

Umflând la cifre şi mimind tumulturi (...)

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,

Să nu-i păstraţi în spirt învaţătura

Şi voi într-una fără să-l ciţiti

Îl pomeniţi până vă doare gura. (...)

V-am spus că muzica nu-i un microb

Care ameninţă civilizaţii

E-a omului pentru a fi mai bun,

V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,

Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte".

După ce a căzut în dizgraţie şi a fost exclus din viaţa politică, Păunescu i-a trimis în anul 1986 o scrisoare elogioasă lui Nicolae Ceauşescu în care se plângea că este "trist, singur şi umilit" şi în care îl lăuda pe conducătorul României pentru o cuvântare "extraordinară" la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central din 6 februarie 1986. La finalul scrisorii, publicată de "Cotidianul" în 2008, Păunescu i se adresa lui Ceauşescu cu "Să trăiţi, Măria Voastră".

Alături de scrisoare era şi o poezie dedicată lui Ceauşescu, intitulată "Vă mulţumesc":

"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou

Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,

Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,

Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (...)

Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,

Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (...)

Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,

Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,

Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod

Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (...)

De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,

Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,

Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns

Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.

Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,

Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune

Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti

Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (...)

Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,

Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare".

Pus în faţa scrisorii, Păunescu a declarat că nu se dezice de ceea ce a scris acolo deoarece Nicolae Ceauşescu a avut "o parte extrem de importantă de contribuţie la istoria României" şi a amintit de "independenţa naţională" şi "cultura naţională" susţinute de Ceauşescu. Totodată, a mărturisit că l-a iubit sincer pe Ceauşescu.

Traseul politic de după 1989

Aproape linşat în ianuarie 1990 de către mulţimile care vedeau în el o rămăşiţă a regimului ceauşist, Adrian Păunescu îşi face mea culpa într-un mod original: "Am fost un porc!".

Încearcă totuşi o carieră politică la vârf, cu un discurs situat la extrema stângă şi împănat cu puternice accente patriotice. Relaţia lui cu regimul trecut rămâne ambiguă: de-a lungul celor 21 de ani, Păunescu pozează când în persecutat politic, când în admirator al personalităţii lui Ceauşescu. Intră rapid în Partidul Socialist al Muncii (PSM), creat de fostul lider comunist Ilie Verdeţ şi considerat de mulţi drept o formaţiune-satelit, creată de Ion Iliescu pentru a acoperi noţiunea de "opoziţie democratică". La un an după înscrierea în PSM, în 1993, devine vicepreşedinte al acestei formaţiuni, apoi prim-vicepreşedinte şi purtător de cuvânt. La alegerile din 1992, este ales ca senator de Dolj. În 1996, candidează la alegerile prezidenţiale. Obţine doar 87.163 de voturi, adică 0,69% din total.

Cum la alegerile parlamentare PSM nu atinge pragul electoral, Păunescu se orientează către Partidul Democraţiei Sociale din România (actualmente PSD) şi redevine în 2000 senator de Dolj, pe listele acestei formaţiuni. Îndeplineşte funcţia de preşedinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă şi Mijloace de Informare în Masă. La ultimele alegeri parlamentare, desfăşurate în sistem uninominal, ratează accesul în parlament.

Cariera artistică de după 1990

1990 este şi anul reînfiinţării cenaclului, cu nume schimbat: "Totuşi iubirea". Participă la câteva sute de manifestări, multe dintre ele dincolo de Prut. Fondează şi revista "Totuşi iubirea", apoi "Flacăra lui Adrian Păunescu". După ce publică o parte dintre poeziile care-i fuseseră interzise înainte de 1989, continuă cu alte câteva zeci de volume.

Discursul său aprins, poezia croită "la minut" şi stropită uneori cu lacrimi în direct prind în continuare la public, aşa că Adrian Păunescu face turul televiziunilor, în calitate de moderator sau invitat.

În vara acestui an, Păunescu face primele referiri la starea sa de sănătate. "Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere. (...) Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare", scria acesta pe 21 iunie, în "Jurnalul Naţional".

