Adrian Diaconu

GARDĂ LA

REGINĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

DIACONU ADRIAN

   Gardă la regină / Adrian Diaconu - Iași. Stef, 2018

   ISBN 978-606-028-050-7

821.135.1

Adrian Diaconu: Gardă la regină

Copyright © Adrian Diaconu, 2018

Pentru prezenta ediție în limba română, toate drepturile ediției aparțin autorului. Reproducerea prin orice mijloace, chiar și parțială, a textului cuprins în acest volum, fără acordul scris al editorului, constituie o încălcare a Legii drepturilor de autor și se sancționează potrivit prevederilor acesteia.

Fiicei mele, care spune

că în viață trebuie să

faci și ceea ce îți place!

*

Cerul plânge precum o babă ce și-a pierdut aproapele, fără pauză, tămâindu-mă cu lumina palidă a felinarelor.

Seara pare un necrolog, dacă mai pun la socoteală și claxoanele mașinilor.

Mă retrag sub un infim adăpost, lipindu-mi nasul curios de termopanul vitrinei prin care se zgâiește, spre strada potopită, un manechin nesimțitor ce-și etalează fusta scurtă peste piciorul de plastic, de altfel perfect, învelit într-un dres cafeniu. De sub bluza adânc decoltată, în V, se ivește un ten măsliniu, la fel de amorf. Nu prezintă chip, lăsând, la alegerea fiecăruia, să-și imagineze ființa de vis.

Un taxi oprește în dreptul meu, aruncând, din rigola plină, câteva valuri ce-mi mătură încălțămintea și manșetele pantalonilor.

Îl privesc asemeni unui tigru aflat la final de post prelungit, ascuns după ierburile din savană, ce pândește salivând trupeșa gazelă.

Portiera se deschide, o umbrelă pastelată își face apariția, iar sub ea, delicate, o pereche de glezne îmi ia piuitul.

Le studiez fără menajamente. Privirea urcă tot mai sus, spre genunchii rotunzi, apoi și mai sus, până aproape de tivul rochiei care se află la vreo douăzeci de centimetri de porțiunea aceea a spatelui care face o anumită curbură.

Pleosc, pleosc!

Pașii sprințari grăbesc pe trotuarul inundat, fără să mă bage în seamă, aproape scoțându-mi ochii cu pânza umbrelei.

Termin țigara umezită și îmi îndrept silueta spre marketul apropiat în căutarea câtorva provizii.

Umbrela își continuă drumul neintersectându-se cu al meu chiar dacă aș fi vrut.

Ridic din umeri, mă așteaptă o noapte de o goliciune feroce, nu tu clar de lună, nu tu simfonii, doar un pahar pântecos cu un strop de coniac și foșnetul morbid al ploii.

Apartament cu iz de criptă...

Las la o parte prostiile și-mi port căruciorul printre rafturile care gem de produse autohtone și nu prea, care te îmbie cu oferte promoționale, după ce, în prealabil, au fost scumpite. Aleg câteva semipreparate, numai bune de băgat la microunde, o sticlă cu vin și pungi cu alune. Da, da, pungi, ca pentru veverițe, să dea moartea în colesterol.

Casierița zâmbește tâmp obosită de atâta fericire.

Îi dau binețe și mă fac nevăzut, fudul ca un aligator în nămol.

Mă preling pe lângă pereți, asemeni iederii, spre vizuina mea aflată doar la o stație distanță.

Nu mă grăbesc, apartamentul va fi acolo și peste ani, chiar dacă cu un alt chiriaș.

Cu piciorul împing ușa de la intrare, clanță nu mai există, locatarii neavând nimic de ascuns, conducându-se după politica porților deschise.

Sportiv până la capăt, renunț la ascensor care, oricum, nu există în clădirea asta antică și de demult.

Iau scările în piept, plin de optimism, gândind cu regret că am numai două picioare.

Lumina de veghe, chioară, mă urmărește fantomatic ca într-un joc de-a v-ați ascunselea.

Depun bagajul pe masa din bucătărie, fără multe ifose, nu înainte de a arunca la gunoi farfuria de unică folosință, rămasă de la festinul precedent.

Renunț la paharul cu tărie și, înarmat cu tirbușonul, mă năpustesc asupra sticlei cu vin. Înainte de a murdări paharul, iau o dușcă cât mai solemn posibil, rotesc lichidul prin cavitatea bucală dând timp papilelor gustative să descopere buchetul ascuns. Nu-i rău. O pungă cu alune se ține de mine scai, până în camera de zi.

Telefonul trepidează plin de importanță.

Mesajul este scurt și laconic: Albul la deschidere!

Frec bărbia gânditor, înseamnă că mâine am întâlnire de gradul trei cu Bătrânul. S-au dus zilele de huzureală, dacă am avut vreodată așa ceva.

După dușul matinal, ritualic, urmează cana cu cafea lângă o felie de pâine prăjită cu ceva deasupra. Nu este pretențioasă deși ar putea deveni dacă s-ar scula mai devreme.

Zâmbește chipului din oglindă, cu trăsături nu prea moi, dar nici dure, ochilor mari de sub fruntea acoperită cu o șuviță rebelă având culoarea castanei coapte.

Un lănțișor subțire delimitează zona gâtului, iar pendativul minuscul atârnă deasupra verticalei abia ghicite din zona pieptului, acoperit de o bluză liliachie.

Ținuta este completată de o pereche de pantaloni, galben pal, în timp ce picioarele odihnesc în sandalele cu tocuri potrivite.

O ultimă înghițitură de cafea.

Din dormitor înșfacă mapa cu documente, iar din cuierul de pe hol își ia poșeta. Aruncă o privire de ansamblu și iese grăbită, cu cheile în mână.

Ocolește câteva bălți, semn al ploii de ieri, îndreptându-se spre Loganul vișiniu.

Drumul către birou înseamnă doar rutină, aceeași aglomerație monotonă spartă de claxoane ocazionale.

Clădirea modernă, cu fața spre râul ce străbate orașul de la un capăt la altul, se ridică deasupra vilelor cu acoperișuri din țiglă, de la etajele superioare putându-se admira parcul Elisabeta, recent îmbunătățit cu locuri de joacă pentru copii.

Portarul zâmbește politicos deschizându-i ușa și îi mulțumește fluturându-și mâna liberă.

Secretara, o tânără de douăzeci și cinci de ani, brunetă, tunsă scurt, cu fusta la fel de scurtă, o întâmpină surâzând, făcându-și de lucru cu un creion.

Îi înmânează corespondența după care ridică degetul arătător spre tavan

- La zece, ședință!

Ridică din umeri slobozind un oftat abia auzit și dispare în biroul ei lăsând secretara să-și roadă mai departe creionul deja stâlcit la capătul care fusese prevăzut cândva cu o radieră.

Scoate dosarele din mapă etalându-le după un criteriu numai de ea știut, așezându-le în partea dreaptă, lângă telefon.

- Domnul Vasilache pe linia 1! o anunță un glas șters din difuzorul interfonului.

Apasă pe butonul care pâlpâie intermitent, bănuind interesul interlocuitorului de la DNA.

Dimineaţa apare ca o binecuvântare peste oraș, cu singura deosebire că nu pentru toată lumea, din această categorie facând parte şi subsemnatul.

Nu mai pomenesc de slalomul automobilistic, deja exasperant, pe străzile devenite insuficiente în raport cu numărul de mașini aflat în continuă ascensiune.

Parchez fără fasoane înt-un loc abia eliberat.

Cât închid mașina arunc o privire în jur, chestie de instinct animalic. Scrutez nerușinat o brunetă cu mișcări de felină, zâmbet de te bagă în boale. Și are niște ochi luminoși...

Trece mai departe, indiferentă, mângâind asfaltul ca o ceață ușoară în debutul toamnei.

Hotărât lucru, nu-i semn bun!

Mă eliberez de vedenie și mă îndrept cu pași lenți spre locul de rendez-vous, un restaurant intim al unui hotel micuț, având pe firmă numele patronului, peste drum de parcul Elisabeta.

Ochesc un loc la masa de lângă intrare, cu fața spre ușă, comandând, pentru început, o cafea cu puțin lapte deși stomacul își revendică drepturile dorind cu totul altceva. Îl prostesc promițându-i marea cu sarea și tinerețe fără bătrânețe.

Partenerul de dialog apare când tocmai studiam stratul infim de zaț să văd dacă la drum de seară îmi cade o damă de verde la așternut.

Nu dorește cafea, luăm câteva aperitive care, după cum arată, cred că erau rămase de aseară, de la vreo sindrofie.

- Știi de Romtec? mă întreabă printre înghițituri nervoase.

Cu bucătura în gură mormăi Îmhî! pregătind un alt dumicat de pâine pentru un viitor ce se anunță sumbru.

- Dosarul e pus din nou pe tapet, îmi strecoară șoptit. Se va numi un nou judecător, dacă nu a și fost numit între timp. O tipă căreia nu-i calcă nimeni pe bătătură.

Face o scurtă pauză, manevrând cu furculița ca la turnir.

- Nume de cod Regina.

- E de-a noastră?

Neagă scuturând din cap vrând parcă să scape de mătreață, actor debutant într-o reclamă la șampon.

- Și eu?

Mă studiază gânditor, mușcându-și colțul buzelor.

- Tu vei fi Calul!

- Calul de bătaie sau calul troian? îl persiflez amical.

Ridică din umeri, indiferent.

- Depinde de tine!

Neuronii se încing cu viteza mai mare dacât cea a luminii și întrebarea mea cade ca un asteroid.

- Cum intrăm? Se poate aranja ceva legat de securitate?

Se oprește din mestecat și mă privește lung, de parcă acum mă vede prima dată. Știe la ce mă refer.

- Nu e rea ideea. Ai nevoie de o identitate nouă.

O fac pe miratul, în timp ce scot scobitoarea de plastic, de forma unei săbii liliputane, din măslina verde umplută cu ardei roșu.

- Tot eu?

Surâde malițios plecându-și ochii în farfurie.

Termină de mâncat în liniște. Nu-l întrerup, văd de ale mele așteptând repriza finală, știu că mai urmează ceva, dar poate nu intrăm în prelungiri.

Satisfăcut, de ce anume?, nu cunosc, mută tacâmurile într-o parte, și, cu coatele rezemate de masă, își împreunează palmele țintuindu-mă ca o pasăre de pradă.

- Ar trebui să fii omul din umbră, dar... - după câteva clipe de tăcere reia misterios – poate nu ar strica să te apropii de ea, să o poți avea în colimator tot timpul.

Îmi întinde un plic, nu prea gros.

- Deținem informații că sunt interesate și persoane din afară. Nu excludem posibilitatea să se exercite anumite presiuni de altă natură.

- Nu știe în ce se bagă! rostesc gândindu-mă la faptul că nu constituie decât o simplă momeală, capra legată de țăruș pentru atragerea tigrului flămând.

Introduc plicul în buzunarul de la piept. În final voi fi doar un bodyguard anonim.

Nu mă deranjează faptul că voi cunoaște o nouă dulcinee, de data asta îmbâcsită cu paragrafe din Codul Penal. Mă voi învârti într-o lume selectă, plină de intrigi și periculoasă. Un vechi amic spunea că avocații sunt ca foarfecele, între ei nu se taie, dar vai de cel care intră la mijloc. Sper că cineva, acolo sus, mă iubește încă.

Ședința este amânată din motive necunoscute; mai devreme sau mai târziu va transpira o informație care va fi dată uitării cât de curând.

- Te cheamă Împăratul! șoptește secretara facând complice cu ochiul.

Ridică fruntea aplecată asupra dosarului incomplet, mai sunt necesare probe, un flagrant ar constitui cireașa de pe tort.

Se îndreaptă cu pași rari spre biroul șefului, speră să nu-i mai dea încă un dosar, are și așa destul de muncă, din punctul ei de vedere ar mai trebui oameni.

Bate de formă, ușa e deschisă larg.

Capul pleșuv se răsucește spre ea și ochii o țintuiesc reci din spatele lentilelor.

- Ia loc, te rog!

Se așează în fotoliul cu tapițerie neagră, rezemându-se în spătarul moale.

- Nu te rețin prea mult.

Împăratul renunță la ochelari și își masează ochii obosiți.

- Se redeschide dosarul Romtec-ului...

Își amintește ceva legat de un accident de muncă. Îl fulgeră cu privirea încruntând sprâncenele. Câteva cute îi brăzdează fruntea și dă să-i spună ceva nu tocmai academic.

- Stai, nu te pripi! rostește împăciuitor șeful său ridicând brațul drept cu palma desfăcută, văzând-o revoltată.

Se ridică, ocolește biroul masiv și închide ușa capitonată.

- Prioritate zero! Îți dai seama ce implică asta. Ceea ce-ți spun acum, rămâne între acești pereți. La Romtec se fabrică unele subansamble pentru armată, mai precis pentru autoblindatele ce operează în Afganistan. Zilele trecute s-a întrunit CAS-ul într-o ședință secretă, e vorba de siguranța națională. Într-unul din buzunarele victimei s-au găsit rămășițele unei piese ce ar putea face parte din subansamblul respectiv. Posibil să nu fie deloc accident ci o înscenare. În acest caz situația se complică.

- Da, dar..., încearcă ea să protesteze, nu cred că e de competența mea. Ține de serviciile secrete.

Împăratul pare să nu bage în seamă actul de rebeliune și continuă cu tonul scăzut.

- Nu ai loc de întors! Am fost sunat de la Palat, să le dau un om. M-am gândit la tine, Diana. Ești persoana de care au nevoie. Trebuie să tulburi apele cât mai discret.

Înghite în sec, de ce tocmai ea? Nu știe să aibă relații la Palat. Care să fi fost criteriul de alegere?

- Nu poți fi șantajată, nu ai pe nimeni, continuă el brutal.

Deci asta era. Au nevoie de cineva neimplicat în relații familiale. Sună periculos, sabia lui Damocles.

- E cazul care te poate propulsa în carieră!

- Dacă nu-mi rup gâtul! adaugă stins slobozind un oftat.

- Nu vei fi singură. Am fost înștiințat, neoficial, că își va face apariția un consilier pe probleme de securitate. Probabil vei colabora cu el. Sau poate nu, depinde ce ordine are. Rotițele deja se învârt. Și încă ceva, nicio hârtie nu va ieși din clădire.

- Cu restul cum rămâne? se arată ea curioasă referindu-se la celelalte dosare.

- Vor fi redistribuite!

O studiază tăcut, pare șocată pe moment, dar își va reveni, e în firea ei de luptătoare.

- Ai două zile libere, e tot ceea ce pot face, rostește ridicând din umeri.

Se ridică în picioare dând de înțeles că discuția s-a încheiat.

- Succes!

Părăsește biroul, nesigură parcă, abia pe scări reușind să respire adânc. Strânge balustrada cu degete ferme, calcând ușor.

Împăratul își aprinde țigara, trăgând voluptuos din ea, după care deschide sertarul și pune mâna pe mobil. Tastează câteva litere, apoi mesajul pleacă în eter, spre o destinație numai de el cunoscută: Damă la F 4.

Secretara o studiază alarmată

- Ești trasă la față, ce e cu tine?

Se apleacă ușor, lăsându-și palmele pe birou, cu privirea pierdută. Cuvintele sunt slobozite rar, aproape silabisite.

- Posibil să fiu avansată.

Fata o privește mirată, neștiind ce să creadă.

- Păi nu văd niciun motiv să faci figura asta de înmormântare. Ar trebui să te îmbeți.

Își îndreaptă spinarea rostind ca pentru sine:

- Hm! Nu-i rea ideea, numai că nu ți-ai găsit omul.

Intenționează să se intoarcă la lucrările ei, dar își dă seama că, momentan, nu are nimic de făcut. Se răsucește pe călcâie, în cadrul ușii și mărturisește fetei care nu-și dezlipește privirea de la ea, cu ton misterios

- Cred că-mi voi lua două zile de concediu, începând cu mâine.

Flutură cu mâna, ca la despărțire, și dispare în biroul ei închizând ușa în urmă.

Se lasă greu pe scaun. Un tremur nervos îi cuprinde trupul, scuturându-l înfiorat. Privirea lunecă prin geam, fără țintă, admirând absentă cerul pătat de nori.

Pufăie printre buzele rotunjite. Două zile în care nu știe ce să facă, plus week-end-ul. Abia acum își dă seama că lipsa activității nu e pentru ea. Se va plictisi îngrozitor. Și apoi ce va urma? Romtec. Cuvântul sună sumbru în închipuirea ei, speră că va face față, deși nu are cea mai vagă idee cu ce se va confrunta.

*

Adulmec aerul ca un animal de pradă, scormonind împrejurimile cu privirea flămândă în lumina palidă a lunii.

Dibuisem adresa cu o zi înainte și făcusem o recunoaștere succintă. În zonă nu există camere de luat vederi, e o chestie bună deocamdată, iar între clădire și parcare plopii se desfășoară ca o perdea.

Aprind o țigară, nefast obicei, afurisind descoperirea lumii noi laolaltă cu toate buruienile ei nocive.

Traficul este redus în zona asta a orașului, de fapt și ora este destul de înaintată.

Arunc o privire scurtă asupra acelor fosforescente de pe cadranul pătrat, legat cu cureaua din piele, nu suport metalul pe motiv de reumatism, ține rece la încheietură.

E trecut mult de miezul nopții, nici câinii nu se aud, bufniți nu văd, adierea vântului nu se face simțită. Atmosferă bucolică, ce mai! Numai bună de scos iubita la aer, să-i înconjori talia, să o îngrămădești cu spatele în perete și ..., și vezi-ți de treabă, băiete, nu pentru asta ești aici.

Mă învârt printre mașinile din parcare și descopăr rapid Loganul de culoarea vișinei putrede. Trec prin spatele lui, în stânga. Neîndemânatec cum sunt scap bricheta jos și mă aplec după ea gândindu-mă la bietele șale. Nu o găsesc imediat, bâjbâi ceva timp, în cele din urmă revin, satisfăcut, la poziția inițială.

Trec mai departe, traversând strada, ca unul care nu a mâncat nimic și nici gura nu îi miroase. În mijlocul drumului mă opresc să dau prioritate unei mașini de proveniență străină ce fuge nervoasă, urmărită, parcă, de un contingent de draci.

O nouă dimineață răzbate printre draperiie trandafirii.

Întinde brațul, leneș, înspre radioul cu ceas, pipăind carcasa de plastic după butonul Stop. Ar vrea să se bucure de aceste clipe de falsă libertate, să întârzie cât mai mult în așternutul moale. Prima zi fără griji.

Hm!

Impropriu spus. Toate i se par iluzorii.

Se ridică în capul oaselor, indecisă, crede că va ieși la cumpărături, deși nu are nevoie de nimic, nu știe ce să târguiască, poate, totuși, va găsi ceva.

Va îmbrăca o ținută sport, tricou, blugi și adidași.

Da! Hotărâtă, sare din pat, cu gesturi repezite aranjează așternutul, cuvertura deasupra și intră în bucătărie pentru un dejun frugal.

Cordonul halatului se agață în clanța ușii, se desface și goliciunea trupului apare în toată spendoarea lui, cu coapsele prelungi, pântecul ferm, sănii de mărimea merelor ajunse la maturitate.

Bine că sunt singură, nu mă vede nimeni!

Chiar așa să fie? Colegele ei se mai laudă cu câte o aventură, câte o relație scurtă, ea, însă, nimic.

Bat câmpii!

Nu întârzie mult, se îmbracă și coboară scările în fugă.

Soarele lucește dușmănos, prevestind canicula de la orele prânzului, în lipsa vântului, iar meteorologii se încăpățânează prognozând aceeași vreme pentru săptămâna în curs.

Scoate din poșetă ochelarii de soare, maron în degradé, pregătind cheile mașinii.

Are un șoc când se pregătește să descuie portiera.

Cauciucul din spate, stânga, stă lăbărțat pe asfaltul cenușiu, ca broasca pe burtă, stricându-i cheful din start.

Îmbufnată, lovește cu piciorul în roată.

Era prea frumos ca să fie adevărat!

În timp ce stă nehotărâtă, vede o mașină neagră care încetinește, oprindu-se la câțiva metri în spate.

Un tip bine făcut, îmbrăcat la costum, cu cravată, coboară și apucă indicatorul pe care scrie Rezervat băgându-l în portbagaj, după care parchează în locul devenit vacant.

Îl cercetează mirată de parcă nu mai văzuse niciodată persoane de sex opus, stratagema cu indicatorul îi provocase un zâmbet sincer pe buzele triste. Nu i-ar fi dat prin cap așa ceva.

Bănuiește că locuiește în zonă, după dezinvoltura pe care o afișează, deși nu l-a remarcat până acum. La programul ei ar fi fost de mirare.

O zăresc stând pierdută, neajutorată ca un sugar.

La prima vedere nu e o frumusețe ieșită din comun, cu fața prelungă, însă are în ea ceva profund și suav care așteaptă să fie descoperit, un aer distins, ușor aristocratic.

Trebuie să mă grăbesc dacă nu vreau să pierd partida. Am o șansă din zece să-mi accepte oferta.

Ocolesc două mașini și mă apropii de ea prefăcându-mă că intenționez să trec mai departe, dar numai necazul ei îmi întrerupe drumul spre nicăieri. Nu mă pierd în politețuri și atac direct.

- Rezerva e bună? întreb privind întâi anvelopa bleagă și apoi scrutez ochii misterioși, de un cenușiu-albastru, nedezlipiți de pe fizicul meu imperturbabil.

- Ăăă..., cred că da, n-am folosit-o niciodată! răspunde luată din scurt.

Se îndreaptă spre portbagaj, fără să protesteze, aș urma-o supus asemeni unui rob ce-și venerează stăpâna, dar mă duc să-mi iau mănușile din torpedo. Damblaua mea e să lucrez cu mâinile curate.

- Poți bea o cafea până termin! spun când revin indicând cu un gest sec, făcut cu capul, automatul din colț aflat la vreo treizeci de metri distanță.

Momentan nu reacționează, m-o fi crezând vreun pungaș, chiar dacă-s pus la țol festiv, ce vrea să profite de plecarea ei pentru a-i lua, cine știe ce, din mașină. Vede că a mea e parcată în direcția de mers, poate memora numărul în drum spre automat.

- În regulă!

Se deplasează unduindu-și silueta, 90-70-90, cu un stil aparte, inconfundabil.

Îmi văd de treabă fără să mă grăbesc, așa prefer, să fac totul pe îndelete, cu simț de răspundere. Lucru durabil.

Se întoarce cu două pahare de unică folosință, aburinde.

Abia rezistă cu degetele fripte pe care i le-aș răcori cu buzele mele. Bag seamă, iar îmi zburdă mintea.

După ce fac schimbul, pun totul în portbagaj, îl închid și accept cafeaua, nu înainte de a scăpa de povara mănușilor. Dau la iveală pachetul cu țigări pe care îl întind protocolar, dar mă refuză gesticulând din mână.

- Nu știu ce m-aș fi făcut dacă nu apăreai!

Sorb încet cafeaua încă fierbinte, trag un fum înnegrindu-mi plămânii și slobod fumul lateral.

- Ar fi fost altcineva sau luai un taxi! rostesc indiferent ridicând din umeri.

- O alternativă nu tocmai comodă. Mă refer la taxi, continuă după o scurtă pauză, afișând un zâmbet angelic care îi dezvelește dinții albi, niște dinți pe care i-ai dori să-ți morfolească lobul urechii într-o seară de ..., într-o seară.

Savurez ultimele fumuri rezemat de capotă continuând să admir această floare rară ce mă îmbată cu parfumul discret, iar eu, fluturul Cap de mort, doritor de a-mi băga trompa în pistil sorbind până la fund tainicul nectar. Ceva nu e în regulă cu mine. Adevărul că tipa chiar îmi place, dar e de preferabil să țin distanța, cât voi putea.

Privirea mă dă pe spate însă.

- Îți sunt recunoscătoare că te-ai oprit să mă ajuți. Nu mă văd cu taxiul la cumpărături mutând sacoșele dintr-o mașină în alta.