Revine pe 31 octombrie cu o altă scrisoare către cititori, redactată pe patul de spital. Face referire, printre altele, la "bătăliile date zi de zi în ţară" care l-au îmbolnăvit şi la profesionalismul medicilor care-l tratează.

Poetul Adrian Păunescu s-a stins din viaţă în această dimineaţă, la 67 de ani.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/traseul-talentatului-domn-adrian-paunescu-poet-de-curte-parinte-de-cenaclu-dizident-contestat.html

Sunt radical

Sunt radical

mai precis

sunt pentru păstrarea

unui just raport

între minciună şi adevăr,

între eroi şi eroi,

între plus şi minus,

sunt radical,

mai precis,

mi-e silă de demagogia socialistă

mai tare decât de

demagogia burgheză

pentru că o simt

apăsându-mă cu mult mai de aproape.

Sunt radical,

cred că nu e bună legea

care te condamnă mai grav

dacă ucizi un urs

decât dacă ucizi un om,

ba mai mult,

te condamnă mai grav

dacă vorbeşti,

dacă ai opinii,

decât dacă ucizi.

Sunt radical

adica îmi închipui

că dacă ecuaţia

"poporul ne-a ales,

vorbim în numele poporului,

guvernăm în numele poporului,

construim socialismul

cu oamenii şi pentru oameni,"

este adevărată,

nu e corect

să-i distrugi omului

casa, oraşul sau satul,

fără să-l întrebi pe om;

zece elevi au declarat la şcoală,

când i-a întrebat dirigintele

ce fapte bune au săvârşit,

în ziua aceea,

ca au ajutat o bătrâna

să treaca strada

dar de ce asa de multi,

s-a mirat dirigintele

pentru ca bătrâna

nu voia să treaca strada

au raspuns ei.

Cam asta ar fi situaţia

sunt radical

şi o privesc în fata,

dacă bătrâna nu vrea să treaca strada

e greu să te lauzi

ca eşti cel mai bun dintre oameni

pentru ca o obligi

să traverseze,

şi lucrurile stau chiar asa,

bătrâna nu vrea

să treaca strada.

bătrâna nu se afla pe strada

nici nu exista strada,

şi bătrâna nici nu e bătrâna.

ci o tara emotionata

ca va trebui să traverseze.

Sunt radical,

adica mi-e groaza

de remuscarile

care nu mai pot salva nimic,

mai ales viata

care şi asa se incapaţineaza

de câteva generaţii incoace

să se duca în pastele mă-sii.

Sunt radical,

îmi plac prunele, piersicile,

marele veraţice, libertatea,

femeia, granitele istorice,

şi strugurii tamiiosi.

Sunt radical,

as putea dicta un poem

şi de la un telefon public,

dar tot radical sunt

şi mentionind

ca n-aş putea face aceasta

decât dacă şi cea

careia îi dictez

ar avea telefon.

Sunt radical,

cred ca Maresalul Ion Antonescu,

dacă ar fi rejudecat

de un tribunal impartial,

ar putea fi declarat

fără rezerve,

erou al Romaniei post-mortem

şi martir universal,

măcar după lectura

Pactului Ribbentrop-Molotov.

Sunt radical,

cred în valoarea frunzei de varza

aplicata pe lucrurile dureroase

ale corpului.

Sunt radical,

nu cred să existe

înger mai urât

şi demon mai frumos

decât omul,

si, mai mult decât atât,

nu cred să existe

accident mai rodnic

şi lege mai contrariata

decât omul.

Din mine insumi

şi din ceilalti

extrag radacina patrata

şi observ ca nu e decât apa,

apa în stare de gândire,

apa cu suflet şi cu virtejuri,

apa într-o nevindecabila

formula chimica.

Sunt radical,

când ploua

şi când ninge

ştiu ca e vorba

despre mine,

despre apa care sunt,

despre apa care sunt.