Ridic brațele împăciuitor.

- Eu îți mulțumesc pentru cafea, dar prânzul îl dau eu, fără obligații.

Rămâne interzisă câteva clipe apoi pufnește într-un râs cristalin, susur de izvor irupând de sub pietre.

- Nu pierzi timpul, bag seamă!

- Îți mărturisesc că nu am cei șapte ani de acasă, ai mei dându-mă la școală de la șase, iar după ce am crescut nu am avut parte de femei fiind un timid. Dovadă că sunt singur acum.

Gura-mi turuie ca o moară stricată nelăsându-i timp pentru reacție.

Râde în continuare, binedispusă. Nu și-ar fi închipuit vreodată că va sta în mijlocul străzii ascultând tirada unui necunoscut. Brațele par să fie în plus, nu știe ce să facă cu ele. În final, cel stâng găsește soluția salvatoare și se agață cu diperare de cureaua poșetei, iar cel drept răsucește, pe deget, cheile mașinii.

- Nu pari deloc timid! intervine mutându-și greutatea corpului de pe un picior pe altul.

Ridic din umeri. Aparențele înșeală și pe cel mai asiduu cercetător. Cred că se amuză copios pe seama mea, sperând că nu mă consideră un crai de curte veche, aduc mai curând a toreador, dar observ că nu are niciun gând să mă gratuleze cu ovații sau flori aruncate din tribună.

Iau un aer sobru și rostesc calm, degajat, fără inflexiuni.

- Viața mea depinde de răspunsul tău! Dacă ești de acord, ne întâlnim când și unde vrei tu, dacă nu, voi încerca să mă plictisesc în apartamentul meu citind vreo carte proastă sau să-mi înec amarul cu o sticlă de vin și o pungă de alune. Boala mea sunt alunele, să știi! o atenționez fără un motiv aparte. Plâng veverițele că nu mai au ce aduna din urmă.

Ultima frază o țin în mine, nu îi dau glas, ar fi însemnat să strice totul.

Oftează descumpănită, zâmbetul i se stinge încet.

Doamne! Ăsta chiar vorbește serios.

Strâmbă din buze. Înțelege că se confruntă cu o dilemă, cea mai bizară poate. Ce să răspundă? Din vocea lui nu se desprinde nicio tentă de ironie sau impolitețe. Și dacă ia masa în oraș, care e problema? Nu are nimic de pierdut. Din contra. Pe deasupra tipul îi face chiar o impresie bună, nu e genul de om care acostează femeile folosindu-se de orice tertip, politețea lui indiferentă impresionând-o, iar felul în care vorbește, cu ușoară tentă umoristică, o face să se amuze. Se uită direct în ochii lui din care pare că izbucnește un flux de căldură ce tinde să o acapareze și simte un fior scurt  trecându-i prin corp, din cap până în vârful degetelor de la picioare. Nu avusese niciodată o astfel de senzație în preajma unui bărbat. Respiră adânc, degetele se opresc brusc din mișcare lăsând cheile să atărne inerte.

- De acord, dar plătim nemțește!

Mă abțin să nu sar în sus de bucurie și să chiui lung, precum locomotiva, ca să mă audă întreg mapamondul.

- Pe moment nu am nimic împotrivă. Deci ...

Studiază încheietura mâinii stângi pe care odihnește un ceas potrivit ca mărime.

- La unu jumate, la Leonida, e bine?

- Perfect.

Ne despărțim amici, fiecare continuându-și drumurile întrerupte cu voia Celui de Sus, dar mai bine să nu-l amestecăm pe El în fleacurile noastre.

Urcă la volan, motorul toarce rotund ca o pisică și iese din parcare făcându-mi cu mâna.

Îi răspund la fel, apoi mă răsucesc cu o sută optzeci de grade și aprind altă țigară îndreptându-mă spre mașina de serviciu. Mă las pe banchetă cu toată greutatea. Pe parbriz s-a așternut un strat subțire de praf. Nu îl bag în seamă preocupat fiind de trimiterea unui mesaj către știu eu cine : Cal la F5!

Conduce atentă pe banda de circulație, fără grabă. Mintea nu îi este la cumpărături. Întreaga poveste se derulase prea rapid. Făcuse bine că acceptase invitația? Și la o adică, cine pe cine invitase? El cu ideea, ea cu locația. Jumi-juma. Ca în studenție. Un prânz fără obligații, după cum fusese vorba.

Își aduce aminte că trebuie să oprească la vulcanizare, nu știe însă dacă azi, depinde de timp, poate după masă, la întoarcere. Știe una nu departe de clădirea birourilor, înspre Zona industrială.

Caută un loc liber unde să parcheze. Cum nu are o idee clară, va lua magazinele la rând.

Mai am de dat două telefoane.

Primul la florărie. Aranjez cu purtătoarea unui glăscior subțire, voit alintat, să trimită un buchet de trandafiri prin curier. Îmi declin identitatea, aranjez modul de recunoaștere și modalitatea de plată. La început face mofturi. O conving într-un final promițând că rămân dator cu o ciocolată. Se hlizește neconvinsă trecându-mă, probabil, în catastif la capitolul amoruri deșarte.

Al doilea, unui bun amic, director de teatru. Răspunde secretara, momentan lipsește, dar îl va anunța că l-am căutat. Îi las numele cu rugămintea să mă caute într-o oră, am o vorbă urgentă cu el, de viață și de moarte. Întregul meu destin se află în mâinile lui. Mă liniștește chicotind.

Deschid torpedo-ul dând la iveală ecranul de mărimea unui caiet. Apăs butonul verde și un semnal punctiform pâlpâie deplasându-se de-a lungul liniei ce indică strada respectivă. Dispozitivul de urmărire, pe care l-am strecurat în portbagaj, funcționează ireproșabil.

Răsucesc cheia în contact, bag în viteză și mă înscriu la dreapta după un autobuz ce face reclamă la pastă de dinți afișând dantura pe toată lungimea lui; pasagerii țin, probabil, loc de plombe.

Nu cred să fi trecut o jumătate de oră și mă sună amicul de la teatru cu care port o discuție fructuoasă. Mă asigură că se va conforma doleanțelor mele și mai adaog pe lista cu datorii un coniac mare. S-a rezolvat și asta, nimic de zis, astăzi sunt favorizat de astre.

Impulsul luminos se pune în mișcare descriind câteva schimbări de direcție după care urmează o traiectorie rectilinie, lungă cât lățimea ecranului, îndreptându-se spre punctul terminus aflat la câteva sute de metri de locul unde mă aflu.

Opresc alimentarea cu energie a implicației tehnologice de care nu mă despart nici în somn, închid torpedo-ul, și demarez leneș pe lângă bordura vopsită galben-negru de către cei cu ajutoare sociale.

La ora asta e loc berechet în parcare. Opresc lângă Logan, cobor țanțoș ca un păun și salt sprinten cele câteva trepte spre intrare.

Stă la o masă, în partea stângă, cu spatele la perete. Lumina naturală ce răzbate prin geamuri îi luminează profilul exotic și gândul mă poartă la un peisaj cu palmieri, ghirlande multicolore atârnate de grumaz și pahare înalte cu sucuri de a căror denumire ți se-mpleticește limba-n gură.

O surprind înălțând sprâncenele mirată, poate, de vreo denumire alambicată a unei specialități, denumire pompoasă din care nu înțelegi nimic nici cu dicționarul în față.

Săgetată telepatic, ridică privirea și figura îi înflorește.

Își reține zâmbetul când chelnerița sprințară mă evită în ultimul moment, umblând cu tava de parcă ar avea-o lipită de podul palmei.

Îi dau binețe și mă instalez confortabil.

- Cum a decurs pelerinajul?

Pricepe unde bat, e doar fată isteață.

- Nimic interesant, se arată ea dezamăgită.

- La ce te-ai hotărât? o iscodesc făcând semn spre meniu.

- Încă nu știu! Cred că iepure în sos de muștar. Tu?

Deschid pliantul din carton lucios. Literele cu aspect gotic roiesc prin fața mea înșiruind, așa cum era de așteptat, câteva denumiri năstrușnice. Chifteluțe în crustă de cartof ..., nu ..., lamele de calamar cu sos alb ..., nu ..., gata, am găsit.

- Friptură de porc cu legume, șoptesc fericit făcând ochii cât cepele, și bere fără alcool!

Fac semn unui chelner adăugând la comandă suc de grepfruit pentru ea, cu tăriile neavând taine din cauza celor în uniformă ce așteaptă cu nerăbdare să te depuncteze.

Împreunez brațele pe fața de masă, stacojie, au ales nuanța asta fiindcă se murdărește mai greu, și o privesc drept în adâncimea ochilor.

- Numele meu e Ioanid, Răducan Ioanid. Știu că Răducan pare fără terminație, probabil nu a încăput tot numele pe certificat, dar până la urmă s-au hotărât să-l lase așa.

- Diana Răscol, se prezintă ea la rându-i, amuzată de explicațiile mele.

Între timp arunc ocheade scurte spre intrare. Așteptarea mea se finalizează prin apariția unui puști, vorba vine, cred că are vreo douăzeci de ani, care își rotește privirea prin salon.

Mă răsucesc spre el și îl atenționez ridicând degetul arătător.

Recepționează semnalul, se apropie salutând scurt.

- Domnul Răducan?

Confirm dintr-o aplecătură a capului și fac loc pe masă mutând tacâmul din fața mea sub privirile uimite ale Dianei.

Îmi întinde clipboard-ul, semnez de primire, preiau chitanța după ce-i înmânez contravaloarea la care adaug bacșișul și intru în posesia pachetului ce-l ținuse sub braț.

Din cutia acoperită cu nailon transparent emană dulceața catifelată a trandafirilor liliachii, ultima găselniță în materie de horticultură.

O întind peste masă ființei de vis-à-vis, profund impresionată.

- Mulțumesc! murmură emoționată. Te gândești la toate!

Ridic din umeri ca unul care nu a făcut nimic special.

- Mă adaptez din mers.

Ni se servesc delicatețurile și mă îmbie o aromă ce-mi răscolește stomacul într-o veselie nebună.

Telefonul mă întrerupe tocmai când mă pregătesc să atac bucata de carne rumenită, îmi vine pe limbă o vorbă din popor la care renunț s-o rostesc cu voce tare.

- Scuze!

Scot din buzunar invenția care nu te lasă nici să mori și ascult atent lamentările celuilalt.

- Așteaptă puțin, îi spun apoi mă adresez Dianei. Un amic are două bilete la teatru și el nu se poate duce, a intervenit o problemă de familie. Pentru mâine seară. Ce zici?

Cât pe ce să rămână cu bucătura în gură. Tușește scurt.

- Ești de acord? Sau ai altceva în plan? o pistonez eu la foc automat forțând-o la un răspuns fulger.

Neagă scuturând capul.

- Nu, n-am nimic!

- Deci? Hai, fetițo, hai! o îndemn în gând. Zi da!

Răsuflă prelung și aprobă cu glas moale.

Schimb câteva politețuri cu interlocuitorul meu nevăzut, apoi strecor aparatul în buzunar sperând, din toată inima, să nu mă mai caute nimeni.

Așează tacâmurile pe marginea farfuriei și soarbe încet din paharul cu suc, apoi se reazemă de spătarul scaunului rămânând stană de piatră, cu palmele desfăcute pe masă.

Grijuliu, precum cloșca cu puii abia ieșiți din găoace, o interpelez interesându-mă de sănătatea ei studiindu-i chipul ce trece de la alb la roz și invers.

- S-a întâmplat ceva?

Sunt gata să-i acord primul ajutor, chiar să-i fac respirație gură la gură dacă e cazul.

- Prea multe pentru o singură zi!

O cred, mă țin de ea ca marca de scrisoare.

- Zâmbește azi, mâine poate fi mai rău! Legea lui Murphy, nu știi? Eu spun altfel, trăiește clipa, viața e prea scurtă să ne fandosim!

Mă studiază curioasă neștiind ce să creadă despre mine.

- Tot timpul ești așa?

Ridic mirat din sprâncene.

- Adică?

Am nevoie de precizări să nu dau cu bățul în baltă.

- Pari rece, calculat, iei decizii rapide…

- Chestie de obișnuință, părerea mea însă, hai să gustăm ceva până nu se răcește!

Clatină din cap și reușesc să-i smulg un zâmbet în timp ce starea de încordare dispare cu încetul.

- Ești incorigibil!

Minutele trec pe lângă noi fără să ne supere, discutăm câte-n lună și-n stele, conducând discuția în așa fel încât să ocolesc clasica întrebare Cu ce te ocupi? Las asta pe seama celor mai mari. În final, memorez numărul ei de telefon pentru ziua următoare când va trebui să-i comunic ora de începere a spectacolului și mă privește surprinsă că nu mi-l notez și nici nu îl introduc în telefon. Îmi duc degetul la tâmplă dându-i de înțeles că este înregistrat deja, nu trebuie să-și facă griji în această privință. Memoria mea de elefant nu dă rateuri.

O anunț că plec din localitate în seara asta și revin mâine după prânz, am promis părințior că le fac o vizită scurtă. Dacă vrea să mă însoțească…

Propunerea o șochează. Nu, categoric nu. Asta ar mai lipsi. Până astăzi nu a știut de existența lui, iar acum o invită să-i cunoască părinții. Oare e în toate mințile?

*

Bătrânul bate darabana cu degetele pe marginea biroului închis la culoare.

Nu-l grăbesc, nu e în firea mea, rămân în așteptare, pasăre de pradă dând ocol cu aripile larg desfăcute, planând pe curenții calzi de aer, scrutând depărtările în căutarea unei potențiale victime.

- Au venit hârtiile, consilier pe probleme de securitate.

Degetele se opresc brusc, peste birou îmi aruncă plicul cu investirea în funcție, antedatată. Ochii îi sticlesc bombardându-mă fără menajamente.

- Crezi că rezistă?

- Dacă sunt lângă ea, da. Are momente când se pierde cu firea, dar asta o pun pe seama farmecului meu. Suntem abia la început. O să-și revină când va intra în pâine, sunt sigur de asta.

- Ai mână liberă!

Îl salut ridicând două degete spre borul unei pălării imaginare și mă volatilizez subtil spre mașina ce se încinge sub soarele neiertător.

Reîntregesc lista de cumpărături în drum către casă, în seara asta nu mai ies, am de lucru.

Geanta cu laptopul și dispozitivul de urmărire mă cocoșează. Oare de ce sunt nevoit să hămălesc atâta? Riscurile meseriei.

Trag măsuța lângă canapeaua veche, pornesc laptopul și dispar în bucătărie să încropesc un coctail, vin, apă și gheață, gustarea mai târziu. Deșart, într-un bol, două pungi cu alune, arunc ambalajul la coș, de ce să mă obosesc mai târziu?

Înarmat cu răbdare, încep a rula pagină după pagină, pe monitor. Dosarul Romtec nu pare a fi ceea ce este. Însăși poziția victimei pare chinuită, nefirească. Celelalte fotografii nu par să aducă ceva relevant. Ultima înfățișează un dispozitiv sau fragment calcinat, aici e buba, ce căuta în buzunarul individului?

Iau paharul cu vin și ies pe balcon unde aprind o țigară, a câta oare ?

Lumina dă semne că pălește în amurg, iar umbrele căpătă nuanțe roșietice. Orașul pare că abia se deșteaptă, însă nu pentru mult timp. Miezul nopții îl găsește pustiu întotdeauna. Un oraș patriarhal.

Mă întorc la studiu promițându-mi o ieșire la iarbă verde, de unul singur. E cazul să cunosc împrejurimile folosindu-mă de acoperirea avută cu un an în urmă, dețin și acum actele care dovedesc că sunt trimisul Academiei.

Bătrânul mă sună peste vreo oră, abia închisesem laptopul.

- Dimineață mergem să cunoști pe cineva care a lucrat la caz, acum e pensionat și s-a retras la țară.

Rămâne stabilit să-l iau în jur de nouă.

Se anunță o zi plină, așa că nu am altceva de făcut decât să mă abandonez în brațele lui Morfeu sperând să visez o zână cu păr castaniu.

Soarbe din ceașca de cafea stând cu picioarele întinse pe taburetul tapițat așezat în fața fotoliului. Poalele capotului alunecă scoțându-i în evidență coapsele acoperite cu un bronz ușor. Manevrează telecomanda în căutarea știrilor de ultimă oră, dar nu sunt decât redifuzarea celor de aseară cu câteva noutăți banale în plus..

Telefonul sună melodios alături. Aruncă privirea curioasă asupra ecranului pentru a vedea numele apelantului. E Denisa, prietena cea mai bună, fostă colegă de școală, acum profesoară de biologie la colegiu. Li se spunea D.D.

- Bună!

- Ai făcut ochi, dragă?

- Închipuiește-ți!

- Trec într-o jumătate de oră pe la tine și mergem la Nico, să nu spui nu, nu scapi de mine cu una, cu două. Ia-ți costumul de baie! Sunt singură astăzi și am chef de nebunii.

- Păi ...

- Nu accept refuzuri, pa!

Surâde ștrengărește, tipic pentru Denisa, știe că nu o scoate la capăt cu ea. De unde atâta dezinvoltură?

Uf! Cu ce să se îmbrace?

Deschide șifonierul și rămâne gânditoare în fața lui, cu brațele în șold. Alege, în final, o fustă bleu care îi vine până deasupra genunchilor, asortată cu o bluză în culori pastelate. Perechea de sandale cu tocuri nu prea înalte completează ținuta.

Un machiaj ușor, un ruj pal și gata.

Soneria sună insistent.

Asta te scoală din morți!

Denisa o cercetează de parcă atunci o vede prima dată fluierând admirativ.

- Elegantă mai ești!

Coboară câteva trepte, se răsucește brusc pe călcâie și o întreabă ironic:

- Costumul de baie?

Surâde negând din cap.

Profesoara face un gest a lehamite. Eram sigură.

- Ce ți-a venit de Nico?

- Mă plictiseam, dragă, știi că nu stau mult pe gânduri. Și apoi ce poți face pe căldura asta? Sau aveai de gând să admiri jungla urbană în căutarea unui indigen cu bustul gol? Ai mai multe șanse la piscină, dragă! o tachinează Denisa manevrând volanul asemeni unui pilot de curse.

După ce iese din oraș pe drumul european, apasă pedala aceelerației depășind un camion cu remorcă.

Bătrânul coborâse deja și mă aștepta cu nelipsita pipă, atărnând neglijent, în colțul gurii.

- Încotro?

- La Nerești. Ia-o înainte, către Gara de Nord, îmi indică el văzând figura mea nedumerită. Mergem la pădure, poate găsim niscaiva ciuperci.

Strâmb din nas, nu mă omor după asemenea delicatese, stomacul meu e prea gingaș.

Părăsesc orașul având soarele în spate, dar nu renunț la ochelarii fumurii care îmi acoperă jumătate din față.

- Mihăescu a fost anchetatorul principal la acest caz. Datorită lui este și redeschis, dintr-o întâmplare fericită. Părinții victimei locuiesc în aceeași comună și ei au găsit proba în hainele băiatului. Tatăl său, cunoscându-l pe Mihăescu, i-a arătat-o și lui i s-a părut că recunoaște un cod al armatei pe marginea cablajului. S-a interesat mai departe și ... Cam asta e tot.

- Îl găsim acasă?

- Are băiatul plecat în afară și cu banii strânși a deschis un mic local unde se organizează tot felul de petreceri, camere pentru cazare, piscină. Vei vedea! De clientelă nu duce lipsă, cel puțin pentru nunți se fac rezervări cu un an înainte. El se ocupă de administrare, mai scoate un ban, l-a pus fiu-su pe statul de plată. Întreaga zi o petrece acolo. Oricum, l-am sunat înainte. Ne așteaptă.

Scapără un băț de chibrit și își aprinde pipa începând să pufăie la intervale regulate.

- Victima are un frate în Germania și făcea naveta la Romtec, este un drum de acces între cele două locații, modernizat.

- Oficial care este motivul redeschiderii?

- Nu mi s-a spus.

Înghit în sec și tac, greu de crezut.

Șoseaua se întinde printre lanuri de porumb, grâu și floarea soarelui, schimbând direcția uneori în curbe largi. Copacii rari, scăpați de lanțul drujbelor când s-a lățit drumul cu încă o bandă de mers pe fiecare sens, par niște catarge abandonate de marinari în oceanul verde.

- După stația de benzină faci la dreapta!

Fordul răspunde docil comenzilor continuând odiseea sub șiragul de nuci îmbătrâniți ce-și cresc fructele indiferenți la vitregiile naturii, neîndestulătoare materie primă pentru cozonaci și colive.

Indicatorul de pe margine arată că ne apropiem de Casa Nico și recunosc umorul negru al Bătrânului. Un mic local! E ditamai hardughia și numai în parcare de-ai gara un Boeing tot ar mai rămâne loc.

Îmi dau seama că a mai fost aici, Bătrânul se mișcă ca la el acasă. Îl urmez privind mirat de jur împrejur. Arată ca lumea!

Domnul Mihăescu ne așteaptă în birou. Se bucură de revederea cu Bătrânul, semn că se cunosc de mult timp, și ne indică să luăm loc în fotolii.

- Domnul Răducan! mă recomandă el adresându-se amfitrionului. Bănuiți cu ce se ocupă, continuă misterios.

- Nu e nevoie de explicații, rostește Mihăescu împăciuitor.

- L-am pus la curent cu ultimele evenimente. Luați legătura cu el dacă apar aspecte noi. Eu voi fi plecat o perioadă.

- E posibil să existe ramificații în afară. Fratele lui din Germania, Panait, e supravegheat non stop. Stăm cu ochii pe el, să vedem dacă jonglează cu sume de bani nejustificate. Aici mă descurc, la Turceni însă nu am acces.

Clatin din cap pe deplin edificat, e pensionar cum sunt eu papa de la Roma.

- Pădurea unde are Romtecul linia de asamblare, mă lămurește Bătrânul. Un fost depozit de muniții dezafectat înainte de intrarea în NATO.

Mda! Știm cu toții cum am intrat.

- Acolo mă duc eu, am acoperirea necesară, îl înștiințez dându-mi seama că pot vorbi deschis. Dumneavoastră bucurați-vă înainte de pensia liniștită pe care o aveți! nu mă abțin să adaug după o scurtă pauză.

Zămbește în colțul gurii.

Cu mâna face un gest larg adresându-se în special mie.

- Haide-ți să vă arăt domeniul, înțeleg că sunteți pentru prima dată aici.

Nu am nimic împotrivă.

Odată turul de orizont încheiat, ne invită la o masă, pe terasa piscinei, sub o umbrelă imensă. Face semn unui băiat să ne aducă băuturi reci, eu mă tratez cu o bere nealcoolizată, ca de obicei, un fel de suc amărui care nu are nici în clin, nici în mânecă, cu denumirea în sine.

La ultima masă surprind două femei șușotind, una dintre ele privindu-mă animalic, fără a-și ascunde interesul, atenționându-și partenera care își mută scaunul pentru a vedea mai bine.

Recunosc chipul acesteia din urmă și flutur degetele în semn de salut.

Ce mică e lumea!

Denisa cască ochii nevenindu-i a crede.

- Păcat că ești cu spatele. Ai vedea și tu un tip ca lumea, dragă. Dar ce-o fi căutând în ținutul ăsta uitat de timp?

Pufnește în râs, nu de tipi îi arde acuma.

- Anul trecut am fost invitată la Academie unde a ținut o prelegere referitoare la fauna din Apuseni, de acolo îl știu. Se are pe bune cu patronul, după cum văd. De unde s-or fi cunoscând?

- Nesuferită mai ești, o tachinează continuând să se amuze. Du-te și întreabă-l.

Denisa o strânge de antebraț.

- Trage scaunul lângă mine, o sfătuiește complice. Nu ai ce pierde.

Urmează sfatul doar ca să scape de gura ei. Mai bine nu ar fi făcut-o. În momentul când se reașează, privirea i se intersectează cu cea a bărbatului. Înlemnește pur și simplu.

Schimbarea la față, survenită, nu scapă ochiului ager al prietenei sale. Aceasta o studiază nedumerită.

- Ce ai, dragă? Parcă ai văzut un strigoi!

Pentru a-i spori nedumerirea bărbatul le face semn amical cu brațul ridicat.

Diana răspunde ca o marionetă, tăcută, zâmbind silit.

- Voi doi vă cunoașteți?

Uimirea ei nu cunoaște margini.

- Hai, povestește! insistă ea curioasă.

Ridică din umeri agasată.

- Ce vrei să știi?

Mă ridic scuzându-mă față de cei doi și mă îndrept cu pași chinuitori de înceți spre masa din celălalt capăt al terasei.

Le salut dezinvolt și mi-o prezintă pe prietena ei, Denisa, care mă soarbe din priviri ca pe o lingură de șerbet.

*

Port un costum maron deschis cu dungi discrete, cămașă crem și cravată cu tente cafenii, de la Fondul plastic, pictată manual.

Ea, ca o zi de primăvară, e îmbrăcată cu o rochie verde smarald, ușor decoltată, eșarfa din mătase subțire atârnând voit neglijent peste umeri, de-a lungul pieptului, iar baretele subțiri ale sandalelor îi înlănțuie gleznele fine.

Mâinile odihnesc în poale strângând cu degete nervoase plicul din piele neagră.

Sunt dator măcar cu o explicație.

- Bătrânul e părintele meu, spiritual aș zice. El m-a crescut și m-a educat după ce am rămas singur. Datorită lui mă aflu astăzi aici.

Cuvintele se preling încet, ca la spovedanie, sensul lor evaziv dând posibilitatea ca fiecare să înțeleagă ce vrea.

Răsucește capul spre mine privindu-mă ușor surprinsă.

- N-am știut!

Chiar dacă ar fi știut nu ar fi avut cum să mă ajute.

Câteva secunde se scurg în tăcere, doar fâșâitul cauciucurilor pe asfalt și zgomotul circulației ne înconjoară ca niște tentacule de caracatiță.

O studiez cu coada ochiului.

Întrebarea nerostită o frământă, până la urmă îi dă glas chestionându-mă surâzătoare, blândă adiere în arșița zilei.

- Ce caută un biolog în zona asta?

- Am în vedere pădurea Ciumenilor, apoi cea de la Turceni, în general lunca Siretului. Un studiu complet asupra biodiversității mediului, impactul provocat de încălzirea globală. Clima devine tot mai capricioasă și neprognozabilă pe termen lung. Algoritmii folosiți vor trebui modificați cât de curând. Anul trecut am fost în Apuseni toată vara. Aici, la voi, o lună, două, cred că vor fi suficiente pentru a-mi creea o imagine, depinde însă de ce voi găsi și de ce dispoziții voi primi.

Își mușcă buzele, gânditoare.

O iubire de-o vară! vorba cântecului.

Un fior îi scutură trupul, nu e, probabil, decât o cucerire întâmplătoare menită să-i umple timpul între peregrinările lui, o sclavă care manevrează evantaiul peste fruntea obosită, care așează perna la picioarele stăpânului.

Încearcă să alunge gândurile negre schimbându-și poziția. Își mută cotul pe portieră sprijinindu-și bărbia în vârful degetelor.

Începuse să se obișnuiască cu prezența lui, chiar dacă totul se derulase fulgerător. Emană un farmec aparte, spontaneitatea lui e bolnăvicioasă, dar în sensul cel bun, și niciodată nu e sigură de cea ce va urma.

Îl studiază cu coada ochiului frapând-o amestecul de aparentă naivitate cu aerul ușor misterios pe care îl degajă în unele momente. Un individ greu de descifrat îl cataloghează scurt.

Și totuși, în preajma lui are un sentiment ciudat, neîncercat până acum, fiind nevoită să recunoască, în sinea ei, că se simte atrasă de el.

O lună, cel mult două!

Termenul fatidic dat de doctor bolnavului incurabil.

- Promit că-n week-end te scot la iarbă verde. Un tricou, pantaloni scurți e tot ce-ți trebuie. Ar fi bună și o pereche de bocanci, dar mi-e teamă că garderoba ta nu dispune de așa ceva.

Aude cuvintele ca prin vis.

Admiră la el ușurința cu care trece de la un subiect la altul, brusc, câteodată fără pic de menajamente.

- De ce tocmai bocanci? se interesează surâzând.

- Frunzișul ascunde capcane multe și mărunte, o groapă, un ram putred ce se frânge imediat, un ciot. Un pas greșit și entorsa e gata. Bocancul are proprietatea de a ține glezna strânsă înlăturând astfel de neajunsuri. Asta însă nu-i o problemă, o rezolvăm la primul magazin cu articole sportive.

Faptul că-i face programul necerându-i părerea o deranjează și nu prea, uneori o amuză. Gândirea ei analitică e predispusă spre planificări minuțioase, la el însă toate decurg altfel, parcă ar avea o hartă în creier stabilind traseul printr-o simplă trăsătură de condei.

Simte mașina încetinind și privirea lui aleargă în căutarea unui loc de parcare pe strada aglomerată de lângă Parcul Central.

Au și ajuns.

Strâmb nemulțumit din nas.

- Aglomerație și la plecare, nu-mi place!

Rotesc volanul, intru pe o stradă secundară și opresc în spatele clădirii teatrului.

- Ne dezmorțim picioarele! o anunț cu căldură în glas.

Cobor ocolind mașina prin spate apoi deschid portiera din dreptul ei și întind palma s-o ajut. Nu sunt lipsit de bunele maniere cum a-ți fi tentați să credeți. Ba chiar îmi îndoi brațul drept invitând-o muțește să se agațe de toarta mea, ceea ce și face fără ifose. Mă învăluie un parfum discret și aș da jumătate din viață s-o simt în brațele mele.

Foaierul geme de lume, oamenii se salută între ei (prin asta mă refer și la dame), care mai de care etalându-și zorzoanele, aruncând ocheade nerușinate asupra ființelor ce par lipsite de apărare. Nu e cazul nostru însă, silueta mea impune puțin respect, la brațul meu Diana simțindu-se protejată.

O recunosc pe Denisa, prietena ei, care înflorește când ne vede și-i face complice din ochi.

Ceafa mă arde, instinctul rămânând treaz. Mă răsucesc încet, cu totul întâmplător încercând să depistez sursa care a declanșat alarma. Misiune imposibilă.

Avem locuri în capătul rândului, spre culoarul din mijloc. Nu-mi place la înghesuială. Trebuie să mă mișc iute dacă situația o impune. Mai ales dacă mai am pe cineva cu mine. Responsabilitatea crește și gradul de risc de asemenea. Tocmai asta încerc să evit de fiecare dată în speranța diminuării pierderilor. Pe Diana nu vreau s-o pierd niciodată. Nu mă știam în stare să mă atașez de cineva în asemenea hal. Îmi place la nebunie felul ei de-a fi și înclin să cred că nu-i sunt indiferent.

Luminile scad treptat în intensitate pe măsură ce se apropie al treilea gong.

Scaunul de la capătul rândului îmi dă posibilitatea să stau cu picioarele unul peste altul neavând grijă că împung pe cel din fața mea. Nu mă mai satur de spațiu.

Numerele se succed, unele reușite, altele mai puțin reușite, pe ansamblu e în regulă, corpul de balet pare hrănit intensiv cu concentrate, dar nu mă deranjează câtuși de puțin.

Mă aplec spre urechea ei vorbind cu glas scăzut, nu vreau să deranjez pe cei din jur.

Ironia mea îi smulge un zâmbet, mă lovește cu palma peste braț uitând s-o retragă. Nu am altceva de făcut decât să-i cuprind degetele prelungi într-ale mele, fără să o privesc. Atenția ei pare captată de actorii ce-și irosesc talentul în scheciurile forțate, dar mă îndoiesc că e cu gândul la scenă. Mărturisesc, cu mâna pe inimă, că al meu nu e.

Opresc în fața blocului după care mă răsucesc pe jumătate spre ea rezemându-mi cotul pe tetieră într-o poziție chinuită.

Mă privește cu capul întors, nehotărâtă.

- Nu urci?

Piei ispită!

Nu știe că sunt genul de om care greu vine, dar și mai greu pleacă, iar dacă urc s-ar putea să nu mai răspund de faptele mele.

- Mă tem că e târziu pentru cafea, iar de alcool nu poate fi vorba. Te rog să nu mă înțelegi greșit, dar hai să amânăm clipa asta, de ce să regretăm mai târziu?

Întind brațul și îi dezmierd părul cu o mângâiere ușoară.

Își îngroapă obrazul în palma mea mușcându-și buzele nefericită.

- Poate ai dreptate!

Se întinde spre mine, mă sărută scurt și, înainte de a avea timp să reacționez, deschide portiera și o privesc pierdut cum dispare grăbită, ca o boare pe deasupra viilor.

*

Directorul de la Romtec o poftește în biroul spațios făcundu-i semn să ia loc într-unul din fotolii.

- Cafea?

Acceptă, dimineață nu băuse bănuind că pe parcursul zilei va avea ocazii destule. Nu vrea să abuzeze și mai face câte o pauză când are posibilitatea.

- Consilierul de securitate întârzie câteva minute, m-a anunțat telefonic, dacă nu vă grăbiți...

E în regulă. Abia așteaptă să-și cunoască colaboratorul, sperând să găsească un limbaj comun, să termine cu acest dosar și să se întoarcă la ale ei.

Ciocănesc discret admirând bustul secretarei aplecat peste măsuța unde se află filtrul de cafea studiind totodată, obraznic, coapsele marmoreene. Întind cartea de vizită rugând să mă anunțe, sunt așteptat, iar pentru mine să nu se deranjeze și indic cafetiera. Mai curând un coniac, dar fiind în exercițiul funcțiunii...

Deschide ușa biroului râzând prezentându-mă cu glas grav:

- Domnul Răducan, de la Apărare.

Cuvintele se înfing în mintea ei ca un pumnal. Contrariată? Puțin spus, mai curând șocată. De câteva zile are parte numai de surprize.

Simte un nod în gât, pulsul se accelerează iar privirea ei fixează, cu disperare, ușa de la intrare.

Bărbatul intră dezinvolt cu colțul buzelor ridicate  într-un surâs ușor.

Dă mâna cu directorul, apoi se răsucește înspre ea plecându-și capul.

Întinde brațul lipsit de vlagă, iar acesta îi înalță degetele spre buze. Câteva clipe palma ei rămâne într-a lui, apoi și-o retrage stingherită.

Se așează vis-à-vis și ochii ei îl cercetează iscoditor.

Îmi aruncă o privire de gheață peste birou și parcă simt miile de ace infime înfingându-mi-se în piele nelăsând liberă nicio părticică. M-ar sfâșia, dacă ar avea posibilitatea, cu dinții ei mici și ascuțiți, mi-ar scoate inima din piept și-ar da-o la corbi. Cine știe la câte cazne m-ar supune? Poate  m-ar întinde peste masa de tortură, cu membrele legate în funii groase de cânepă, și și-ar plimba buzele fierbinți de-a lungul trupului meu nevolnic răscolindu-mi măruntaiele după care ar dispărea lăsându-mă, cuprins de beție, în cel mai adânc întuneric.

- Pentru început aș avea nevoie de planurile sistemului de securitate, nu neaparat astăzi, oricum voi sta de vorbă și cu șeful pazei, îl lămuresc eu după ce-i explic cât mai succint motivul vizitei, deși bănuiesc că Diana l-a pus deja în temă.

Mă foiesc pe scaun de parcă nu aș avea stare și mă liniștesc în cele din urmă ținându-mi palmele peste genunchi

- Poate vă mai amintiți cum s-au derulat evenimentele, intervine ea, eventual un mic amănunt care atunci nu l-ați băgat în seamă. Știți cum se întâmplă, după trecerea timpului amintirile și impresiile rămân sedimentate în subconștient.

Găsesc un moment prielnic și întind mâna dreaptă sub biroul masiv lipind nasturele într-un colț, de astăzi am urechi și aici.

Dialogul continuă cam jumătate de oră, ne luăm rămas bun promițându-ne, unul altuia, că vom păstra legătura.

Se oprește lângă mașină frământând cheile în mână.

Îmi aruncă o privire care, pe oricine altcineva, l-ar băga în pământ.

- Cine ești, dumneata, domnule Răducan?

O privesc lung și, deschizând larg portiera din dreapta, o invit să urce.

Nu rezistă șarmului meu, se supune docilă, instalându-se pe banchetă cu picioarele strânse, strângând între degete nelipsita poșetă.

Urc la volan și, făcând abstracție de imaginea genunchilor ei rotunzi care mă obsedează, prind a-i vorbi de adevărata mea îndeletnicire.

Mă ascultă fără comentarii, după care coboară.

- Ne întâlnim la birou!

Aproape că trântește portiera lăsând în urma ei un parfum discret de iasomie.

*

Din plicul găsit pe banchetă scoate o fotografie în care este imortalizat un cuplu în timp ce lua masa la restaurant, pe judecătoare o recunoaște.

Telefonul vibrează huruind înfundat.

- Mă ții la curent cu mișcările lor, el e Răducan, de la SERS.

Se scarpină după ceafă, afacerea nu se anunță deloc facilă.

*

Țin ușa deschisă dându-i întâietate ca un adevărat gentleman ce sunt.

Acostez o funcționară seducătoare, cu părul negru tăciune, picioare până la gât, interesându-mă de directorul băncii.

Îmi indică direcția cu glas cristalin și nu mă pot abține să n-o întreb când mă poate consilia în legătură cu deschiderea unui cont. Îi dau de înțeles că va trebui să-mi explice totul pe îndelete fiind ceva mai greu de cap decât media, eventual la o cafea, după terminarea programului.

Cotul Dianei care îmi verifică coastele, pot s-o asigur că sunt la locul lor de la facerea lumii, îmi provoacă un rictus sub privirea mirată și amuzată în același timp a brunetei.

- Nu-l băgați în seamă, e alergic la femei!

Mă împinge de la spate pe culoar.

Când vrea e destul de dură în apucături.

Se legitimează și întinde, bărbatului cu început de chelie, ordinul procuraturii prin care solicită informații referitoare la un anumit număr de cont.

Rotesc absent ochii prin încăpere, cât timp directorul butonează tastatura neagră, oprindu-mi-i, în cele din urmă, asupra genunchilor ei rotunzi.

Mă săgetează încruntată schimbând poziția picioarelor.

Imprimanta prinde a hurui înfundat eliberând sacadat coala de hârtie.

Mulțumim pentru colaborare și o urmez spre ieșire fluturând degetele când trec pe lângă bruneta ce zâmbește larg, ca o poartă deschisă care te invită să-i treci pragul.

Se ghemuiește pe banchetă, cu picioarele lipite.

Fusta, ridicată cu un lat de palmă, dezvăluie privirii coapsele exact atât cât tebuie ca imaginația bolnăvicioasă să o ia razna.

- Nu te mai zgâi atâta și pornește!

Pumnul ei îmi zguduie umărul drept. Are ceva forță, probabil de la sală.

Ordinul se execută, nu se discută.

Ne îndreptăm, plini de optimism, ca pomii cu roadele bătute de brumă, spre clădirea unde își are biroul.

Urcă treptele grațioasă, adevărată căprioară, salutând colegii din fugă.

Deschid geanta așezată pe scaun dând la iveală laptopul și un dispozitiv pătrățos, cât o jumătate de cărămidă, pe care-l rotesc încet prin încăpere, sub privirea ei contrariată.

Bip! Bip! Bip!

Avertizarea sună nefiresc dinspre biroul ei.

O dau la o parte, cu blândețe, făcându-i semn să păstreze tăcerea.

Împing scaunul lângă perete și îngenunchez. Caut pipăind prin toate ungherele. Degetele dibace descoperă curând o protuberanță ce nu ar trebui să fie acolo.

Bine că mi-am luat măsuri de precauție.

Smulg o bucată de hârtie din blocnotes și măzgălesc cu creionul de pe masă.

Ai microfoane.

Chipul pălește când citește cuvintele lăbărțate. Scrisul meu nu e pentru oricine.

Trupu-i moale lunecă în scaun încleștând degetele pe cotiere. Rămâne mută cu privirea pironită asupra mea.

- Batem pasul pe loc! exclam nemulțumit plimbându-mă, ca un leu în cușcă, de la un capăt la altul al încăperii. La bancă n-am rezolvat mare lucru, extrasul nu ne ajută cu nimic. Timp pierdut degeaba.

Îi fac semn cu ochiul. Pricepe că joc teatru, sper să fiu destul de bun ca actor, și o invit să intre în rol.

Oftează prelung descătușându-se din încordare.

- Și acum?

- Ne întoarcem de unde am pornit, rostesc cuprins brusc de o inspirație divină. Mergem la tine să mâncăm ceva și apoi studiem din nou imaginile de pe camerele de supraveghere. Cam atât pe ziua de azi.

Recuperez hârtia de pe birou, o strâng ghem, după care o fac dispărută în buzunar. Nu suport să las gunoaie în urmă.

Mă studiază mușcându-și buzele apoi, după câteva clipe, sare în picioare smulgându-se din starea cataliptică.

- Oprim la market întâi, frigiderul e gol! izbucnește hotărâtă și iese pe ușă ca o furtună.

Secretara își lungește gâtul după noi, uluită cum traversăm camera val-vârtej, apoi revine la plictiseala ei cotidiană încercând să deslușească sensul definițiilor din revista cu integrame.

Împing căruciorul nedecis, studiind în amănunt produsele expuse.

- Cine poate fi?

Arunc în coș o pungă cu praf de pesmet îndreptându-mă spre raionul cu băuturi.

- Oricine ar fi, îl interesează activitatea noastră.

Mă decid la un vin rubiniu, ajunge o sticlă, una de apă minerală o însoțește imediat.

Pășește mecanic lângă mine, încă tulburată.

Mă opresc în loc, lovindu-mă cu palma peste frunte.

- Alune, am uitat de alune! și mă întorc lăsând-o baltă în mijlocul culoarului înainte de a apuca să zică ceva.

Nu mă așteaptă prea mult, revin în forță, bucuros de parcă aș fi găsit rezolvarea la cea mai grea enigmă șahistă.

Cu mâna stângă împing căruțul, iar brațul drept mi-l poziționez la jumătatea spatelui conducând-o de parcă am fi la o expoziție de artă modernă nicidecum într-un magazin universal.

- La birou vom lucra mai puțin, eventual vom emite niște ipoteze care să nu-i sperie. Vedem noi. Căutăm să-i ducem cu preșul.

O cutie cu eclere își găsește locul lângă celelalte produse. Mai am nevoie de o pungă cu aripioare și copănele minuscule ca să pregătesc o delicatesă, fiindcă am de gând s-o fac pe bucătarul în seara asta.

- Nu e frumos din partea noastră să nu le spunem chiar nimic, ar fi bătător la ochi. Dar, în primul rând, trebuie să-ți verific apartamentul, să-mi iau de grijă.

E stupefiată, îmi dau seama doar uitându-mă în ochii ei cafenii. A avut destule șocuri în ultimul zile, numai faptul că mă suportă pe mine și e destul.

Găsesc și ultimul articol de care am nevoie.

- Nu vrei nimic?

Indiferența ei mă înspăimântă și nu sunt un tip ușor impresionabil, din contră.

- Am nevoie de liniște, îmi vine să urlu!

Se oprește în fața mea, îi simt degetele înfingându-se în antebraț.

- Pricepi?

Privirea i se tulbură, mai are puțin și izbucnește în plâns.

Cunosc genul acesta de trăiri sufletești, am trecut și eu prin ele. Îmi înecam amarul într-o sticlă cu vin de nu mai știam de mine. Până într-o zi când m-a luat Bătrânul la rost și nu mi-a zis decât un singur cuvânt: Yoga. Exerciții și iar exerciții. Reușesc acum să am control asupra emoțiilor, nu mă las doborât cu greu.

- În noaptea asta rămân cu tine, n-am încotro!

Pe drum opresc la un fast-food și mai târguiesc o cutie cu pizza, nu se știe, dacă mă prinde miezul nopții treaz, și am toate șansele, mă pălește foamea.

*

Se apropie de ghișeu având pașaportul pregătit.

Tânăra blondă, cu părul ondulat, îi zâmbește profesional.

- Good morning, sir! Bună dimineața, domnule! Your papers, please! Actele dumneavoastră, vă rog!

Întinde pașaportul peste ghișeu. Tânăra îl apucă cu degete prelungi având unghiile de culoarea oului de rață. Confruntă originalul cu copia, apasă câteva taste, iar pe monitor apare chipul bărbatului însoțit de o notă scurtă.

Cu același zâmbet, aplică viza de intrare pe prima pagină liberă și-i întinde actele.

- Wellcome in Romania! Bine ați venit în România!

- Thank you! Mulțumesc!

Privește lung în urma bărbatului și cu vârful piciorului apasă butonul aflat sub ghișeu.

Becul roș prinde a lumina intermitent.

Bărbatul își îndreaptă silueta, trage scaunul cu rotile mai aproape de masă pentru a vedea pe ecran imaginea unui tip colțuros, barbă îngrijită, ochi inexpresivi.

Karel Svacek, de naționalitate cehă.

Întinde brațul după telefonul aflat pe colțul mesei, formează numărul și anunță lapidar: Nebun la F8!

*

Descarc pungile pe masa din bucătărie, apoi iau geanta în primire și pornesc la excavații. Cu detectorul în mână trec prin fiecare cameră. Diana mă urmărește îndeaproape cu sufletul la gură. Nimic, avertizorul rămâne mut. Bine că, măcar aici, e totul în regulă.

Răsuflă ușurată, se duce să se schimbe, eu mă apuc de treabă.

Pare liniștită când revine și se așează cuminte pe scaun urmărindu-mi mișcările sigure.

- Unde ții paharele?

Îmi arată dulăpiorul de sus, nu e nevoie să mă întind. Tirbușonul îl găsesc în sertarul cu tacâmuri, scot dopul și torn în pahare până la jumătate.

- Noroc!

Aripioarele s-au scurs, le tăvălesc prin pesmet, le aranjez pe platou și la cuptor cu ele.

Mergem în sufragerie cât microundele lucrează în favoarea noastră, nu înainte de a lua boluri pentru alune. Nu o sfătuiesc să mănânce cu mine din aceași farfurie, sigur rămâne flămândă, am o viteză la mestecat ...

Se instalează pe fotoliu, cu picioarele strânse sub ea, trăgând de marginile halatului care se încăpățânează s-o asculte pentru moment.

Eu stau pe canapea, în stânga ei.

Trag măsuța, din sticlă, mai aproape și pornesc laptopul răsucindu-l spre ea. Avem vizibilitate bună amândoi.

- Sunt imaginile din ziua fatidică, îi explic aruncănd în gură un pumn de alune pe care încep să le mestec conștiincios.

Spre deosebire de mine, ea ronțăie câte două, ca un șoricel speriat.

- Cel cu spatele e omul nostru.

O umbră se interpune între el și cameră, o fracțiune de secundă, apoi totul revine la normal. Își continuă activitatea privind printr-o lupă imensă la ceea ce are în față. Un alt bărbat se apropie din lateral părând să-i indice ceva.

- Inginerul Chihaia, o lămuresc eu. A fost găsit înecat la o săptămână după eveniment. Sinucidere.

Tonul cu care rostesc cuvintele îi dă de înțeles că moartea lui încă e suspectă.

- Oh, Doamne!

De undeva răsună șuierul slab al unei sirene, omul tresare, iar inginerul se precipită spre ieșire, plecând probabil spre locul de unde a pornit alarma de incendiu.

Derulez înapoi, umbra aceea nu-mi dă pace.

- A fost pusă pe seama unei fluctuații de tensiune, o lămuresc mai departe lăsându-mă pe spate. Există asemenea posibilitate, pe mine însă nu mă mulțumește.

Clopoțelul de la cuptor sună voios.