1 august 1988

Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzân-du-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea?Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că,

într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

---

Poetul, textierul rock şi copywriterul Florin Dumitrescu, înDilema veche: „Adrian Păunescu este unul dintre cei mai citaţi şi mai pastişaţi autori români; şi unul dintre cei mai influenţi retori ai noştri, care a fecundat, cu grandilocvenţa şi patosul proprii, stilul multor condeieri români, mai mari sau mai mici. În zilele dezbinatului parastas naţional, am putut depista, chiar în discursul celor mai radicali stuchitori de catafalc, tropi şi construcţii logice moştenite de la radicalul lor antagonist. Deşi i s-a atribuit o implicare majoră în propaganda socialistă, Păunescu a influenţat indubitabil şi publicitatea capitalistă de mai apoi. Ca senator şi membru (pentru o vreme preşedinte) al Comisiei de Cultură, Adrian Păunescu şi-a legat numele de legiferarea – printre altele – a drepturilor de autor. O dată cu oficializarea legii copyrightului, la mijlocul anilor ’90, se curma năravul comunist (în sens primar) al „folosirii la liber de colantări din operele artistice“.

Şi, tot în Dilema veche, istoricul Adrian Cioroianu: „Cenaclul Flacăra rămîne un fenomen în sine, lung (1000 şi ceva de spectacole?), alambicat şi complex, iar cine-l expediază univoc sub sigla cultului personalităţii conducătorului cred că greşeşte. […] nu cred că Păunescu făcea ca Madonna sau Duran Duran să nu vină atunci în România. Păunescu a fost acuzat de multe, dar dacă o anume generaţie de români a avut cît de cît idee despre un anume mistreţ cu colţi de argint (din poemul altui scriitor!), atunci are şi ceva merite“.

Motorul greşit

Şi dacă după cum s-a auzit

şi dacă după cum un simţ o spune

întregul drum e o deşărtăciune

şi chiar motorul e croit greşit!

Maşina e din ce în ce mai grea,

o-mpingem năzuind la zile bune

şi aşteptăm s-apară o minune

să ne putem urca şi noi în ea.

Tu nu auzi constructor de motoare,

că ţi l-am da pe-acesta înapoi?

E un motor prea leneş, prea greoi

nu poartă, ci-i purtat de fiecare.

Şi zi de zi motorul nostru moare

şi-n loc să meargă el, l-împingem noi.

1983

Regresăm

Nu-i nimic, e-n regulă,

mai aşteptăm două sute de ani,

ce-o să fie, un biet accident istoric,

o socoteală matematică greşită,

suntem în Estul Europei, nu uitaţi.

Ruşii, da, Maghiarii, da,

Polonezii, da, Bulgarii, da,

noi, nu, noi nu, noi nu progresăm,

că se interpretează,

când nu voiau vecinii,

noi nu puteam, n-aveam voie,

când vor vecinii,

nu vrem noi, n-avem nevoie,

asta e, aşa suntem noi, ai dracului,

daţi în Paşte, asta e, daţi în Paşte,

nu-i nimic, e-n regulă,

mai vedem noi, mai vedem,

aveţi răbdare, nu bateţi din picioare,

nu vă pripiţi

noi regresăm cu plăcere,

noi regresăm cu talent,

noi nu ne luăm după nimeni

decât când regresează.

Două sute de ani! Atât!

Aveţi răbdare, nu chemaţi salvarea,

nu exageraţi, nu cricniţi,

regresaţi cu noi!

Înapoi, marş!

8 aprilie 1988

Cineva mă ascultă

În veac cu putere ocultă

din zid cineva mă ascultă.

cu cât mă coboară pe mine.

cu-atât el mai mare devine.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.

mă simt răstignit pe şuruburi,

ce face cu mine nu-i veghea,

el trage din zid cu urechea.

Ai zice că apără, poate,

poporul de rău şi păcate,

de cei ce ţin arme în liră

de cei care mint şi conspiră.

Dar nu el ascultă orbeşte,

pe om când acasă trăieste,

ne întră-n cearceaf şi sub piele,

în creier de gânduri săi-l spele.

Prin mări, electronice unde

în ochi şi în tălpi ne pătrunde,

putere zeiască şi oarbă

el scris e şi-n firul de iarbă.

Ascultă fereastra deschisă

şi viermii urcând în caisă,

cum gâfâie-n dragoste mirii,

concertul mărunt al pieirii.

În veac cu poliţie multă,

din zid, cineva mă ascultă.

1981