- Mă duc eu, și-mi întinde bolul pe care-l așez pe masă.

Se întoarce cu două farfurii pe tavă, aroma stârnind interesul amândurora.

Mut laptopul spre celălalt capăt, eliberând mare parte din suprafața mesei.

Se așează lângă mine, cu ochii țintă la monitor.

- Ai vreo idee?

Neg clătinând capul.

- Trebuie să văd la fața locului, acolo poate ...

Umplu paharele, de data asta ea vrea cu apă.

Apăs pe Stop înghețând imaginea, se răcesc aripioarele.

- Vrei să vorbesc cu directorul? mă întreabă răsucindu-se spre mine.

Poalele halatului nu stau cum ar trebui dezvelindu-i coapsele până la jumătate. Mare păcat, sunt preocupat de cu totul altceva. Nu schițează niciun gest să și le acopere, iar pe mine nu mă deranjează deloc.

- Stabilește cu el pentru sfărșitul de săptămână, nu vreau lucrători în preajmă, să nu fiu stingherit.

- Să nu fim ..., mă corectează ea, nu uita că două perechi de ochi văd mai bine decât una.

Nu am nimic împotrivă, e doar cazul ei, eu sunt simplu consilier sau cel puțin așa pare la prima vedere.

- În regulă!

Duce o aripioară crocantă spre gură, ținând-o delicat cu două degete.

- Și ce căutăm?

- Zău dacă știu! Deocamdată e o nebuloasă și pentru mine.

Telefonul prinde a tremura ca prins de friguri.

- E Mihăescu, o anunț pe Diana, administratorul de la Nico, o lămuresc văzându-i privirea ușor încruntată.

Convorbirea durează extrem de puțin sunând a invitație voalată, nu vrea să vorbească acum.

- V-am rezervat o cameră pentru mâine seară. Sper că puteți veni!

- Suntem doi.

- Nicio problemă. Sănătate!

O pun la curent cu planificarea pentru ziua următoare.

- Are vreo legătură? mă întreabă mirată mototolind șervețelul roz din hârtie cu motive naționale, referindu-se la persoana lui Mihăescu.

- Face parte din joc.

Pufăind printre buzele rotunjite se întinde spre paharul cu vin din care soarbe încet, apoi își afundă spatele în spătarul canapelei lăsându-și capul pe spate, privind un punct fix din imensitatea imaculată a tavanului.

- Întrebări, rostește încet ca pentru sine, doar întrebări și niciun răspuns.

Se îndreaptă la un moment dat, se răsucește spre mine, cu genunchiul îndoit sub ea, rezemându-și cotul de spătarul canapelei și odihnindu-și obrazul în podul palmei.

-Ascultă! rostește exasperată. Mai sunteți mulți? Deja încep să obosesc.

Mă ridic lăsând-o să plutească în ceață, adun farfuriile și dispar în bucătărie. Pun aripioarele rămase intacte în vasul din sticlă termorezistentă pe care-l introduc în cuptor. Mai e și mâine o zi.

O găsesc în aceeași poziție.

Tastez Play, fără să scot un cuvânt, și imaginile prind a se derula în continuare.

Îmi înlănțuie brațul cu ambele mâini sprijinindu-și capul pe umărul meu.

- Mai dă-mi puțin vin! o aud scâncind ușor.

Îi fac pe voie neluându-mi ochii de pe monitor. La naiba, ceva nu se leagă. Îmi scapă un amănunt, dar nu-mi dau seama care. Mi-e teamă că am trecut peste el de nenumărate ori fără să-l depistez.

Respirația ei egală îmi dă de știre că sunt unicul spectator.

Înclin capul studiindu-i chipul liniștit cu genele plecate, buzele arcuite într-un surâs stins. Mă mișc încet, nu vreau s-o trezesc. Îmi petrec o mână după spatele ei, una sub genunchi și o ridic în brațe purtând-o spre dormitor, dulce povară. O întind pe pat învelind-o cu cuvertura. Nu mă pot stăpâni să nu depun un sărut pe fruntea ei, mormăie ceva nedeslușit și se ghemuiește luând poziția fetusului aflat în pântec.

Noapte bună!

Nu știu când mă fură somnul, fără vise, cert e însă faptul că mă trezesc odată cu zorii zilei. Ascult atent, nicio mișcare. Mă frec buimac la ochi, mă întind mai să pocnesc din încheieturi și-mi reiau poziția de spectator înghițind câteva alune.

Măi să fie!

Iar pauză, dau cu apă pe față, pe ceafă, în bucătărie pun de cafea. Din frigider iau o bucată de pizza și mă reîntorc la lucru.

Aceleași imagini.

Simt o prezență în spatele meu și mă întorc brusc.

Rezemată în tocul ușii, având un picior îndoit ușor, stă cu brațele la piept.

Privirea ei fixează monitorul, are fruntea încrețită.

Se dezlipește de ușă, vine către mine făcându-mi semn cu degetul arătător.

- Dă înapoi! Oprește!

Ceva îmi spune că a dezlegat mica șaradă.

- Iată! Obiectul de aici e mai sus de umăr. După ce apare fluctuația, obiectul e la același nivel.

Are dreptate, iar eu care care credeam că am ochi de vultur ...

- Inseamnă că s-a mișcat sau, mă privește prelung, e altcineva, avansează ea o altă ipoteză.

E altă persoană, ne dăm seama după frizură.

Evrika!

Sar în picioare, îi cuprind obrajii în palme și, înainte de a-și da seama ce am de gând, o sărut scurt pe buzele moi, ca zmeura coaptă.

Rămâne nemișcată, cu brațele căzute pe lângă corp și genele plecate.

O privesc mirat, ceva nu este în regulă. Dacă nu ar fi respirația care îi mișcă pieptul ritmic, aș jura că este o statuie din marmură. Îmi apropii buzele de ale ei într-o încercare disperată de a o însufleți, asemeni lui Pygmalion.

Se înfioară de plăcere și mă trezesc cu brațele ei ancorate pe după grumaz ca niște adevărate tentacule.

O ridic şi o port până la canapea unde o aşez ca pe o ofrandă adusă lui Cupidon.

Nu slăbeşte nici o clipă strânsoarea şi mă trezesc peste ea. Îi simt buzele pe faţă şi, câteva clipe, orbecăiesc în neştire până ce le simt apăsate din plin asupra gurii.

Primesc sărutarea caldă, apoi încep să explorez acest ţinut minunat cu o perseverenţă demnă de invidiat. Degetele ei lucrează de zor la nasturii cămăşii, iar cordonul halatului se desface de la sine. Sânii mi se zdrobesc de piept şi mi se abandonează cu totul. E asemeni unui aluat proaspăt ce abia aşteaptă să fie luat la frământat de nişte mâini dibace.

Cu buzele întredeschise geme provocator unduindu-şi trupul sacadat.

La un moment dat are o cutremurare nervoasă, încordându-se ca un arc la maximum, cu răsuflarea oprită de parcă ar vrea să reţină această clipă pentru eternitate. Urmează o relaxare totală şi se prăbuşeşte extenuată, dar fericită. Îi mângâi câteva şuviţe de păr rebele şi o sărut pe frunte, acolo unde apar picături de transpiraţie.

Mă întind lângă ea cuprinzându-i umerii cu braţul drept şi se încolăceşte după mine ca o liană aruncându-şi coapsa peste genunchii mei.

Doamnee! Ce plăcut e să o simt vibrând de viaţă, caldă şi proaspătă.

*

Pe Mihăescu îl găsim în birou. Se ridică în picioare când ne vede intrând, dând mâna cu fiecare. Ne indică să luăm loc în fotoliile imense.

- Sper că nu v-am stricat programul! și surâde misterios.

Scoate din sertar două fotografii, sunt făcute la aeroport.

- Karel Svacek, a intrat în țară acum două zile. A fost așteptat de Tatiana Luvcenko, nu au venit împreună.

- Vipera din Balcani, rostesc rar cu fotografia în mână, aproape silabisind. O ucigașă cu sânge rece.

Diana mă privește îngrozită, îi întind pozele cu un gest larg, nu le studiază prea mult.

- Au venit fără acoperire.

Glasul lui Mihăescu, ironic, mă surprinde, nu-mi vine să cred cele auzite.

- Se schimbă calimera! fac gânditor. Înseamnă că cineva încearcă să ne arunce praf în ochi.

Diana înalță din sprâncene, evident dorește explicații.

- Și ce legătură pot avea cu Romtec?

Mihăescu scoate o altă fotografie.

- Două TAB-uri au suferit avarii grave trecând peste un dispozitiv artizanal, avem și victime. Cu greu au putut fi tractate în sectorul american, unde sunt și acum. Unul dintre ele avea instalat prototipul la care încă se lucrează aducându-se îmbunătățiri, s-a vrut testarea lui în condiții reale.

- Simple coincidențe? tatonează Diana terenul studiindu-ne pe rând.

Mihăescu ridică din umeri.

- Aspectul cel mai curios îl prezintă cei doi, și indică fotografiile cu agenții străini.

- Karel Svacek a fost pe statul de plată al celor de la CIA, intervin eu încercând s-o fac pe Diana să înțeleagă implicațiile. În prezent se bănuiește că lucrează pe cont propriu căutându-și stăpânii în funcție de mărimea contului din bancă.

- Faptul că s-a prezentat cu numele real, ridică un semn de întrebare, asta vrei să spui? și mă privește interesată.

- Stratagema șarpelui cu clopoței.

- Iar ea?

Nu răspund pe moment, nici eu nu am idee care poate fi rolul ei în această afacere, doar dacă ...

- Răzbunarea! șoptesc.

Motivul apare clar ca lumina zilei și din felul în care am rostit cuvântul Mihăescu își dă seama că suntem cunoștințe vechi, iar ea mă țintuiește oripilată.

- Ne-am întâlnit cu cinșpe ani în urmă, le mărturisesc.

- La un an de la ultima mineriadă, constată Mihăescu.

- De câte ori se ivea câte o ocazie, apăreau ca hienele.

Diana mă ascultă transfigurată.

- Au încercat să ne pună bețe-n roate și în relațiile internaționale, nu pomenesc de zâzania dintre partide, asta e la ordinea zilei. De ce nu e unitate, crezi? Divide et impera! Suntem singurul stat din lume care, la Revoluție, am deschis granițele și am distrus serviciile. Peste tot se procedează exact invers. Noi suntem o democrație aparte.

Mă opresc din perorație și mă uit încruntat la Mihăescu.

- Spuneați ceva de-un coniac sau n-am auzit eu bine?

- Dacă mă ții de vorbă..., privește spre Diana întrebător.

- Suc de grepruit, dacă se poate!

Vorbește la interfon, după care să reîntoarce spre mine făcându-mi semn să continui.

- Una peste alta, le-am dat planurile peste cap, iar în ce o privește pe ea ..., fac o scurtă pauză și o privesc în adâncul ochilor, am refuzat-o ..., ca femeie.

Coborâm spre schit pe drumul din pământ bătut, presărat ici, colo, cu pietriș mărunt spălat de ape.

O privesc cu coada ochiului cum se ține încordată de mânerul aflat deasupra geamului de fiecare dată când iau câte o denivelare în bot. Ne clătinăm, dintr-o parte în alta, ca doi dromaderi și, de câteva ori, s-a desprins de pe banchetă revenind icnind în poziția inițială.

Dacă am fi avut stomacurile pline, făceam mașina de comandă dându-le celor de la service posibilitatea să rânească o zi întreagă.

Ploile au săpat făgașe de-a lungul drumului, încrețintându-i suprafața precum marea vălurită.

Un ultim viraj la dreapta, în ac de păr, și zăresc izvorul încastrat între bolovani, purtându-și apa printr-o țeavă metalică.

Opresc pe marginea drumului, cu roțile din dreapta mai sus, încât Diana se ține să nu-mi lunece în brațe, nu că m-ar incomoda... Ajung la un compromis și refac manevra proptindu-mă cu botul în malul de pământ, de-a curmezișul drumului.

- Nu te credeam o fire religioasă.

- Nu cred în instituția bisericii care nu e decât o între-prindere profitoare, din punctul meu de vedere, dar cred într-o formă de energie universală care guvernează totul în jur.

Mă studiază nedumerită.

- S-o luăm altfel, tu judeci faptele, prin prisma meseriei, da?

Încuviințează din cap neavând idee unde vreau să ajung.

- Am să-ți dau fapte: în conciliul de la Nicea din 325      s-au ales anumite cărți care să facă parte din Biblie și altele au fost respinse; nașterea Măntuitorului se celebra la 8 ianuarie, în 330 biserica a mutat-o la 25 decembrie, dată la care romanii sărbătoreau Saturniile; Thomas Cromwell, ministrul lui Henric al VIII-lea, a intervenit la un moment dat pe lângă Papă pentru prelungirea licenței de iertare a păcatelor prin care credicioșii, în schimbul unei taxe, se asigurau că sufletele rudelor decedate ajungeau în Rai. Asta se întâmpla înainte ca același ministru să desființeze mănăstirile pentru a le lua averile și a produce ruptura între Roma și Londra trecându-se la protestantism.

Rămâne mască necunoscând amănuntele pe care tocmai i le revelasem privindu-mă cu alți ochi.

- Și totuși ce facem în văgăuna asta? se arată ea curioasă.

- Bătrânul m-a rugat să plătesc un acatist părintelui Ilarie!

Manifestă oarecare neîncredere trăind cu impresia  că îmi bat joc de ea.

- Ești și tu trecută, încerc să aplanez lucrurile arătându-i hârtia cu câteva nume.

Clatină nedumerită din cap murmurând ceva asemănător cu Nu sunteți sănătoși! și mă urmează în curtea schitului pășind cu atenție pe cărăruia pavată cu piatră de râu.

Aprindem câteva lumânări, ne închinăm la icoane plini de smerenie și tușesc sec încercând să atrag atenția; o dată lung, de două ori scurt.

Ne învăluie cu o pereche de ochi blânzi și face semnul crucii asupra noastră.

- Domnul fie cu voi!

Îi explic situația întinzându-i pomelnicul și o bancnotă de cincizeci de lei. Hârtia dispare într-un buzunar de sub patrafir, cât despre bani:

- La cutia milei, fiule! Ne ținem departe de cele lumești.

Ne retragem sfioși și glasul său, parcă poruncitor de această dată, ne ajunge din urmă:

- Vă aștept la spovedanie!

Simt că pe Diana o frământă ceva.

După ce părăsim curtea schitului, se așează în fața mea blocând drumul, cu brațele încrucișate la piept și bătând mărunțel dintr-un picior.

- Ori mă luați de proastă? Treaba asta nu se putea rezolva în altă parte? Doar aici? șuieră ea printre dinți.

Îi cuprind umerii cu brațul drept și o conduc spre mașină, aplecându-mă spre urechea ei ca pentru a-i șopti cuvinte tandre.

- Era un mesaj secret, recunosc.

Se oprește în loc ridicând privirea spre mine. Dacă aș săruta-o acum, imaginea unei perechi de îndrăgostiți ar părea foarte elocventă.

- Și cum primești răspunsul? se interesează nedumerită.

- N-ai auzit? o privesc zâmbind misterios. La spovedanie!

*

Neuronii nu au pic de liniște înroșind sinapsele, microscopice autostrăzi, cu iuțeala fulgerului. Prea multe piese disparate în puzzle-ul ăsta și nu-mi place, chenarul e gata, așa  l-am preluat, dar mijlocul ioc.

Parcă ar fi Triunghiul Bermudelor: Turceni, Ciumeni și, dincoace, orașul natal al Dianei, atestat documentar în o mie patrusute și ceva, după spusele ei.

Uf! Dau în patima geografiei, dacă nu-i una, e alta.

Studiez imaginile din satelit, orașul aflându-se în vârful obținut de cele două catete, localitățile respective la capătul ipotenuzei, aproape verticală pe hartă. Și nițică geometrie, pentru diversitate. Mă ajută cu ceva?

Salivez după un strop de tărie, dar pas.

Bea , Grigore, aghiazmă!

Când au de gând să voteze noua lege a circulației?

Un scâncet prelung irupe în spatele meu.

Diana își întinde brațele de culoarea sidefului, încă somnoroasă, apoi se răsucește pe o parte ridicându-se în cot, cu obrazul sprijinit în podul palmei. Sânii ei împung, cu sfârcurile obraznice, materialul alb al maioului, încercând să iasă la lumină precum ghioceii de sub zăpadă.

- Ai mai găsit ceva?

Imaginea chipului de baiaderă îmi provoacă fiori de nestăvilit pe șira spinării. Nu pot răbda. Mă așez pe marginea patului și mă aplec asupra ei sărutând-o lung. Mamă, ce-mi place!

- Un izvor nesecat de dorinți.

O privesc lacom, cu nările fremătânde, ca un lup în preajma mielului nevinovat.

- Ești un nemernic, să știi! mă complimentează răsturnându-se pe spate.

- Asta o știu din noaptea când ți-am dezumflat roata.

Mărturisirea mea o dă gata.

Holbează ochii, scrâșnește din dinți și, ridicându-se brusc, apucă perna cu intenția vădită de a o folosi ca pe un proiectil.

Mă feresc într-o parte.

Aaah! Mușcă pumnii încrâncenată.

- Trebuia să-mi dau seama, de atunci toate se țin scai de mine ca râia.

Îmi place aerul ei de pisică înfuriată, cu părul zbârlit, mai puțin gheruțele. Zâmbesc tâmp, admirând prostit coapsele dezvelite între care mi-aș afunda capul ca struțul în nisip.

Dintr-un salt e în picioare, învelindu-se cu cerșaful și dispărând în baie, nu înainte de a-mi arăta limba cărnoasă.

- Mai pune-ți pofta-n cui!

Pornim din Ciumeni cu viteză moderată, asfaltul nepermițând altfel, spre Turceni. Vreau să cronometrez durata traseului, poate îmi va fi de folos vreodată.

Pe marginea drumului, țăranii expun roadele pământului în așteptarea potențialilor cumpărători. Cerere și ofertă, unii cer mult, ceilalți oferă puțin, un joc Monopoly complet diferit.

Regiunea este puțin dezvoltată din punct de vedere industrial, forța de muncă migrând, în funcție de situație, de la sat la oraș și invers. Mulți au plecat în afară. Oricum, pentru tineret sunt puține opțiuni și ar trebui ca cei responsabili să se implice mai mult, tinerețea fiind motorul progresului. Asta e însă altă poveste și nu are relevanță cu cazul nostru.

Din când în când studiez oglinda retrovizoare, Audi-ul încă se ține după noi păstrând o distanță rezonabilă. Știu că urmează o curbă largă, aș avea timp să-mi execut manevra.

- Pune-ți centura!

Diana mă privește mirată, dar îmi face pe plac fără comentarii inutile, știe că nu vorbesc gratuit, după care cercetează drumul printre tetiere, întorcându-și capul.

Accelerez, iau curba strâns intrând pe contrasens, revin pe banda mea și îmi atenționez colega de raliu. Imediat iau volan stânga, depășind cu botul mașinii banda intermitentă ce separă sensurile de mers, și frânez brusc blocând roțile din față în timp ce spatele mașinii descrie un arc de cerc așezându-se paralel cu șanțul aflat la nicio jumătate de metru. Opresc și aștept.

Pfiu! Diana scoate un oftat de uşurare deşcleştându-și degetele de pe portieră.

Le ghicesc surpriza pe care o au când mă zăresc staționând pe partea cealaltă.

Audi-ul încetinește doar pentru o fracțiune de secundă ca mai apoi să ruleze cu viteză normală.

Individul de la volan, cu barba tunsă scurt, nici nu mă bagă în seamă, nu la fel pot spune de bruneta ce-i stă alături.

Îi fac semn cu mâna zâmbindu-i galeș ca o gheată dezlipită.

- Karel Svacek and company! murmur printre dinți. Au ieșit reptilele la soare.

Accelerează în curbă pentru a nu-l pierde pe cel din față. Și-a dat seama că e urmărit. Era și firesc, nu a făcut nimic ca să nu fie observat.

- La dracu!

Mașina lui Răducan se află acolo unde se aștepta cel mai puțin, îl felicită în gând pentru subterfugiu și, instinctiv, ridică piciorul de pe accelerație. Se răzgândește și își continuă drumul ignorând salutul ironic al celuilalt.

- Ah! Îmi vine să-l omor, aude glasul turbat al femeii de lângă el.

- Calmează-te, Tatiana, ai să strici totul! o sfătuiește continuând să privească înainte.

- Îl urăsc, scrâșnește ea și se afundă în spătarul banchetei, rozându-și unghiile în timp ce, în mintea ei diabolică, planul de răzbunare începe să capete contur.

După căteva minute zărește pădurea și manevrează autoturismul pe un șleau pătrunzând sub cupola copacilor. Cotește pe după o denivelare a terenului rămânând ascuns privirilor dinspre șosea.

Cotrobăie în torpedo după binoclu și coboară cercetând, din spatele unui tufiș, drumul de acces spre Romtec, lăsându-și pasagera pradă gândurilor ei negre.

După patruzeci de minute oprim în preajma Romtecului, aflat în mijlocul pădurii de salcâm, accesul făcându-se pe drumul îngust umbrit de frunzișul des, o fotografie aeriană nedezvăluind nimic deosebit.

Mă uit la ceas, am ajuns mai devreme. Avem întâlnire cu directorul peste un sfert de oră.

Cobor și aprind o țigară.

Diana se eliberează din centură și apare lângă mine, rezemându-și șoldurile de capota motorului. Îndoaie piciorul drept, cu genunchiul ușor ridicat, lăsându-și călcâiul să se odihnească pe roată.

Adierea plăcută a vântului îi flutură fusta subțire al cărei material se lipește de corp punându-i în evidență formele pe care nu mă mai satur să le admir.

Directorul este punctual și îl urmăm în interiorul incintei conducându-ne spre hala unde avem treabă, disimulată sub un dâmb de pământ.

- Acesta e locul, ne spune tamponându-și fruntea cu batista verzuie, în dungi.

Încep a studia încăperea lungă, poziționarea camerelor de supraveghere și mă încearcă o nedumerire.

- Nu ar fi trebuit instalate pe peretele opus?

- S-a schimbat poziția de lucru, acum stau cu spatele la camere, mă lămurește directorul.

- Pentru care logică? se încruntă ușor Diana.

- Sensul benzii, de la dreapta la stânga, nu știu dacă înțelegeți.

Mda! Le venea peste mână.

- Cu cât timp înainte a survenit modificarea? continuă ea referindu-se la perioada accidentului.

- O lună, două, nu-mi amintesc exact, o privește directorul parcă speriat frământând batista între degete.

- S-a luat decizia la nivel de conducere sau a fost ideea cuiva? intervin cuprins subit de inspirație.

- Ultima variantă! mărturisește după un timp de gândire. E vreo problemă? și ne studiază deconcertat.

Ridic din umeri, pe moment nu pot formula nicio ipoteză, iar Diana își frământă buzele gânditoare.

- Incendiul?

Cuvântul îl surprinde, își revine însă aproape imediat și ne conduce în hala următoare trecând prin două uși automate. Spațiul dintre ele, să fie de patru metri jumáte, mă duce cu gândul la o cameră ecluză.

- În timpul lucrului ușile sunt închise?

Confirmă afirmativ plecându-și capul.

- Și-n cazul unui incendiu? continuă Diana cu interogatoriul.

Se întoarce spre ea, mirat parcă de asemenea întrebare.

- Se deschid automat, pentru evacuarea personalului.

Bravo, fetițo! nu mă abțin s-o laud în sinea mea.

Aproape de intrarea în oraș, Audi-ul mă secondează obsesiv. N-are decât! Ca să-i liniștesc pe cei doi, mă îndrept spre clădirea instituției unde lucrează Diana, spre mirarea acesteia.

- Vom juca primul act! îi spun și, în câteva cuvinte, îi explic ce am de gând.

Pe scări mă opresc, spre uimirea Dianei, purtând o convorbire scurtă cu Bătrânul. Are nevoie de un răgaz de zece minute pentru a-mi rezolva doleanța și sunt de acord să-i acord timpul necesar.

*

Stă cu capul aplecat într-o parte, rezemat de tetieră, parând că moțăie, supraveghind traficul printre genele abia întredeschise. Nicio mișcare interesantă.

Abia peste câteva minute apare mașina lui Răducan și îi vede pe amândoi precipitându-se spre intrare.

Își pune casca minusculă în ureche și apasă un buton al aparatului aflat alături, pe banchetă.

Deslușește zgomot de pași apoi vocea bărbatului, ușor distorsionată.

- Faptele încep să se lege.

-Un caz tipic de premeditare! adaugă femeia.

Ciocăniturile din geamul lateral îi sustrag atenția. Care naiba!? Își îndreaptă silueta privind chiorâș la copilul străzii cu haine ponosite și vreo câteva numere mai mari.

- Îmi dai și mie ceva, nene?

Coboară geamul de tot și-i întinde o bancnotă verde de 1 leu, să scape de el cât mai repede.

- Bogdaproste!

Își reașează casca căzută între timp. Nu-și face probleme că a pierdut din convorbire, o are înregistrată pe casetă.

Copilul străzii își continuă periplul printre vehicolele din parcare și, nemaiîntâlnind pe nimeni, dispare după colțul clădirii. Se oprește în fața unui bărbat ce pufăie dintr-o pipă, primind de la acesta o hârtie de 10 lei.

O jumătate de oră mai târziu, cei doi părăsesc clădirea.

Aici nu mai are ce face. Strânge echipamentul și pornește să se întâlnească cu Poștașul pentru a-i preda înregistrarea.

- Un Blue Label, comandă sec băiatului cu pantaloni negri, cămașă bleu deschis, apărut ca din senin să-i afle doleanțele.

- Servim doar Gin Fitz, fără lămâie!

Contactul s-a realizat. Nu are altceva de făcut decât să-și savureze băutura aleasă în cele din urmă, Brandy scoțian, și să strecoare caseta sub șervetul aflat lângă farfurie.

De pe terasă admiră obraznic corpurile câtorva fete ce se scaldă în apa cu tentă azurie a piscinei.

Nu observă, la etaj, perdeaua dată la o parte, cu oarecare precauție, de către Mihăescu care-l studiază cu un aer misterios.

Părintele Ilarie calcă rar pe potecă scrutând cu luare aminte anumite ierburi pe care le culege, unele cu tulpina întreagă, de la altele ia numai florile, iar cu un mic cuțitaș râcâie pământul după rizomi. Toate aceste leacuri naturale sunt depozitate cu grijă în desaga atârnată pe umăr.

Își îndreaptă șalele după atâta aplecătură, apoi calcă apăsat printre tufișuri căutând un loc anume.

La vreo sută de metri depărtare piscina de la Nico răsună de voci gălăgioase.

Din desagă scoate un aparat de fotografiat, prevăzut cu teleobiectiv, imortalizând câteva instantanee cu un bărbat aflat la una dintre mese în timp ce este servit.

*

Deschide blocnotesul pe blatul imaculat al mesei din bucătărie și, rezemată de spătarul scaunului, se lovește, în mod repetat, cu capătul neascuțit al creionului peste bărbie.

- Să recapitulăm!

- Avem o victimă carbonizată ce și-a părăsit locul de muncă fără aprobarea inginerului, dacă intuim bine, o altă persoană necunoscută, momentan, care-l înlocuiește și un fragment dintr-un modul electronic, rostesc rar scăldându-mă în lumina ochilor ei.

Mișcarea creionului încetează. Diana se apleacă spre mine, cu coatele pe marginea mesei, înălțându-și sprâncenele.

- De ce doar un fragment?

Albeața studiată a tavanului nu mă ajută cu nimic, nici raza soarelui ce-i alintă obrazul, prelinsă printre draperii.

- Chestia asta m-a iritat de la bun început.

- Și unde e restul? continuă încăpățânându-se.

Bună întrebare! Mă tem că nici marțienii nu au răspuns.

- În altă ordine de idei, cine e înlocuitorul?

Întrebările curg pe bandă rulantă.

Privirea ei mă sfredelește ca și cum eu sunt responsabil de toate tainele pecetluite cu șapte lacăte.

- Cineva pe care inginerul îl știa, îi amintesc surâzând strâmb, făcând aluzie la imaginile de pe camerele de supraveghere.

- Și a plătit cu viața ..., conchide în încheiere coborând tonul.

Iau câteva alune între degete și le arunc în gură mestecându-le fără să-mi arăt colții, nu vreau să impresionez pe nimeni, în timp ce, gânditoare, ea ciugulește ca o găinușă japoneză din covrigelul crocant acoperit cu semințe de mac.

La un moment dat rămân cu gura întredeschisă, oprindu-mă din masticație, de ce nu m-am gândit mai devreme?

Diana se uită lung la mine, ca după un car alegoric, așteptând cuminte să-i dezvălui revelația avută.

- Va trebui să ne întoarcem, vreau să determin înălțimea individului și să intervievăm personalul.

- Și cum ai de gând s-o faci?

- Cu o sfoară și o ruletă.

Citesc dezamăgirea de pe fața ei. Probabil se aștepta să apelez la cine știe ce unealtă sofisticată scoasă din jobenul predigistatorului.

- Cât timp le pui întrebări, de fapt una singură, unde se aflau în momentul izbucnirii incendiului?, eu îi filmez și apoi comparăm frizurile. Poate îi dăm de capăt.

- Speri să se dea de gol?

- Văzându-se în fața camerei ..., cine știe?, un gest cât de mic ... și gata.

- Fără probe nu-l poți reține!, mă atenționează ea lăsând creionul peste fila albă interpretându-mă greșit.

- Nici nu intenționez, mizez pe un război psihologic. După luni de zile în care s-a simțit în siguranță, iată că vin doi inși și tulbură apele. E imposibil să nu se simtă hăituit și să nu calce pe alături. Iar eu voi fi umbra lui, adaug după o mică pauză afișând un rânjet de zile mari.

Urcat pe scară, leg un capăt al sforii de suportul camerei de supraveghere, celălalt capăt dându-i-l Dianei care se apropie de peretele opus fixându-l lângă obiectul care ne-a atras atenția. Cu ruleta măsor distanța de la podea până la sfoară și aflu înălțimea individului, 1, 76 metri. Simplu și eficient.

- Aici am terminat!

Directorul face semn unui angajat să ia scara retractabilă din aluminiu și ne îndreptăm tustrei spre birou.

Pe tocul ușii biroului lipesc o etichetă adezivă la înălțimea determinată în mod empiric, apoi îmi fac de lucru cu trepiedul camerei video instalându-l cam la doi metri de intrare. Eu rămân în picioare, cu fața spre ușă și comunic directorului că putem începe.

Angajații defilează pe rând, unii curioși, alții intrigați, Diana studiindu-mă după plecarea fiecăruia. Până acum nimic.

La noul intrat mă frapează căutătura ciudată aruncată înspre cameră, o fracțiune de secundă doar. Înălțimea se potrivește.

Beculețele mi se aprind instantaneu și scot din buzunar un băț de chibrit pe care-l prind între buze începând a-i ronțăi conștiincios capătul fără fosfor.

Interceptând semnalul stabilit, Diana înconjoară cu pixul numele bărbatului nelăsând unda de satisfacție să-i lumineze chipul.

Următorii sunt fără relevanță, continuăm însă pentru a nu da naștere la bănuieli.

Mulțumim pentru sprijinul acordat refuzând ceașca cu cafea, ne strângem catrafusele și dispărem la orizont spre marea ușurare a directorului care speră să nu-i mai călcăm domeniul, înainte însă îl rog să mă anunțe dacă vreunul din ei lipsește, motivat sau nu.

*

Abia așteaptă să termine lucrul cuprins de neliniște. Oare mai este valabil consemnul după atâta timp? Trebuie să comunice neaparat. Trage adânc în piept aerul proaspăt, își pune casca de protecție și răsucește cheia în contact. Motorul motocicletei duduie înfundat eliberând mirosul de gaze arse prin cele două țevi ale eșapamentului dispuse de o parte și de alta a roții din spate.

Accelerează nervos îndreptându-se spre oraș în căutarea unui telefon public, deși nu-și amintește să mai fi zărit vreunul de când cu expansiunea telefoniei mobile.

Găsește totuși unul lângă o firmă care deține articole de librărie, unde se întocmesc acte pentru mașini și care are în dotare și un terminal al Loteriei Naționale. Tastează numărul, cu privirea pierdută, simțind picăturile reci de sudoare ce-i apar la rădăcina părului, deasupra frunții, deși soarele încă dogorește la această oră târzie de după amiază.

- Bună dimineața, familia Florescu?

- Greșeală!

Odată rostită parola pentru urgențe pune receptorul în furcă și încearcă, cu degete tremurânde, să aprindă o țigară. Diseară se va întâlni la Bulevard, un fast-food modern, cu persoana de contact. Aruncă chiștocul, care descrie o traiectorie cu boltă, în canalizare și se îndreaptă spre casă aflat încă sub imperiul fricii.

Înarmat cu răbdare și un pachet de țigări mă instalez cât mai confortabil pe banchetă încercând să-mi întind picioarele pe lângă schimbătorul de viteze. Între scaune stă țeapăn și insensibil termosul cu cafea pregătit de către o Diană grijulie precum cloșca cu puiul ei. Pe bancheta alăturată am la îndemână și gata de atac aparatul digital prevăzut cu teleobiectiv. În buzunarul din dreapta al pantalonilor un nasture așteaptă plin de nerăbdare să-l plantez sub aripa din spate a motocicletei, lipsește doar ocazia potrivită.

Mustața pleoștită ce stârnise hazul Dianei, aplicată înainte de a părăsi apartamentul, îmi provoacă mâncărimi, așa pățesc de fiecare dată când vreau să-mi schimb fizionomia, ochelarii cu lentile mari, din sticlă goală, neafectându-mă, dimpotrivă, îmi dă un aer de intelectual pârât, puțin senil.

Atențiune! Flăcăul se pune în mișcare.

Mă iau după el pe străzile înguste, de la sensul giratoriul cotește la dreapta, pe bulevardul cu sens unic și parchează în față la fast-food. Găsesc un loc potrivit pentru ceea ce am de gând și trec în regim stand by cu ochii iscoditori pironiți asupra flăcăului.

O jună blondă se învârte în jurul lui, fără succes, și se depărtează unduindu-și șoldurile ca barca pe val, dezamăgită de nu se mai poate.

Tipul își consultă ceasul obsesiv, dar acele se mișcă în ritmul lor știut, neobosite și indiferente.

Mâna îmi amorțește datorită greutății teleobiectivului, de ce n-oi fi luat stativul? Sunt un dobitoc sadea. Nu am cum să renunț, tocmai acum când privirea flăcăului împietrește asupra unei ființe, parcă ireală, desprinsă din nu știu ce pictură rupestră, atât de puține haine are pe ea. Mai salivează și alții.

Clic! Trag un instantaneu, să nu mor prost.

Și iată că zâna se așează în fața lui, picior peste picior, dezvelind și restul. Din poziția mea eu văd, el nu, sic!

Ce-or fi blagoslovind? Neputința mă seacă la inimă.

- Bună!

Îngaimă și el o formă de salut, fata aude doar un mormăit ieșit parcă dintr-o hrubă.

- Îl suni pe inginerul șef, ai un deces în familie și pleci în noaptea asta.

Înghite în sec când fata se apleacă spre el vorbindu-i încet expunându-și sânii obraznici pe tăblia mesei.

- La ora trei, fii atent ce-ți spun și nu te mai benocla, pleacă un microbuz spre Milano. Acolo iei legătura cu Claudiu.

Dă din cap, a prins ideea.

- Aici ai, și fata întinde un plic peste masă, treisute de euro, pe moment îți ajung, de restul se ocupă Claudiu. Adresa e aceeași.

Zâna se ridică trăgând în jos de marginile fustei, nu pricep pentru care motiv, oricum nu mai are ce să ascundă, și flutură din degetele sprințare îndreptându-se spre ieșire.

Ai fi zis că e doar o simplă întâlnire între amorezi.

S-o creadă mutu!

Plicul ală mă fierbe.

M-aș duce după zână până la capătul pământului, dar sunt nevoit să stau cu geana lipită de flăcău, asta mi-e soarta.

Nu mai întârzie mult, spre ușurarea mea, își ia motorul între picioare și se întoarce de unde a plecat, eu rămânând la o distanță pe care o consider sigură, nu are cum să mă ginească.

Blocurile au câte două intrări, sper că nu are de gând s-o roiască prin spate fără să mă anunțe, n-ar fi deloc politicos din partea lui. Având în vedere că nu gândește întortocheat ca mine mă relaxez admirând luna plină de unul singur în loc să mă bucur de farmecele Dianei care se perpelește în așternutul mătăsos.

Deșurubez capacul termosului, torn cafea cam de două degete și sorb prelung lăsând aroma amăruie să-mi învioreze trupul. Fumul țigării tremură oblic găsindu-și scăparea prin geamul coborât. Câteva mișcări de înviorare pun sângele în mișcare și dau să cobor să-mi dezmorțesc picioarele.

De pe trotuarul opus, doi jandarmi mă iau în vizor și se apropie de mine cu pași rari vânturându-și bastoanele amenințător. Unul se oprește în fața mea, celălalt puțin mai departe gata să intervină. Sunt singurul suspect de pe stradă.

- Actele, vă rog!

Le studiază amănunțit și mi le înmânează întrebându-mă într-o doară ce caut prin zonă?

Afișez o mină disperată, îmi frâng degetele de durere, sperând să fiu înțeles. Abia reușesc să rostesc cuvintele smiorcăindu-mă.

- Logodnica, domnule, cred că mă înșeală, a intrat în blocul ăsta de trei ore ...

- Aveți grijă! și mă compătimește nenorocit.

Nu am idee la ce se referă, dar îi confirm umil:

- Am, șefu, să trăiți!

Mă privesc ca hipnotizați, apoi se depărtează urându-mi Noapte bună!

Îmi vine să urlu din fundul bojocilor, pânda asta mă plictisește, barem de mi-ar aduce satisfacție.

Ceasul, nesimțitor și rece, îmi arată că e aproape miezul nopții. Înainte de a mă retrage, e doar liniște și pace, voi planta nasturele care mă gâdilă în buzunar.

Diana nu doarme încă, o sărut pe frunte, mă furișez pe lângă ea în bucătărie, deschid frigiderul, prepar la iuțeală trei sandvișuri pe care le înfulec cât a-i zice pește și-mi ostoiesc setea cu un pahar de vin rubiniu. Acum parcă mai vin de-acasă.

O privesc lacom din cap până-n picioare, am chef de desert cu riscul de a-mi crește glicemia.

Mă apropii de ea, o cuprind în brațe și schițează un zâmbet fantastic care mă azvârle în neant. Se îngrămădește în mine strivindu-și toate formele de trupul meu răscolindu-mi simțurile animalice. Nu mai rezist. Îmi strecor palma în pantalonii ei subțiri de pijama mângâindu-i pântecul plat, apoi o cobor insinuantă la vale, acolo unde liniile coapselor se unesc într-un mister fierbinte și umed.

Aaah! geme înnebunitor și mă strânge mai tare.

- Te rog, nu aici! se alintă ea într-un efort disperat.

Drumul până-n dormitor îl presărăm cu hainele lepădate în grabă și o așez în pat ca ofranda pe altar. Buzele mele flămânde urcă pe coapsele-i fierbinți ce se desfac într-o mișcare lentă și chinuitoare însoțite de murmurele ei sacadate.

Dimineața venită pe negândite ne găsește înlănțuiți, extenuați ca după maraton.

Mă desprind cu greu de trupul ei catifelat când îmi dau seama că soarele e deasupra orizontului.

Pornesc laptopul și studiez micul impuls roșu ce este staționar. La naiba! Ceva nu e în regulă. La ora asta trebuia să fie în altă parte.

Sun alarmat la Romtec, directorul îmi confirmă cea mai sumbră bănuială, flăcăul nu a venit astăzi la serviciu,   i-a murit o mătușă.

Și motocicleta? Ptiu, drace!

Sunt cel mai mare tâmpit din sud-estul Europei, a șters-o în timp ce eu mă hârjonem cu dulcineea.

Mă echipez bodogănind într-una fără pic de jenă.

Diana tresare buimacă și îi explic cauza neliniștii mele. E în picioare, la marginea patului, în doi timpi și trei mișcări.

Ne năpustim la mașină ca fugăriți de canibali și demarez încălcând cele mai elementare reguli de circulație în claxoanele prelungi ale celor deranjați din trafic.

Opresc lângă motocicletă într-un scârțâit de cauciucuri și ne precipităm spre apartamentul flăcăului.

Soneria țârâie în gol spre necazul Dianei care tropăie mărunt dintr-un picior, nerăbdătoare, în timp ce eu încerc să mă calmez mozolind filtrul țigării pe care o fumez la rece.

Insistențele noastre se dovedesc a fi zadarnice, nici în vecini nu aflăm nimic, drumul s-a înfundat.

Stabilesc cu Bătrânul să ne întâlnim la fast-food de urgență, de ce tocmai acolo?, poate revăd juna blondă, e singura legătură existentă. Mă înarmez cu câteva fotografii scoase la imprimanta Dianei direct de pe cameră pe care le îndes în buzunarul de la piept.

În acvariul cu două sute de litri de apă câțiva carași aurii își duc traiul nepăsători la zbuciumul umanității unduindu-și cozile lobate pe deasupra reliefului artificial.

Diana comandă piept de pui cu cartofi prăjiți, eu cu Bătrânul ne omorăm după saramura de crap, specialitatea zilei după cum este scris cu majuscule pe avizierul de pe trotuar. Îmi place aici că nu se limitează strict la produsele de fast-food, chiar dacă ăsta e specificul localului.

În așteptarea meniului, Bătrânul studiază fotografiile cu luare aminte, am trei bucăți scoase, câte una solo și una în care apar împreună, cu plicul pe masă.

- Îl dăm în urmărire deși, la ora asta, e posibil să fi ieșit din țară. Până la cel mai apropiat punct de trecere a frontierei sunt circa trei ore de mers.

- A avut timp suficient, remarc înciudat.

- Poate își amintește cineva de el, plusează Diana plină de speranță.

- În continuare?

Întrebarea îmi este adresată în exclusivitate, simt asta din privirea pătrunzătoare a Bătrânului.

- Cherchez la femme! Caută femeia! și mă rezem de spătarul scaunului delectându-mă cu imaginea carașilor ce-și desfac cozile evantai. Femeia te înalță, femeia te coboară, femeia îți dă viață și tot ea te omoară, filozofez cu glas scăzut întorcându-mi figura galeșă spre partenera de suferință.

Sensibilitatea e una dintre caracteristicile mele, de aceea îmi schimonosesc gura când pantoful Dianei intră în contact cu glezna mea.

- Femeile fac războiul și bărbații îl poartă! comentez în continuare adunându-mi picioarele sub scaun cât mai departe de loviturile ei de berbec înfuriat.

- Cred că e timpul să te spovedești! îmi aruncă Bătrânul o vorbă, deloc întâmplătoare, zâmbind discret. Să te mai speli de păcate.

Mda! Pricep mesajul și nu sunt singurul, Diana e pe fază ca luna plină.

Suntem serviți de o tânără pe care aș ajuta-o la spălatul vaselor și aș săpuni-o până se ia pielea de pe ea.

Abia aștept să-mi bag nasul în aroma ce se ridică din castron făcându-mă să uit de toate.

- Cu reptilele noastre ce se mai aude? mă interesez pentru cultura mea generală.

- El o face pe turistul singuratic, ea apare și dispare, cred că pregătește ceva.

Cu mămăliguța sunt de acord, în asociere cu petrol lampant e bună de vătămătură, dar cu ardeiul iute pas, nu-mi place iute ci mai pe îndelete, așa mi-e felul din născare.

- Umblă pe coclauri, prin zone izolate, mă lămurește Bătrânul. Nu pare să caute ceva anume, stăm însă cu ochii pe amândoi până ne lămurim cu jocul pe care-l fac.

- Nu le putem înscena ceva?

Diana se uită la mine ca la felul paișpe neînțelegând încotro bat însă Bătrânul mustăcește rumegând la ideea avansată.

- Vrei să le forțezi mâna?

- Sau să-i scoatem din ecuație. Barem să nu mai aud de ei.

Răsuflă adânc înfingând furculița în restul fileului de crap.

- Încă nu știm ce hram poartă.

O las pe Diana să descâlcească sensurile iconografiei de pe pereții înalți abia luminați de câteva raze pătrunse printre vitralii și pătrund în confesional smerit nevoie mare.

Dar partea curioasă acum vine, nu eu sunt cel care se spovedește și toate cele ce urmează trebuie să le aduc la cunoștința Bătrânului.

- Ascult, părinte!

- În Geneză șarpele este blestemat și Domnul a pus vrăjmășie între el și femeie.

Chestia asta îmi dă de gândit.

- În Proverbe spune cărarea pe care mergi să fie netedă și toate căile tale să fie hotărâte, nu te abate nici la stânga, nici la dreapta, iar în Isaia că lupul va locui cu mielul.

Sunt într-o ceață deplină, numai cimilituri biblice, dar ascult și mă supun ca în basmele cu 1001 de nopți.

Îmi întinde un plic pentru Bătrânul.

- Chitanțele de la donații! îmi explică.

Strecor plicul în buzunar fără comentarii deși mi se pare cam gros pentru niște amărâte de hârtii.

Diana arde de curiozitate însă mai are de așteptat spre marele ei regret. Nici eu nu sunt mai prejos.

Bătrânul ne așteaptă la Nico savurându-și băutura din paharul aburit cu figura lipsită de orice expresie. Mă întreb și acum de ce nu s-a dus personal la schit? O putea face foarte ușor. Bag seamă că mai am multe de învățat de la unul ca el.

Plicul trece dintr-un buzunar în altul ca un Jumbo Jet peste ocean.

Mă ascultă calm până când îi pomenesc de chestia cu lupul, atunci ochii i se măresc în orbite și sprâncenele se arcuiesc mirate. Îl aud fluierând sau mi se pare?

- Cercetările sunt pe drumul cel bun ..., ne explică.

Trebuie să recunosc că eu nu văd niciun drum asfaltat, doar hârtoape și Diana, după câte arată, îmi împărtășește părerea.

- ..., iar în ecuație, așa cum îi spui tu, intervine Lupul.

Mă uit la el năuc. De unde ai mai scos-o și pe asta?

- De cinci ani îl urmăresc, dar nu l-am prins. Ne scapă mereu printre degete. Se pare că e implicat și în câteva privatizări de răsunet, frauduloase bineînțeles. Au existat câteva bănuieli, dar s-au dovedit a fi neîntemeiate. Dacă Lupul este interesat de Romtec înseamnă că problema nu va fi deloc ușoară.

Parcă până acum a fost!

Diana se scuză pentru câteva clipe îndreptându-se spre locul acela unde și regele, cât e el de rege, merge singur, cu trupul ușor legănat, plutind peste dalele de gresie ca un fulg de păpădie.

- Treci pe la Bijutier și n-o scăpa din ochi! Cred că e în pericol, îmi transmite rapid cu voce joasă.

Mă trec fiori reci, deci ceva, ceva, tot ghicisem.

*

Se desprinde din îmbrățișarea băiatului dezvelindu-și dantura albă și se căznește să deschidă portiera hlizindu-se.

- Te-ai amețit! îi reproșează el întinzându-se peste coapsele dezvelite de rochia scurtă trăgând de clapetă.

- Parcă tu ești mai breaz!

- Nu vrei să urc? insistă băiatul cu o lucire lacomă în privire.

- Nț! Sunt obosită. Pa!

- Ne vedem mâine?

Ridică din umeri fără să se uite înapoi schițând un semn cu mâna și se îndreaptă șovăitoare spre intrarea blocului. Cu greu urcă treptele până la etajul patru unde își are garsoniera ajutându-se de balustrada tocită, făcând pauze din ce în ce mai dese. Durează câteva secunde până nimerește broasca și cât pe ce să se prăbușească în holul mic în care e loc doar pentru un cuier. Râde de una singură descălțându-se din mersul nesigur și rămâne sprijinită de tocul ușii. Înalță sprâncenele, mirată, văzându-l pe bărbatul cu cioc ce o studiază nemulțumit din fotoliul învechit.

- Ieși, vreau să mă culc, n-am chef să mi-o trag cu nimeni.

Sughiță și încearcă să râdă, dar buzele i se strâmbă într-un rânjet forțat.

Bărbatul se ridică tăcând în continuare. Se apropie de ea cuprinzându-i capul între mâinile protejate cu mănuși fine din piele.

- Ia-ți labele de pe mine! se oțărăște dezgustată.

Ea se retrage câțiva pași și spatele i se lipește de perete.

Ochii reci ai bărbatului o sperie, ar fi mai bine să fugă, dar picioarele nu o ajută. Se agață disperată de brațele acestuia încercând să se desprindă din îmbrățișarea morbidă.

- Lasă-mă! și vocea-i devine tângâietoare.

Bărbatul îi răsucește brusc capul, se aud vertebrele pârâind și corpul ei lunecă moale pe podea.

Prin vizor cercetează palierul pustiu la această oră, deschide ușa și ridică trupul fetei susținându-l într-o poziție cât de cât verticală. Din capătul scărilor îl împinge pe trepte dispărând apoi grăbit, pășind peste el, fără a mai privi în urmă.

Cât Bătrânul se interesează de cei doi porumbei folosindu-se de relațiile pe care le are, eu revăd dosarul sperând să mai descopăr ceva de care să mă agăț.

Mă opresc iar asupra imaginii ce conține bucata de circuit integrat, acest laitmotiv ce a dus la redeschiderea cazului.

De ce doar un fragment?

Întrebarea Dianei mă frământă de ceva timp și încă nu găsesc o explicație plauzibilă. Ce rost avea să poarte cu el un cablaj rupt, nefolositor?

Înțeleg dacă ar fi fost vorba de o bancnotă, o lipea întregind-o și gata, avea cu ce să cumpere acadele.

Analogia cu bancnota dă naștere la altă ipoteză, e posibil ca cele două bucăți să fi fost date fiecare câte unei persoane diferite, ca o parolă de recunoaștere? Cam alambicată treaba, dar nu imposibilă.

Măresc imaginea pe monitor urmărind conturul frânt al cablajului, e rupt în mod accidental sau premeditat?

Aici am nevoie de opinia unui specialist.

Trimit un email la care atașez fotografia și mă cufund în așteptare, știu că analiza durează ceva timp, nu pot primi răspunsul pe loc. Răbdare și tutun.

Ies pe balcon cu țigara într-o mână și cu bricheta în cealaltă, nu fumez înăuntru, de ce să-mi suporte ceilalți proastele năravuri?

*

Pe Diana o iau de la birou unde avusese de prezentat niște concluzii referitoare la unul din dosarele predate, la rugămintea unui coleg, căsătorit de altfel, iar sărutul ei fugitiv are darul să aducă o rază de lumină peste fruntea mea înnourată.

Îi spun cum mi-am umplut timpul neuitând să strecor un compliment la adresa ei, nu e vina mea că e plin lexicul de așa ceva, și mă catadicsește cu un surâs pentru care sunt în stare de orice nebunie.

Telefonul Bătrânului mă prinde într-o pasă proastă, dar știrea lui mă dă peste cap de tot. Semnalizez dreapta și trag mașina lângă bordură spre stupefacția Dianei care, cunoscându-mă, se așteaptă la lucruri grave.

- Zâna ta e în neant!

- Când s-a întâmplat?

- După raportul preliminar, ieri noapte, în jur de două și ceva. A căzut pe scări, era beată.

- Unde?

- Acasă. Le-am spus băieților să sigileze apartamentul.

- Venim acum!

Îmi comunică adresa și mi-l închipui defilând, prin fața blocului, cu pipa în colțul gurii pufăind aparent nepăsător și ochii pe jumătate închiși ca pentru a se feri de lumina puternică.

Diana cade în muțenie totală când o anunț despre ce e vorba, iar restul drumului nu mai scoatem niciun cuvânt.

Bătrânul dezlipește sigiliul și pătrundem în garsonieră atenți să nu distrugem vreo posibilă urmă.

- Era desculță? se miră Diana privind sandalele cu tocuri de zece centimetri abandonate pe hol la o distanță apreciabilă una de alta semn că le-a aruncat în fugă.

- Deci a venit acasă, încerc eu să reconstitui faptele,  s-a descălțat cu viteza sunetului și, în loc să cadă lată în pat, se întoarce și se aruncă pe scări cu capul înainte.

Mă scarpin iritat pe obraz molfăind un băț de chibrit, al câtelea oare? Încep să reduc din țigări la rugămintea dulcineei, nu-i place aroma de tutun ars.

- Ciudată afacere! și mă apuc de treabă trăgându-mi o pereche de mănuși din cauciuc peste palmele pline de mâncărimi.

Diana pare descurajată de felul în care se derulează evenimentele în timp ce nasul meu fin de copoi adulmecă prin garsonieră. Nu știu ce sper să găsesc.

Bătrânul scormonește prin sertare, delicat, să nu deranjeze ordinea firească a lucrurilor, căutând prin cele mai intime lucruri.

Poposesc în bucătărie căutând urme de veselă proaspăt spălată, nu am noroc. În baie totul pare O.K., coșul de rufe e gol. Aprind lumina pe hol și cercetez gresia din mai multe colțuri, nu sunt pe deplin edificat, o sting și deschid ușa ca să bată lumina din altă direcție. Mă las în genunchi cu ochii aproape lipiți de podea uitându-mă în direcția ușii. Disting vag câteva dâre paralele, subțiri ca niște zgârieturi, întrerupte pe alocuri de urma pașilor noștri, ce se continuă, la fel de slabe, pe mozaicul palierului, spre scări.

Mă ridic scuturându-mi palmele una de alta.

- Se pare că a fost ajutată! mormăi printre dinți spre stupoarea Dianei.

Bătrânul nu rostește niciun cuvânt studiind fotografia găsită pe fundul unui sertar ascunsă sub un teanc de batiste din care zâmbesc chipurile a patru tineri.

Mi-o întinde ca pe un bun de preț și o simt pe Diana lipindu-se de mine vădit curioasă. Jumătate din personaje ne sunt cunoscute, pe celelalte le vom cunoaște cât de curând, e neaparat necesar dacă vrem să înaintăm cu ancheta; tot relațiile Bătrânului cu Evidența populației și softul de recunoaștere facială ne vor fi de folos.

Deja suntem în posesia numelor celor doi, Udrea Axente și Laura Bălan, dar pentru cea din urmă e clar că am ajuns prea târziu. Despre flăcău nicio știre, de parcă l-ar fi înghițit pământul și mă rog Celui de Sus să nu fie chiar așa.

Pe Bătrân îl las aproape de Primărie, de aici până la sediul Evidenței sunt câteva sute de metri și-i parcurge fără grabă ca să omoare colesterolul.

Întorc la sensul giratoriu și ne oprim la Atrix, de unde or fi scos numele ăsta nu am nici mai vagă idee, unde am de gând să-mi fac plinul căci stomacul meu a prins glas contorsionându-se în fel și chip. Diana refuză binefacerile culinare și se mulțumește numai cu suc de grepfruit, natural sută-n mie, s-o creadă ea.

Sunt însetat ca un burete stors și comand o sticlă de Merlot până la venirea fripturii, nu-mi trebuiesc cartofii lor,    n-au decât să-i dea la porci.

- Conduci tu! îi întind cheile lăsând-o mască. Am nevoie de timp de gândire, o lămuresc extrăgând țigara din pachetul pe terminate.

Nu apuc să mă delectez cu aroma din pahar căci sună mobilul. Răspund monosilabic, ascult indiferent și închei rostind un simplu Bine!

- Bătrânul nu mai vine, s-a întâlnit întâmplător cu un tip de la Judiciar și pleacă cu el.

Diana schițează un zâmbet privindu-mă cu subînțeles, s-a lămurit cu întâmplările întâmplătoare, își dă seama că Bătrânul urmărește deja un fir.

Mă instalez ca lumea pe scaunul comod și mă pierd în contemplare sorbind din nectarul de un rubiniu închis. Vinul bun trebuie degustat pe îndelete, cu înghițituri mici, să simți fiecare moleculă cum se desface, asemeni femeii, nu trebuie să tăbari pe el ca neghiobul.

Friptura îmi răscolește simțurile și o îmbii pe Diana să guste măcar o bucățică, chiar mă ofer să o hrănesc întinzând spre ea furculița cu un fragment apetisant.

Ferește capul într-o parte încruntându-se ușor și obrajii se colorează într-un roz pal rușinându-se ca o fecioară abia ieșită de la mănăstire. Cred și eu, în orașul ăsta o cunoaște lumea bună, pe mine n-are cine și nici nu sufăr de complexe. Ce-i în gușă, și-n căpușă.

Ah! Era să uit. E miercuri, nu? Mă uit la ceas, este timp, nu e cazul să mă grăbesc, oricând între două și patru după amiaza, așa sună specificarea.

- Acum ce așteptăm? irupe Diana nemulțumită de tăcerea așternută între noi de parcă am fi doi străini.

- Identitățile celorlalți.

Vinul are un buchet fantastic, dulce amărui, numai bun pentru femei dacă-l beau bărbații.

- Suntem la mâna Bătrânului, să ne dea undă verde.

Mă declar mulțumit de prânzul acesta și rotițele se mișcă mai bine fiind proaspăt unse.

- Părerea mea e să-i chestionezi într-un cadru care să nu le inducă o stare de angoasă, cum e aici, de exemplu. Un birou oficial îi descumpănește din start și le crează o stare de inhibiție. O terasă e mai relaxantă, ca între amici, un mic, o bere ... Altfel decurge dialogul.

E surprinsă total și, bănuiesc, se întreabă dacă vorbesc serios. Propunerea mea e departe de anchetele cu care e obișnuită în mod normal.

- Asta-i munca de teren și, crede-mă, e mult mai palpitantă decât activitatea într-un birou îmbâcsit.

- Observ, remarcă ea pe un ton ușor malițios.

Fac semn ospătarului, achit nota de plată și, spre stupefacția ei, îl rog să-mi pună sticla cu vin, golită pe jumătate, într-o pungă. Restul am să-l termin acasă.

- De ce te miri? o întreb luând-o de braț. E plătită și e deci proprietatea mea, iar ambalajul e fără valoare.

Probabil crede că am vreo lampă arsă, cert e că sunt omul surprizelor, iar cea mai mare abia urmează. Sunt curios să văd ce mutrișoară o să facă.

Trec pe locul din dreapta urmărindu-i reacția.

- Ia-o încet, e blândă ca un mielușel.

Pricepe că mă refer la mașină și răsucește cheia în contact pufnind printre buzele ușor țuguiate.

- Încotro?

Mă privește cu un surâs de Giocondă și întârzii special în a-i comunica noua destinație.

- La Pandora!

Descifrez perplexitatea instalată pe chipul ei și mă bucur în sinea mea ca de o ghidușie bine pusă la punct.

Clatină din cap și demarează neconvinsă de deplinătatea facultăților mele mintale. Cine știe ce dilemă o fi în căpușorul ei roșcat, să mă pună la zid sau să mă înăbușe sub sărutări? O prefer pe cea din urmă.

Ne întâmpină o jună stilată, în conformitate cu cerințele magazinului, zâmbind larg de parcă am fi doar noi doi pe o plajă pustie purtând ca unică îmbrăcăminte frunzele de palmier.

- Cu domnul Beldimar, vă rog!

Rămâne interzisă câteva clipe, se desmeticește repede și ne roagă să așteptăm.

Diana mă trage discret de mânecă, nedumerită.

- De unde-l cunoști?

Afișez un surâs mucalit, fiind sigur că n-o să mă creadă.

- Prieteni din copilărie. Nu-i de la Mossad, fii liniștită.

- Aha!?

Apare un bărbat rotofei, cam îndesat prin unele părți ale corpului, purtând ochelari de vedere cu lentile mari.

- Domnul Răducan, ce plăcere!

Ne dăm mâna ca niște vechi cunoștințe, fac prezentările și ne poftește în biroul aflat undeva în spatele rafturilor trecând printre ele.

- Luați loc!

Ne așezăm pe canapea, el trecând în spatele unei mese din lemn masiv.

- Nu știam că ați venit în orașul nostru.

- Sunt în trecere și am ținut să vă văd.

Ochii îi lucesc de o fericire nestăvilită.

- Mă bucur! Vă pot fi de folos cu ceva?

Amabilitatea lui mă încântă și trec la subiect atacând prin surprindere.

- Prietena mea ar dori să aleagă un medalion, nu prea mare, ceva finuț. De fapt intenționam să-i fac o surpriză de ziua ei.

Diana mă studiază zâmbind reținut, știu că mai curând m-ar păli cu ceva în moalele capului, și îi cuprind degetele într-ale mele simțindu-i tremurul nervos.

- Cred că am exact ce vă doriți.

Dispare după o ușă și revine cam după un minut.

- Cu tine am șansa să mă îmbolnăvesc de inimă.

Cuvintele izbucnesc ca un torent în scurtul moment când rămânem singuri, nu știu dacă a imputare sau a alint, și o sărut în grabă încercând s-o îmbunez. Gestul o ia prin surprindere și îi simt buzele moi sub apăsarea mea. Îmi proptește palma în piept împingându-mă la o parte.

- Potolește-te!

- Poftiți!

Din caseta lucrată artizanal, cu migală, așezate pe o pernuță de catifea albastră, lucesc misterios câteva medalioane de o finețe remarcabilă, unele filigramate, altele etalând pietre prețioase înconjurate de motive heraldice, totul de un bun gust desăvârșit, departe de orice opulență sfidătoare.

Mi-e perfect indiferent pe care îl va alege Diana, toate au în comun aceeași lucrătură.

*

La stația Lima coboară și se îndreaptă spre Via Spontini. Urmează să se întâlnească cu Claudiu la pizzeria ce poartă același nume și despre care milanezii au numai cuvinte bune de spus. Cu cinci euro jumate cumpără o felie de pizza, groasă, pufoasă și cu o cantitate enormă de mozzarella.

Nu rămâne în local, iese în stradă pierzându-se printre trecători, mușcând cu poftă din felia ambalată în hârtie ceruită.

Claudiu apare cu pletele în vânt privind obraznic la tinerele ce trec pe lângă el, ținându-și vârful degetelor ascunse în buzunarele blugilor rupți în dreptul și deasupra genunchilor.

- Ți-am găsit de lucru la fabrica de faianță a lui Richard Ginori.

Axente se arată mulțumit, poate pentru prima dată de când se află aici.

- Ai să câștigi undeva la vreo mie și ceva de euro.

Pe moment e satisfăcut sperând să nu fie prea greu și să reziste, nu e obișnuit cu munca fizică brută.

- E-n regulă!

- Întrebi de Fabrizio, el știe cum stau lucrurile.

- O.K.

- Și nu uita de partea mea! îl atenționează Claudiu înainte de despărțire.

*

- Petru Coruț și Ionel Manea, sunt ultimii. Încă ceva, toți patru sunt din Cartierul Gării.

Cuvintele Bătrânului nu știu dacă mă șochează, dar sigur îmi atrag atenția.

- Gașcă de cartier! concluzionez plimbând nelipsitul băț dintr-o parte în alta a gurii.

Diana ne studiază atentă, pe rând.

- Are vreo relevanță?

Degetele mele bat într-un ritm neștiut pe marginea mesei.

- Nu, toane de adolescenți, deși prin anii șaptezeci și cinci dacă un băiat vorbea cu o fată din alt cartier trebuia să fie foarte atent. Putea s-o încaseze destul de urât.

Diana se arată surprinsă de cunoștințele pe care le etalez.

- Dar bine, au trecut patruzeci de ani.

Bătrânul ne aduce cu picioarele pe pământ căznindu-se să-și aprindă pipa.

- Cum procedați?

Deja am o idee pe care i-o împărtășesc și despre care mai discutasem cu Diana.

- Îi vom aborda pe amândoi în același timp dându-le posibilitatea să se completeze unul pe altul.

Bătrânul e de acord și îmi lasă fotografia grupului înainte de a ne părăsi.

- Ai aflat unde a fost făcută?

- Uită-te la stâncile din fundal!

Privesc atent la formațiunea stâncoasă, destul de stranie, alcătuită din pietre rotunde, asemănătoare Babelor din Bucegi, dar mult mai mici ca dimensiuni.

- Babele din Ulmet!

Diana face ochii mari la auzul denumirii cu tentă arhaică.

- Comuna Bozioru din Buzău, ne lămurește sec scoțând pipa din gură. Un site turistic foarte interesant de altfel. Ar trebui să vă faceți timp să-l vizitați! adaugă clipind șiret.

Îmbrăcată într-un compleu Salla bleumarin, rochie mulată pe corp puțin deasupra genunchiului, jachetă scurtă, fără nasturi, cu mâneci trei sferturi, fără alte accesorii în afara medalionului de la gât, Diana mă însoțește, la funerariile Laurei Bălan scrutând, fiecare în parte, mulțimea adunată. Rămas credincios costumului maron deschis am schimbat doar cămașa cu una de culoare închisă și nu port cravată.

Îi depistăm relativ rapid pe cei doi băieți urmând să-i acostăm după terminarea festivității. Ne strecurăm în cortegiu apropiindu-ne de ei la un pas distanță încercând să surprindem crâmpeie din conversație. Nu ne ferim, din contra.

Îmi apropii gura de urechea Dianei șoptindu-i cum am de gând să procedez mai departe.

Grăbim pașii depășindu-i și, la cum arată, e imposibil să nu fie remarcată dacă în venele lor curge vreun strop de sânge. Puțin mai încolo ne oprim așteptând să ne reluăm locul și, pentru câteva fracțiuni de secundă, privirile ni se întâlnesc deslușind în ochii lor o admirație mută. Nu pentru mine.

Diana mă strânge de braț vorbindu-mi cu glas scăzut.

- Asta numești tu cunoștință întâmplătoare?

Confirm mișcându-mi capul aproape imperceptibil. Ne va fi mai ușor să ne apropiem de ei și deja îmi pun integratele la lucru pentru a găsi soluția cea mai fericită. Nu vreau să-i sperii, totul trebuie să decurgă de la sine, ideal ar fi ca ei să vină în întâmpinarea noastră și nu invers.

Mă gândesc la drumul de întoarcere, aproape sigur se vor opri undeva să-și înece tristețea într-un pahar cu vin, e în firea oricui și trebuie speculat momentul.

Le luăm urma de pe trotuarul opus păstrând ritmul lor de mers până în apropierea bisericii, unde am lăsat mașina. Acolo iuțim pasul și traversăm ieșindu-le înainte.

- Bună!

Salutul meu îi surprinde, politețea îi obligă să-mi răspundă și observ că sunt bine crescuți. Nu îi las să respire prea mult continuând impetuos atacul.

- Mergeți spre gară? Sunt cu mașina și e în drumul nostru.

Se privesc unul pe altul, nu știu dacă să accepte sau nu.

Diana le zâmbește fermecător și intervine împăciuitoare.

- Lasă băieții, poate au alte planuri!

- Nu, deocamdată nu, neagă cu glas moale cel pe care aveam să-l cunosc sub numele de Petru.

- Hai, nu mai faceți mofturi!

Ne urmează convinși, mai mult ca sigur, de înfățișarea Dianei decât de mutra mea de aristocrat demodat.

Diana afișează un aer de om șocat cuibărindu-se pe banchetă în așa fel încât să fie admirată din profil și înclin să cred că are un talent nativ, încă latent, pentru munca sub acoperire.

- Păcat de tinerețea ei!

Oftează pierdută, știu că nu se preface, e perfect sinceră.

- Ați cunoscut-o!

- Puțin, aș fi preferat alte circumstanțe.

Opresc la culoarea roșie a semaforului și mă răsucesc spre ea învăluind-o cu privirea din care emană un vagon de tandrețe.

- Te las acasă?

- Nu, n-am chef să stau singură în clipa asta, răspunde de parcă ar fi repetat rolul la nesfârșit.

Mă întorc jovial spre cei doi din spate.

- Un coniac mic, ce spuneți?

Primesc acceptul lor și cotesc la dreapta, pe bulevardul 1 Decembrie, pe lângă market, spre Leonida.

Găsim o masă liberă pe terasă, ferită de lumina directă a soarelui.

Diana se hotărăște pentru o cafea, iar noi, restul lumii, comandăm în unanimitate câte o sută de Alexandrion, o sută de mililitri dezleagă limba mai bine decât cincizeci. In vino veritas.

În următoarele minute facem cunoștință, Diana declinându-și, la sfatul meu, atât identitatea reală cât și funcția, eu rămânând cu latura mea biologică. Băieții sunt măguliți că stau la masă cu niște personalități fără ifose și aflăm că Petru lucrează pe stivuitor la un angrosist, iar Ionel e agent la Panificație.

Inevitabil, vorbim despre Laura care se înstrăinase de gașcă ducând mai mult o viață nocturnă.

- O mai ajutam cu bani din când în când, recunoaște Petru.

- Până primea renta, intervine Ionel.

- Mda! surâde primul, gânditor. Avea un sponsor misterios și niciodată nu i-a dezvăluit identitatea.

- Era micul ei secret.

Pe mine mă interesează și alt aspect așa că plusez ca la poker dând la iveală pachetul cu țigări și invitându-i cu un gest camaraderesc să se servească fără sfială.

- Spuneați că erați patru în gașcă.

- De Udrea nu știm nimic de-o săptămână, oftează Petru luând o țigară.

- O fi tăiat-o în Italia, adaugă Ionel dezamăgit. Putea însă să ne spună.

Diana coboară ceașca pe farfuriuță și își tamponează cu șervețelul buzele ușor rujate.

- Are pe cineva acolo?

- Cunoscuse un tip care e plecat de cinci ani, îi satisface Ionel curiozitatea, Claudiu parcă. Stă la Milano și îi mai ajută pe băieți dacă au probleme cu locurile de muncă.

- Își ia cota de la fiecare, din asta trăiește, exclamă scârbit Petru.

Diana își țuguie buzele înălțând sprâncenele spre mine.

Tipic mafiot.

- Și voi n-ați plecat?

- Nu suntem prea ducaci, mărturisește el slobozind fumul rotocoale.

Stratagema noastră dă roade și citesc pe fața ei că e nesperat de mulțumită. Tot ea e cea care pune capăt întâlnirii pretextând o migrenă.

- Poți conduce?

Face semn că Da, fără probleme!

Vorbesc cu Bătrânul la telefon lăsând grijile circulației în seama Dianei și, la un moment dat, îl aud fluierând a pagubă. Nu-mi miroase a bine.

- Luvcenko e la Milano!

Știrea mă dă gata, rămân lipsit de grai, iar propunerea lui mă ia prin surprindere.

- Vă faceți bagajele! Vă sun peste o oră!

Am o figură cadaverică și Diana mă studiază neliniștită.

- Ce mai e?

O pun la curent cu ultimele noutăți.

- Plecăm la Milano cu primul avion.

Frânează brusc stârnind un cor de claxoane în spatele nostru și mă privește de parcă m-aș fi întors de pe lumea cealaltă.

- Vorbești serios?

Îi atrag atenția că încurcă circulația rugând-o să pornească mai departe, ne gândim acasă ce și cum facem.

- Trebuie să beau ceva! mă anunță ea odată intrați pe ușa apartamentului.

Duce paharul la gură cu mâna tremurândă făcând cu cealaltă un gest a lehamite când mă vede scoțând țigara.

- Poți fuma, nu cred că mă mai poate afecta ceva la ora asta!

Își pune jacheta pe spătarul scaunului dezvelind umerii rotunzi după care se așează și își întinde picioarele eliberate de povara sandalelor.

- Așa merg toate la voi, dintr-una-ntr-alta?

Cu țigara în colțul gurii, neaprinsă, mă las în genunchi, îi ridic laba piciorului cu o mână în timp ce cu cealaltă îi masez ușor degetele încordate.

- Nu ne plictisim, îi mărturisesc și urc cu privirea în susul gambei pierzându-mă în contemplarea pulpelor ce se alipesc undeva sub rochie.

Mă dezlipesc cu greu de imaginea lor apetisantă și ochii mi se opresc asupra pieptului micuț ce se mișcă în ritmul respirației, acolo unde se termină decolteul deloc generos cu mine în astă seară.

Pare absentă la ceea ce se petrece în jurul ei, uitându-se dincolo de geam la cerul infinit.

Încep să masez piciorul pereche ridicându-l pe nesimțite cu coapsa la nivelul buzelor mele ce lasă să cadă țigara și se lipesc flămânde, asemeni lipitorilor, de carnea ei albă.

- Uite de ce-i arde lui!

Nu știu ce sens să dau vorbelor ei așa că îmi văd în continuare de prospecțiuni și un zâmbet de satisfacție se lățește pe fața mea ascunsă când simt degetele ei prelungi ciufulindu-mi părul.

Bătrânul intervine cu telefonul când mi-era lumea mai dragă.

Diana suspină, n-am idee dacă de ușurare sau cu părere de rău, urmărindu-mă cu interes nedisimulat în timp ce-și aranjează rochia.

- Aveți cursă mâine la 7,25 din Bacău! În cursul nopții îți trimit toate informațiile!

Avionul companiei Blue Air se încadrează în orar săgetând văzduhul într-o mișcare ascensională.

Degetele Dianei mă strâng puternic, e primul ei zbor și sper să nu-i fie rău, a refuzat locul de la geam preferându-l pe cel din mijloc din aceleași considerente, iar imaginea norilor defilând dedesubt nu o atrage.

Se agață cu ambele mâini de brațul meu rezemându-și obrazul pe umăr și ridică privirea spre mine.

- Știi? Înainte deschideam dosarul și îl studiam neștiind ce înseamnă culegerea de informații, sarcina mea era să cataloghez faptele și să dau verdictul. Ca un savant preocupat doar de cercetare.

O sărut pe frunte fără să-mi pese de ceilalți.

- Acum însă, în vâltoarea evenimentelor, am momente când mă îngrozesc.

Mă eliberez din strânsoarea ei, rabatez cotiera și-i cuprind umerii ocrotitor lipindu-i trupul de al meu, mă mulțumesc cu atâta, nu e locul potrivit pentru alte drăgălășenii.

- Câteodată sunt derutată, nu știu cum să procedez mai departe. Aș vrea să am puterea și viteza ta de reacție.

Întind picioarele atât cât îmi permite spațiul dintre scaune, probabil sunt făcute pentru coreeni nu pentru cei ca mine.

- Lipsa de încredere este cea care te derutează. Încearcă să gândești pozitiv tot timpul, numai ajutorul venit dinăuntru tău te va întări pe mai departe. Și asta deoarece inconștientul este încrezător și primește orice informație fără s-o disece, conducând organismul prin intermediul creierului.

Mă privește mirată descoperind câte puțin din latura mea filozofică care nu e decât adevărul pur.

- Pentru Milano avem vreun plan? întreabă după câteva secunde de tăcere.

- Încercăm să dăm de urma lui Axente, dacă nu l-o fi găsit ea înaintea noastră.

Tresare străbătută de un fior refuzând să se gândească la ce se poate întâmpla dacă nu ajungem la timp. Își îndreaptă corpul și privește țintă în ochii mei.

- Odată rezolvat acest aspect crezi că va colabora cu noi?

Zâmbesc angelic de parcă aș fi câștigat la Loto.

- Mă bazez pe șarmul tău!

Aruncă fulgere din priviri, iar degetele ei mi se înfing între coaste.

- Ingratule!

O pereche de ochi dulci ne cercetează actele și o lămuresc pe proprietara lor că suntem doar simpli turiști.

Un salut protocolar răsună în spatele nostru și fetița de la ghișeu aproape că îngheață.

- Buongiorno...

Mă răsucesc pe călcâie uitându-mă la figura jovială a bărbatului, iar Diana mă imită instantaneu.

- ..., ispettore Ettore Cavadessi!

Dă mâna cu amândoi și face semn fetei care-și revenise din uluială să ne înmâneze buletinele.

Ne luăm bagajele și trecem rapid de filtru, nu e de mirare cu asemenea escortă.

Abia ne instalăm în Alfa Romeo Giulia, de un roșu carmin, căci șoferul demarează strecurându-se printre alte mașini ieșind din aerogară și înscriindu-se pe Viale Enrico Forlanini.

Caii putere sunt folosiți doar la jumătate din capacitate.

Inspectorul de la Interpol, răsucit cu fața spre noi, ne prezintă scurt datele problemei.

- Aveți camera rezervată la Best Western Hotel Major, aproape de Grand Visconti Palace unde a tras Luvcenko. Am luat-o în vizor de cum ne-a anunțat Bătrânul.

Nu întreb de ce o cameră și nu două single, se pare că Diana nu e pe fază, iar mie îmi este perfect indiferent.

După ce lasă în urmă, pe dreapta, Piazza Giuseppe Grandi, Alfa Romeo cotește la stânga pe lângă Parco Vittorio Formentano îndreptându-se spre Piazzale Lodi.

- Stăm cu ochi pe ea douăzecișipatru de ore din douăzecișipatru, continuă el ispettore. Tatonează terenul.

Printre banchete îi înmânez fotografia lui Axente dându-i de înțeles că o poate păstra.

- Bănuim că asta e ținta ei!

Studiază chipul tânărului apoi o introduce în buzunar.

- O.K! O multiplicăm și o dăm agenților de teren.

Diana se frământă lângă mine vrând să intervină.

- Ar mai fi ceva, nu știu în ce măsură vă poate ajuta. Am aflat din sursă sigură de existența unui anume Claudiu care le găsește locuri de muncă în schimbul unei cote lunare și se pare că cei doi se cunosc foarte bine.

Inspectorul clatină din cap gânditor.

- S-ar putea să ne ajute mai mult decât credeți. Avem câțiva informatori din rândul lor. Problema emigranților, ne lămurește el, nu e simplă de loc, primul loc îl ocupă traficul cu carne vie, apoi urmează drogurile și celelalte. Încercăm să ținem pasul cu ei și să prevenim cât putem.

Mașina oprește pe Viale Isonzo, 2, în dreptul unui imobil cu nouă niveluri, fațada cărămizie, și inspectorul ne face semn să-l urmăm.

Recepționera pregătește formularele pe care le completez și îmi înmânează cartela de la 703.

Inspectorul își ia rolul de ghid în serios conducându-ne până în fața ușii unde ne despărțim, nu înainte de a-i lăsa numărul de telefon.

- Ne vedem mai târziu!

Camera e destul de spațioasă, cu mochetă roșcată, imediat în stânga tronând patul dublu având în fața lui o comodă pe care stă la loc de cinste un televizor cu-n ecran enorm. Două fotolii gri închis flanchează o măsuță rotundă, iar dincolo de comodă, în dreptul ferestrei largi, ce asigură o iluminare excelentă, se află biroul cu telefon și în continuare, trecând pe lângă acesta, se pătrunde în baia faianțată cu alb de sus până jos.

Diana se descalță din mers și se prăbușește pe marginea patului.

- Uf! pufnește scurt lăsându-și mâinile pe genunchi.

Mă îndrept spre unul dintre fotolii care-mi primește trupul nevolnic îmbiindu-mă să trag un pui de somn, dar rezist cu încăpățânare privind înfiorat, printre gene, la trupul ei lăsat acum pe spate, cu brațele întinse lateral și picioarele ușor depărtate. Zău că aș continua ce am început aseară.

- Mă simt ca Alice în Țara minunilor! gângurește reținut.

Părăsesc fotoliul și mă așez lângă ea.

- Eu sunt Omul de tinichea?

- Mai rău, o aud hlizindu-se înăbușit.

Dau să o sărut dar se ferește strecurându-se ca un șarpe pe sub brațele mele.

- Mă duc să fac un duș, rostește hotărându-se brusc.

În cadrul ușii se oprește privindu-mă languroasă, plină de promisiuni.

- Îmi dai pe spate?

Rămân fără replică și pentru prima dată mă găsesc în postura unui motan flămând căruia i se flutură pe sub nas carnea îmbietoare a unei turturele.

Iau startul cu oarecare întârziere promițând să recuperez pe ultima sută de metri.

Stă cu spatele la mine și îmi întinde săpunul peste umăr, de săpun am eu nevoie?

Îi înlănțui mijlocul și o sărut pe ceafă în timp ce mâinile mele descriu mișcări diametral opuse, una ridicându-se spre piept, cealaltă coborând insinuantă într-o mângâiere prelungă și descriind cercuri concentrice peste pântecul fierbinte.

Mormâie excitată întinzându-se ca o pisică și se răsucește între brațele mele căutându-mi buzele cu lăcomie. Se agață cu disperare de grumazul meu când picioarele pierd contactul cu podeaua înfășurându-se după coapsele mele și pătrund animalic în labirintul ei cel tainic în care rătăcesc plin de speranță. Mă conduce spasmodică prin cele mai ascunse unghere vrând să păstreze în interiorul ei, cât mai mult cu putință, acel izvor de fericire irupt dintr-o dulce durere.

*

Zărește Fiatul Punto, de un verde închis, parcat la câțiva metri de Pizzeria King, în umbra peretelui, și se îndreaptă spre el, aparent nepăsător, cu toate simțurile încordate. Rămâne de văzut ce vrea de la el persoana respectivă, poate ies ceva lovele fără multă bătaie de cap. Nu se încurcă cu droguri, câștigă destul de bine din cotizații. A cochetat, la început, cu traficul de persoane atrăgând adolescente naive căzute sub vraja occidentului, dar s-a retras, era destul de riscant. Își făcuse suficiente relații și acum impresariază persoanele aflate în căutarea unui job.

Nu o cunoaște pe femeia aflată la volan al cărei chip încadrat de o claie de păr blond, încrețit ca un caniche, se ascunde în spatele lentilelor imense ale ochelarilor fumurii.

Se apropie de geamul lăsat pe jumătate trăgând ultimele fumuri din țigară.

- Eu sunt Claudiu.

Femeia îi face semn să urce dintr-o mișcare scurtă a capului.

- Îl caut pe Axente, Udrea Axente.

În fața lui are doar un chip inexpresiv, de marmură rece.

- E vorba de o moștenire.

Cuvintele voit dulcegi sună însă nefiresc și află identitatea ei de pe cartonașul cu mici striații reliefate: Paula Novac, avocat.

Rămâne reticent prefăcându-se mirat, problema pare cusută cu ață albă.

- Să văd ce pot face.

Nu se atinge de bancnota de cincizeci de euro, nici de a doua, la a treia gândește că e cazul să nu o mai lungească și acceptă tacit.

- Ai numărul meu de telefon! șuieră vocea ei arătând înspre cartea de vizită, dându-i de înțeles că întrevederea s-a terminat.

Îi urmărește silueta până când acesta dispare după colț, spre calea ferată, gândindu-se deja la un nou mormânt.

Iese încet pe Via Ascanio Forza studiind cu atenție zona, însă nu depistează nicio coadă. Imbecilii! Mai mult ca sigur că umblă după o brunetă cu pantaloni negri mulați pe corp, nicidecum după o blondă în taior, cu fusta sub genunchi.

Bărbatul ascultă cu atenția încordată încercând să surprindă cele mai mici zgomote de pe hol deși speranțele sunt slabe având în vedere mocheta cenușie ce se întinde de la un capăt la altul. Privește pe micul monitor aflat în fața lui și un rânjet schimonosit apare pe chipul său văzând femeia blondă ce intră în apartamentul aflat în capătul holului.

Instinctiv întinde brațul spre aparatul de emisie-recepție.

- Vipera e la cuib!

*

Părăsim hotelul la braț, hotărâți să mâncăm în altă locație, pentru diversitate. O luăm la stânga și traversăm Corso Lodi spre Open Cafe pe al cărui frontispiciu scrie cu litere imense Pizza & Mediterranean Grill, dacă-i vorba de grill înseamnă că e pe placul meu, sper cel puțin.

Sub o copertină imensă ce acoperă jumătate de trotuar sunt expuse o sumedenie de ghivece cu diferite plante închipuind un soi de gard natural în interiorul căruia poți savura diverse băuturi răcoritoare și nu numai.

Găsim locuri la o masă pentru două persoane, exact ce ne trebuie, aflată lângă un stâlp de susținere și studiem meniul căutând ceva mai pe gusturile noastre, eu cel puțin nu mă omor după fructele de mare chiar dacă biserica ortodoxă a hotărât că se pot consuma în zilele lungi de post. Optăm pentru Rostin Negara, friptură de vițel cu pancetta, un gen de șuncă din porc, rozmarin și salvie, iar la capitolul băuturi aleg vin alb, dulce, Nivole Muscato cu o vechime de trei ani, care să fie și pe placul ei. Dacă-i prea bătrân ni se urcă la cap și așa ne înfierbântăm destul de repede când suntem numai noi doi, cum după legile fizicii sunt atrase două câmpuri magnetice de sens opus fiindcă, recunosc, suntem firi diferite.

Diana mestecă încet părând căzută în găleata cu melancolie, îmi dau seama că o frământă ceva, dar nu cunosc motivul. Își împreunează brațele pe marginea mesei și mă privește lung mușcându-și colțul buzelor.

- Stau și mă întreb ce se va întâmpla cu mine când se vor termina toate și vei pleca? Ai apărut în viața mea din senin, ca un fulger, și tot așa vei dispare.

Mamă, ce gânduri negre are!

Întind mâna peste masă cuprinzându-i degetele în palmă.

- Cine ți-a spus asta? o întreb candid vrând să-i alung temerile nejustificate.

Ridică din umeri și am impresia că ochii i se împăienjenesc.

- Scuză-mă, știu că nu e locul și nici momentul, șoptește resemnată.

Trecerea ei sinusoidală de la extaz la agonie mă înnebunește cu adevărat, căteodată mi-e teamă să nu clacheze.

- Nici în visurile tale cele mai negre nu vei scăpa de mine. Ceea ce la început a fost o obligație de serviciu, a devenit, cu fiecare secundă trăită alături de tine, o adevărată obsesie.

Iată-mă trecut la declarații de dragoste, mai rămâne să-i dedic o epopee, bag seama am cam terminat-o cu burlăcia, încă puțin și mă apuc de spălatul vaselor.

- Cine crezi c-o să-mi aducă dimineața cafeaua la pat? o întreb mucalit încercând să-i smulg un zâmbet și reușesc spre bucuria mea.

- Speram să fie invers! rostește visătoare.

Retrag mâna de pe a ei, torn vin în pahare și îl ridic pe al meu până în dreptul buzelor.

- Putem negocia!

Intră în localul McDonald's aflat pe Via Antonini, în apropiere de Penny Market, și, după o scurtă privire aruncată de jur împrejur, ia loc pe una din banchetele albe în formă de semicerc așteptându-l pe Claudiu care-i dăduse întâlnire.

Acesta nu se lasă așteptat prea mult.

- Nasoală treaba, ești căutat.

Axente îl studiază speriat.

- Poliția?

Îi arată cartea de vizită primită cu o zi înainte.

- Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.

- Spunea ceva despre o moștenire, dar nu sunt convins. Nu mi-a plăcut privirea tipei și am încercat s-o duc cu preșul.

Să fi dat de urmele mele? Numai el știe unde sunt, și Laura, dar din partea ei pot sta liniștit. Am s-o sun.

- O să-ți caut altceva de făcut și pleci de la Gironi cât mai repede. Pe urmă o să-i comunic că nu mai dau de tine, eventual ai lăsat vorbă că te întorci în țară. Vedem cum aranjăm ca să fie toate în regulă. Nu-mi place să te dau în gât. Apropo, ține banii ăștia.

Axente se uită mirat la hârtia de cincizeci de euro.

- M-a plătit pentru informații, i-ai, sunt ai tăi!

Îi strecoară în buzunar, fără chef, îi vor prinde bine.

- Te anunț îndată ce-ți găsesc alt job și încearcă să te fâțâi cât mai puțin. Ciao!

Rămas singur apelează numărul Laurei, rămăseseră înțeleși s-o caute doar în cazuri diperate, dar nu aude decât glasul diafan al robotului: Abonatul GSM are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire. Mai bine, mobilele pot fi localizate, va încerca mai tărziu de la un telefon public.

Cu inspectorul Cavadessi ne întâlnim pe terasa Aperol de la înălțimea căreia avem posibilitatea să vedem din perspectivă Piazza del Duomo rătăciți printre turiștii de toate națiile înarmați cu tot felul de camere digitale. Nici eu nu fac excepție, în geanta purtată pe umăr se odihnește un Nikon cu zoom între 100 și 300 mm pentru distanță și un obiectiv de 35-100 mm pentru imagini de aproape.

Ne întinde un set de fotografii în care recunosc ochii glaciali ai Taniei, în trei dintre ele e deghizată purtând perucă blondă și ochelari imenși de soare. În varianta deghizată stă de vorbă cu un bărbat până-n treizeci de ani ce-și poartă pletele peste umăr și ai cărui genunchi se bucură de lumina soarelui prin spărturile blugilor spălăciți.

- Întâlnirea de la King e pe video.

Îmi înmânează un stick de 32 giga pe care-l strecor în buzunar gândindu-mă că mi-ar prinde bine un magician care să poată citi pe buze.

- Agentul a avut o dilemă în legătură cu persoana pe care s-o urmărească în continuare, dar a rămas cu Luvcenko conform consemnului.

Aprinde inevitabilul Marllborro suflând fumul spre cupola argintie a umbrelei.

- Sper ca în patruzeci și opt de ore să avem un portret al lui Claudiu.

- Ar fi minunat! exclamă Diana savurându-și espresso.

- Credeți că o cină la Visconti Palace ar grăbi evenimentele? întreb pradă unui gând ascuns.

Inspectorul nu răspunde imediat analizând situația sub toate aspectele.

- Greu de anticipat, nu știm ce informații deține.

- De Axente nu a dat încă, asta e clar.

- Ar mai exista o ipoteză, se hazardează Diana în speculații. Să presupunem că Axente a venit la o anumită adresă și Luvcenko a fost trimisă la punct fix, atunci de ce nu  l-a găsit?

Observația pare justă și schimbă întrucâtva datele problemei.

- Înseamnă că tipul a mirosit ceva și se ascunde, singura legătură dintre cei doi fiind Claudiu, concluzionează Cavadessi.

- Trebuie protejat în mod sigur! îi atrag atenția referindu-mă la cel din urmă.

Inspectorul mă privește lung, evident așteaptă explicații.

- După ce i-l pune pe tavă devine un martor incomod. Și Luvcenko nu comite astfel de greșeli, se acoperă de fiecare dată.

Promite că va lua în calcul acest aspect și ne părăsește după un apel telefonic primit.

Hoinărim prin centrul orașului câteva ore ultimul punct fiind parfumeria Douglas, pe Via Tommasso Grossi.

Diana mă strânge puternic de braț, vizibil afectată.

- Vrei să mi se facă rău?

O conduc înăuntru lăsând-o să aleagă ce-i dorește suflețelul. E dezorientată în mijlocul atâtor mărci de prestigiu și cu greu se hotărăște optând în cele din urmă pentru un parfum Dior J'adore, apă de toaletă Jean Louis Gady cu aromă de vanilie.

- Asta-i pentru Denisa, precizează referindu-se la ultimul articol.

Își mai îmbogățește colecția cu un ruj Clinique Labbra și o casetă cu farduri Douglas Make-up.

Ne întoarcem în Piazza del Duomo și luăm metroul până la Lodi T.i.b.b., aproape de hotel, nerăbdători să vedem imaginile de pe stick-ul inspectorului.

Filmarea e făcută de la intrarea pe gang, mașina ei o vedem din față, iar bărbatul e cu spatele la noi. Își sprijină un braț pe capotă aplecându-se ușor apoi ocolește mașina și ocupă locul din dreapta. Din cauza reflexiei parbrizului nu se poate distinge nimic în afara câtorva gesturi. Magicianul nu mi-ar fi fost de folos. Chipul bărbatului apare foarte clar când părăsește locul de întâlnire. Cine-i flăcăul și ce învârte?

Iau încăperea la măsurat, de la un capăt a altul, băgând între dinți veșnicul băț care mă ajută la meditație, de data asta însă rotițele patinează în gol. Așteptarea se dovedește a fi exasperantă, nu sunt pe teritoriul meu și mișcările mi-s îngrădite, iar chestiunea nu mă satisface de fel. Un meteorit ce umblă creanga prin galaxie sperând să-și intersecteze orbita cu cea a unei comete. Probabilitate redusă, dar cum norocul și-l face omul cu mâna lui... Dum spiro spero.

Răspunsul îl aflăm seara târziu când inspectorul mă sună:

- Claudiu e cel care s-a întâlnit cu Luvcenko! Îl urmărim, prin el trebuie să dăm de Axente.

În sfârșit o veste bună.

Întânirea dintre cei doi are loc în San Giuliano Milanese, la Lina Bar, pe Via Emilia și ne ocupăm strategic locurile de pândă; inspectorul stă în mașina parcată în fața magazinului Eco Store, cam la cincizeci de metri, pe partea opusă barului, eu cu Diana în părculețul din față camuflați de trunchiurile groase ale copacilor, iar sergentul aflându-se pe colț, la magazinul cu articole de pescuit Mobby Dick.

Luvcenko apare de pe Via Giacomo Matteotti, abia am timp s-o îmbrățișez brusc pe Diana lipindu-i trupul de tulpina copacului și îngropându-mi obrazul în părul ei.

- Ce ..., încearcă să protesteze opunând o rezistență fragilă.

- E-n spatele nostru, șoptesc rapid. Ia-mă de gât!

Se supune docilă scormonind cu privirea împrejurimile încercând s-o depisteze.

- Breakul alb, la nici douăzeci de metri, nu te uita!

Sunt sigur că inspectorul și cu sergentul m-au auzit prin microfonul instalat sub gulerul cămășii, acesta din urmă având vizibilitate perfectă asupra noastră și a parcării.

Luvcenko întârzie să coboare, în mai puțin de un minut ne va descoperi dacă nu ne mișcăm.

Cuprind talia Dianei răsucind-o cu spatele înspre parcare.

- Sprijină-te de mine ca o adolescentă focoasă! îi șoptesc îndreptându-ne spre aleea din față.

Mustăcește ceva inteligibil la adresa mea, în mod sigur nu de bine, și o sărut dând un aer de credibilitate posturii în care ne aflăm.

Ne oprim în umbra clădirii și o împing cu spatele în perete sprijinindu-mi palmele pe șoldurile ei. Îmi apropii fața de ea, dar cu ochii îndreptați spre parcare.

- Încă nu a coborât, probabil își verifică spatele.

- Ies din bar, aud în cască vocea sergentului, se despart și Axente vine spre voi.

La naiba, chiar în gura Viperei pe care mi-o imaginez sâsâind răbdătoare așteaptând în ambuscadă.

Dacă nu reacționez acum s-ar putea să fie prea târziu.

Ies de pe alee strigându-l amical ca să-i atrag atenția, chiar în momentul când Luvcenko se strecoară prin spatele breakului.

Mă privește împietrit, nu înțelege semnul pe care i-l fac și o ia la fugă spre pasajul dintre clădiri.

Luvcenko intenționează să-i taie calea, o evită în ultima clipă sărind peste botul unei mașini, aceasta însă îl urmărește înverșunată.

Sprintez după amândoi însoțit de sergentul care mi se alătură imediat.

La ieșirea din pasaj instinctul mă avertizează și Luvcenko ratează lovitura cu câțiva centimetri.

- Du-te după el! strig sergentului în timp ce apuc brațul înarmat și, făcând o piruetă, o catapultez în stâlpul de susținere.

Anulează șocul strângând genunchii la piept și își destinde picioarele folosindu-se de stâlp ca de o trambulină. Descrie o mișcare circulară în aer revenind în poziție de luptă, fluturând prin fața mea vârful pumnalului.

Ne studiem ca doi cocoși gata să se arunce unul asupra celuilalt, dar sunetul sirenei ne întrerupe.

- Ne mai vedem! îmi promite rânjind și dispare alergând spre Piazza Giuseppe Vittorio.

Sunt sigur că peste câteva minute cineva va reclama furtul unei mașini.

Mașina cu girofar oprește la câțiva metri de el. Se depărtează și își aprinde o țigară urmărindu-l cu coada ochilor pe Răducan care se urcă pe locul din față, ferindu-se să nu fie zărit de femeia din spate.

- Luvcenko s-a oprit la o șuetă cu Răducan, rostește cu voce scăzută în telefon. Axente a scăpat.

- Și ea?

- A dispărut, polizia!

Sergentul ne cheamă la intersecția lui Dante Aligheri cu Via Febbraio unde Axente a fost lovit de o mașină.

Ajungem imediat și îngenunchez cu Diana lângă trupul contorsionat, în timp ce inspectorul cheamă ambulanța.

Respiră greoi, probabil coastele i-au perforat plămânii și privirea lui se oprește asupra partenerii mele.

Diana îi cuprinde mâna, vizibil îndurerată, și degetele lui o strâng puternic agățându-se parcă de viață, apoi capul îi lunecă într-o parte.

Palpez vena jugulară, încă trăiește, dar mă dezbrac de cămașă și îi acopăr fața sub privirea încremenită a Dianei.

- Pentru eventualii spectatori, o lămuresc făcându-i cu ochiul.

Vorbesc repede cu Cavadessi și e de acord cu propunerea mea ca Diana să-l însoțească în ambulanță în eventualitatea că ar mai scoate vreun cuvânt.

Îi întind paharul cu cafea pe care-l apucă cu degete tremurânde, răvășită de cele întâmplate.

- Nu cred să aibă vreo șansă.

Se sprijină de perete oftând prelung, cu privirea aplecată în pământ.

- Două suflete pierdute!

Sorb încet din paharul de unică folosință, nu-mi vine nimic în minte ca să-i alin suferința.

Deschide ușa rezervei privind trupul lui Axente, apoi se întoarce spre mine.

- Și pentru ce?

Se așează pe scaun, lângă pat, cuprinzându-i degetele inerte.

Infirmiera studiază fișa pe care o ține în mână, cu capul ușor plecat, în realitate cercetând culoarul cu atenție, apoi se îndreaptă hotărâtă spre rezervă pipăind seringa din buzunar.

O vede pe Diana cu capul aplecat pe marginea patului, ținându-l de mână, dar aceasta nu schițează niciun gest la apariția ei.

Scoate seringa și introduce acul în perfuzie apăsând pistonul până la capăt.

Nu știe cât timp a trecut, probabil a ațipit copleșită fiind de ultimele evenimente.

Simte o prezență străină lângă ea, probabil una dintre infirmiere și privirea i se oprește asupra pantofilor cu toc.

Cuprinsă de o bănuială, ridică brusc capul pentru a o vedea pe Luvcenko arborând un rânjet de satisfacție.

Sare în picioare repezindu-se la ea, dar lovitura pe care o primește în coșul pieptului o doboară peste scaunul cu care se prăbușește pe podea lovindu-se la cap.

Ușile liftului se deschid silențioase și ies pe culoarul ce mi se pare nesfârșit în urma unei infirmiere ce împinge scaunul pe rotile în care zace un bolnav cu membrele inferioare lipsă.

Zăresc altă infirmieră ieșind alergând din rezerva lui Axente și dispărând la dreapta pe scări.

Mă năpustesc cât pot de repede și o văd pe Diana întinsă pe jos gemând de durere, ținându-se cu mâna de cap. Vreau s-o ajut , dar îmi arată perfuzia din care spânzură o seringă. Într-o fracțiune de secundă smulg acul din trupul lui Axente lăsând lichidul să se împrăștie pe podea.

- Au avut noroc amândoi, glăsuiește inspectorul. Dacă întârziai câteva secunde ...

Strivesc restul țigării cu talpa pantofului imaginându-mi un cap de viperă în locul chiștocului și mă întorc spre rezerva în care Diana și-a reluat locul purtând o compresă cu gheață. A făcut radiografia la insistențele mele temându-mă de vreo fisură a coastelor, spre ușurarea amândorura nu are nimic la piept și preferă în continuare să stea lângă patul muribundului.

Distinge vag chipul femeii de lângă el, nu e mama lui deși aduce puțin cu imaginea ei din tinerețe, dar are încredere în ea și ar vrea să-i destăinuiască taina ce-l apasă, însă buzele rămân mute. Ciudat, dar nu-și mai simte trupul încătușat, pare că se detașează de acesta plutind undeva deasupra pământului, printre nori. Și chipul femeii se estompează, în locul lui apărând cel al Laurei, înconjurat de un halou puternic de lumină, care-l cheamă spre ea cu brațele deschise. Privește la pământul care pare tot mai departe și, în final, aleargă fericit spre Laura care râde dezvelindu-și dinții.

*

Cu ultima speranță spulberată de o mașină încercăm să luăm contact cu arta milaneză vizitând Galeria Brera, în așteptarea unor noi ordine. Majoritatea tablourilor au tentă religioasă, expuse în treizeci și opt de săli, unele mai mici, altele mai mari.

Nu întârziem prea mult, telefonul Bătrânului schimbându-ne direcția.

- Dacă tot sunteți în oraș, cumpără-i o rochie de seară, la Berlin nu veți avea timp.

Asta-mi place la el, e direct, nu umblă cu ocolișuri.

- V-am reținut bilete la zborul de mâine, cu Airberlin 8731, de pe Linati! Cazarea la Maritim pro Arte, aproape de ambasadă. Ne mai auzim!

Diana așteaptă verdictul fără a-și ascunde curiozitatea.

Îi cuprind palma într-a mea trăgând-o după mine și povestindu-i din fugă despre ce e vorba.

Taxiul ne lasă pe Corso Buenos Aires și luăm magazinele la rând; la Zara nimic deosebit, rochiile aduc cu niște saci prevăzuți cu găuri pentru cap și membre, dacă o văd cu așa ceva pe ea o iau la goană de-mi sfârâie călcâiele, la Terranova nu ne putem hotărî, abia la H&M găsim ceva mai acătării.

- Asta-i! exclam cu ochii cât cepele pe un model exotic.

Diana nu e convinsă de alegerea făcută, dar o probează în final studiindu-se în oglindă pe toate părțile. Parcă, parcă...

Rochia bleu pastel, cu coadă, se încheie în față cu un triunghi din al cărui vârf ascuțit, aflat puțin deasupra genunchilor, pornește o spirală ascendentă ce înconjoară talia și și se termină la baza decolteului generos, iar bretelele subțiri pun în evidență umerii rotunzi cu spatele pe jumătate gol.

E o încântare s-o privești, din depărtare îți ia piuitul, din apropiere salivezi.

*

Mă opresc la Avis unde închiriez un Mazda 3, automatic, și ieșim din aeroport, la stânga, pe Saatwinkler Damn. După ce traversăm Westhafenkanal , mergem înainte pe Beausselstrase, iar la stânga pe Alt Moabit și, lăsând Bundestangul în urmă, ocolim Platz der Republik îndreptându-ne spre hotelul Maritim, trecând pe lângă ambasadă.

Blonda ariană, de la recepție, vorbindu-mi pe limba maternă, îmi înmânează un plic imediat ce termin cu formalitățile.

Lumea se mișcă rapid pe aici.

Camera e mai spațioasă, patul mai imens, toate sunt ceva mai...

Poate și rezolvăm niște probleme, până acum am tot călcat în străchini.

- Cu cine ne întâlnim? mă asaltează Diana.

Întrebarea ei e legitimă, dar nu am cum să-i satisfac curiozitatea, nici eu nu știu. Îi dau de lucru cu desfăcutul plicului, iar eu pornesc laptopul și citesc ultimele email-uri. Explicațiile vin tot de la Bătrânul.

Recepție sâmbătă la ambasadă, Ionescu, atașat militar. Posibil K. Gene, CIA.

La naiba, azi e sâmbătă.

Un ciocănit discret în ușă și băiatul, pe care-l răsplătesc ca un domn ce sunt, îmi lasă în custodie smokingul țiplat.

Diana flutură un petic de hărtie între degete săgetându-mă cu privirea.

- Știai de asta?

Of! Nu am timp nici să răsuflu.

Îi arăt mesajul de pe ecran ca să nu se spargă toate numai în capul meu.

Dacă vroiam să trec neobservat trebuia să vin singur, alături de Diana nu am nicio șansă așa că-mi umflu pieptul ca un cucoș pintenat mândru de asemenea puicuță, la soare te poți uita, dar la dânsa ba.

Culeg două pahare cu șampanie de pe o tavă ce se plimbă pe sub nasul nostru și ne strecurăm încercând să dăm de atașatul militar.

Aroma de alune proaspete și mere nu mă încântă prea tare deși Cristal Roederer e socotită printre cele mai bune mărci din lume.

Auzim în lateral o voce minunându-se de parcă ar fi asistat la învierea unui faraon.

- Diana Răscol!? Nu-mi vine să cred ochilor.

Eu ca eu, dar să fi văzut figura ei, aproape că se îneacă cu șampania dulceagă și sigur nu i se trage de la bulele din pahar.

Un individ corpolent, ca să nu spun halterofil sau altceva de soiul ăsta, ne abordează etalând un zâmbet cât o terasă descoperită.

- Antim Ionescu! se recomandă întinzându-mi o lopată de palmă.

Tipul ar putea concura la postul de Guliver în Țara piticilor. Unde oare l-au găsit?

Diana e încă uluită, nu se aștepta să se întâlnească cu un fost coleg de liceu cu care a și flirtat nevinovată de câteva ori.

El se minunează în continuare nedezlipindu-și ochii de pe chipul ei și sărutându-i mâna.

Să nu-mi strici jucăria! mă impacientez în sinea mea.

- Ce fericită întâmplare!

Diana surâde misterios la auzul ultimului cuvânt, știe ea ce știe.

- Mă tem că nu-i nimic întâmplător în situația de față, rostește încercând să-și retragă mâna delicată dintre degetele lui de gorilă.

Sunt de acord și îmi dau jos pălăria în fața Bătrânului, știe să aranjeze întâlnirile.

Văzând că are de gând să-mi acapareze dulcineea mă bag în discuție că doar exist și eu pe pământul ăsta.

- K. Gene a apărut?

- Mă mir că întârzie, s-ar putea să aibă probleme mai presante. Nu le place fluxul de sirieni care migrează spre Europa, pot intra toți nebunii, e o ocazie unică, iar de aici în State se ajunge mai ușor.

- Care e starea de spirit în zonă? mă interesez.

- La început toată lumea a fost de acord să-i ajute, mai puțin serviciile secrete care aveau de lucru oricum, acum   s-au temperat nițel lucrurile, încep controalele.

- Să nu fie prea târziu, remarcă Diana sorbind din lichidul ușor gălbui.

- Vor să ajungă în Germania și de aici spre țările scandinave, ocolind Franța.

- Manevră de învăluire?

- Greu de spus.

Ne conduce spre bufetul suedez făcându-și loc asemeni unui spărgător de gheață, croind o cărare largă cât un bulevard.

O gamă întreagă de tartine începând cu pastă de brânză picantă, batog afumat, somon, terminând cu minifrigărui și alte minuni gastronomice sunt înșirate cu gust pe platouri de diferite forme și mărimi. Trăiască cateringul!

- Afganistanul? plusez încercând să aleg o delicatesă plăcută stomacului meu.

- Unde stați? de parcă n-ar fi auzit întrebarea.

- La Maritim !

- Ah, suntem vecini! Atunci vă fac cinste cu-n prânz, la Berlin Tapas, o să vă placă!

Clar, în incinta ambasadei discutăm de toate, mai puțin ce ne interesează și mă bucur că invitația vine din partea lui, eu nu aș fi avut curajul s-o fac, cred că tipul bagă-n el ca-ntr-un spital și mi-ar fi secătuit bugetul pe-o săptămână.

Mă și văd felicitat de Bătrân pentru economiile făcute.

Prânzul nostru constând din mușchiuleț de porc cu ceapă caramelizată și ficăței de pui cu bacon și roșii, cel din urmă pentru Diana, îl stropim cu vin de Xeres.

Ionescu deschide subiectul fără altă introducere, nu-i place să piardă timpul. Până acum tipul pare O.K. exceptând momentele când ochii îi ies din orbite deochindu-mi dulcineea.

- Referitor la Afganistan, am reușit să ducem TAB-urile în sectorul nostru, iar dispozitivul l-am demontat și trimis în țară pentru recalibrare.

Înțeleg din felul în care pronunță cuvântul că va fi schimbat cu un model îmbunătățit.

- Despre Svacek ai noutăți?

- Ultima oară era în solda Șeicului.

Mă privește pe sub sprâncene rumegând o întrebare.

- Crezi că are vreo legătură?

- Se învârte prin zonă.

Gustă din paharul cu vin și rămâne cu el în aer de parcă i-ar studia culoarea.

- Am înțeles că va fi rechemat, Șeicul are nevoie de el.

Mă uit la Diana, ea la mine, și nu știm dacă trebuie să ne bucurăm sau nu. Dacă haita se retrage înseamnă că nu mai este nimic de vânat. Ceva e putred în Danemarca. Care e rolul lui în această afacere?

O idee ce pare trăsnită, dar totodată un scenariu plauzibil, îmi săgetează creierul ca o cometă ce apare și dispare în orizontul întunecat.

- E posibil să fie doar un indicator? arunc eu nada așteptând ca peștele să muște.

Ionescu se uită la mine ca la unul picat din lună.

- Numai dacă Lupul ar face joc dublu, ori și în acest caz  l-ar anihila ei, nu l-ar da pe mâinile noastre. Pare un nonsens. Rufele se spală în familie.

- Un gest de bunăvoință, continui încăpățânat încercând să abat discuția pe altă direcție.

 Toți mă bat la cap cu animalul ăsta de parcă ar fi tatăl încornoraților.

- Și să planteze pe altcineva în loc, la asta te gândești, nu?

Tăcerea mea elocventă nu-l convinge.

- Nu-i cunoaștem identitatea, putem doar specula.

Parcă sunt un câine ce se-nvârte în jurul cozii și nu-mi place deloc. Vreau răspunsuri cât mai curând.

- Alergăm după o himeră?

Ridică din umeri neconvins.

- Manevrele de intoxicare se poartă în continuare, rostește neutru.

Diana se comportă asemeni unei școlărițe, tăcută și ascultătoare, exasperată de explicațiile educatorului, abia așteptând să sune clopoțelul și mă privește cu oarecare neîncredere riscând o întrebare.

- Vrei să spui că nu există?

Mă las pe spate lovindu-mi coapsele cu palmele desfăcute.

- Nu avem nicio dovadă palpabilă, doar informații ce nu se pot verifica.

Consternată de cele auzite strânge degetele pumn temându-mă că va da cu el în masă făcând să zăngăne tacâmurile.

- Oamenii ăia de ce au murit atunci?

Gura mi-e uscată și întind mâna după paharul cu vin avansând o nouă ipoteză, a câta oare?

- Nu exclud posibilitatea existenței a două cazuri distincte.

Știu că par un aiurit în fața lor, asta e însă situația.

Ionescu se apleacă peste masă privindu-ne complice, prefăcându-se că nu bagă în seamă ieșirea nervoasă a Dianei.

- În ultimul timp se zvonește de prezența unui anume Scorpion, cel puțin așa pretinde K. Gene, în preajma Șeicului.

Auzisem de el în urmă cu trei luni când primisem o notă informativă direct de la Cabinet, pe care omisesem, cu bună știință, să o comunic Bătrânului, dar fusese singura de până acum.

Oftez nemulțumit, prea multe dihănii în jurul nostru și aglomerația asta îmi dă de gândit.

- Și crezi că e interesat de inovație? Dacă ar fi fost vorba despre un dispozitiv de concepție nouă aș mai zice.

- Bănuiești că alta e miza? intervine Diana cu glas stins nemaiștiind ce să creadă.

Scutur afirmativ din cap și mă interesez de soarta lui Panait.

- Lucrează ca șofer pe TIR, contract de muncă, se comportă normal, nimic dubios.

Informațiile nu mă satisfac, am nevoie de detalii, cât mai multe.

- Rute interne sau externe?

- Și, și! Dar nu în Est. Belgia, Olanda, Danemarca.

Bâjbâieli, nimic concret, e cazul să mă retrag, trebuie să cer instrucțiuni și să nu mai ard gazul de pomană.

Îmi cer scuze că mai am o întâlnire, o iau pe Diana de braț și ieșim ca doi mielușei ce vor să zburde pe imaș. Până la ora trei mai e timp și facem câțiva pasi pe Friedrichstrase.

- Nu pari mulțumit.

Privesc înainte, absent la ce se petrece în jurul meu.

- Discuții sterile de parcă toată lumea vrea să ne îmbrobodească.

- Pe zi ce trece devii tot mai reticent în privința Lupului.

- Am motivele mele și nu mi-o lua în nume de rău dacă nu ți le pot spune acum. Mai sunt câteva necunoscute.

Se uită mirată la mine clătinând din cap.

- Doar câteva?

- Legenda lui e prea bine întocmită, de la bun început am fost de părere că e doar un paravan. Gândește-te puțin, Bătrânul spunea că l-ar bănui amestecat în privatizări frauduloase și asta fiindcă a participat la licitații un anume Wolf, prin intermediul unui birou de avocați, iar apariția lui pe frontul nevăzut o datorăm unei viziuni. Ca și cum am avea de-a face cu o fantomă. Apariția lui e ca o ceață totală.

- De asta vorbești de cazuri separate!

Se apropie ora H, stabilită încă de la plecarea din țară cu un personaj de rang înalt, oră la care pot apela zilnic dacă am nevoie și astăzi e prima dată când mă folosesc de această prerogativă.

Pornesc laptopul și încarc programul de criptare pentru întâlnirea virtuală studiind între timp email-urile primite. Ultimul e de la Laborator și vine cu o informație foarte interesantă: cablajul e rupt într-o formă nenaturală.

Deschid minibarul și îmi torn o porție generoasă de brandy, Diana mă refuză.

Stabilesc legătura audio și notele melodioase îmi dau de înțeles că personajul e la post.

- Bună ziua, domnule! încep și dialogul continuă fără să folosim nume.

- Noutăți?

- Trebuie să ne întâlnim cât mai repede. Sunt câteva aspecte care trebuiesc lămurite.

- Ea e cu tine?

- Suntem împreună.

- În regulă, anunță-mă când ajungeți și stabilim unde ne găsim, la Vilă sau la Pasaj, în funcție de agendă. Dacă ai nevoie de specialități apelează la colegul ei, ai înțeles sper.

Acum îmi dau seama că ideea cu ambasada nu a fost a Bătrânului.

- Putem pleca și-n noaptea asta.

- Mâine sunt ocupat, comisia de la FMI, eventual poimâine. Bucurați-vă de peisaj până atunci.

Scurtul pasaj muzical încheie dialogul și golesc conținutul paharului bombat dintr-o înghițitură sub privirea năucită a Dianei. Presimt că urmează un mic interogatoriu, dar mă înșel.

Se lasă cu spatele în fotoliu sprijinindu-și brațele pe marginile acestuia și își întinde picioarele relaxându-se, aparent indiferentă.

- Dacă vrei să-mi spui, bine, dacă nu, iarăși bine. Mă simt ca o păpușă la teatru.

Tace fără să mă privească și mă mai servesc cu o porție de lichid galben-roșcat să prind curaj

- Chestie de recuzită! adaugă cu glas scăzut, ușor scârbită.

- Am vorbit cu șeful meu direct!

Întoarce fața spre mine, cu obrazul lipit de îmbrăcămintea fotoliului.

- Credeam că-i Bătrânul!

- Cu el colaborez.

- Și el știe?

Isteață dulcineea. Îmi ascund zâmbetul enigmatic în dosul paharului.

- Nu.

Rezerv două bilete la cursa Airberlin 8272, după care mă așez pe covor lipindu-mi, instantaneu, buzele de gamba ei sidefie. Azi nu am chef să ies, trebuie să dau răgaz creierului să-și pună ordine în sertărașe, poate găsește vreo idee salvatoare, la ora asta nu am niciuna fiind mai pustiu decât Sahara.

Mă ridic în genunchi și îmi îngrop fața între coapsele ei împingându-i fusta tot mai sus.

- Fii cuminte! rostește cu glas scăzut, dar trupul ei este de altă părere lunecând pe fotoliu și ajungând cu șoldurile pe marginea acestuia având coapsele deja depărtate.

Nu am în fața ochilor decât feminitatea ei, acoperită de un triunghi negru dantelat care-mi sporește curiozitatea. O trag mai aproape de gura mea flămândă și o simt cabrându-se înfiorată.

- Îmi boțești fusta! scâncește respirând tot mai alert, cu brațele înnodate după grumazul meu.

Doar n-am să mă opresc acum din cauza unei cârpe.

O ajut grăbit să scape de inhibiții și pătrund în universul ei misterios dorind să-mi astâmpăr setea de cunoaștere.

- Mă doare gâtul! o aud șoptind printre icnete.

Poziția ei nu e de invidiat, cu capul într-o parte împins în spătar.

Ca să termin cu imputările o iau în brațe și o răstorn pe pat continuându-mi cercetarea asiduă, surd la gemetele ei sacadate.

*

Mușcă cu poftă din hamburger împachetând ziarul din care se prefăcuse că citește și cercetează șirul de pasageri ce se pregătesc pentru îmbarcare. După ce dispare și ultimul aruncă ziarul pe scaun ieșind din sală cu telefonul la ureche.

- Au luat cursa de București!

În jurul prânzului ajungem pe Otopeni, închiriez un Duster și iau cap compas spre Drumul Taberei, aproape de Favorit.

Liftul ne lasă la etajul trei și pătrund în apartament după o lună de zile. Deschid toate geamurile și aștept ca Diana să-și termine dușul, apoi coborâm să mâncăm la Pizza Trattoria Roma. Preferăm terasa decorată cu mușcate roșii bucurându-ne de umbra copacilor din jur. Până ni se aduce comanda, mușchi de porc împănat cu usturoi, garnitură de orez cu parmezan și o sticlă cu Fetească regală, trimit un mesaj prin care-mi anunț destinatarul că am ajuns acasă.

După amiază, fiindcă spune că ar face puțină mișcare, o duc la AFI Palace să-și clătească ochii și unde, sunt sigur, ne va prinde noaptea.

În timp ce ne savurăm cafeaua la Zecchini primesc mesajul, întâlnirea e fixată în Pasaj, la zece dimineața.

Verific conținutul din geanta de voiaj, care se pliază la dimensiunea unei borsete atunci când e goală, și plecăm. Duster-ul răspunde docil comenzilor și după treizeci de minute opresc lângă o gură de metrou.

Din geantă scot două veste galbene cu dungi albe, reflectorizante, inscripționate pe spate cu sigla Metrorex-ului și două căști de protecție cu care ne echipăm apoi coborâm treptele spre stație. Dianei îi întind un clipboard cu niște foi sporind aura de veridicitate.

Trecem pe sub lanțul de siguranță din dreptul barierelor salutând cu-n zâmbet luminos femeia de la ghișeu, coborâm câteva trepte aflate la capătul peronului și ne oprim în dreptul unei uși. Deschid panoul din partea dreapta, tastez codul de acces și pătrundem pe un culoar îngust unde e parcat un vehicol electric, asemănător mașinuțelor de golf.

La capătul tunelului renunțăm la accesorii și, urmând același protocol, pătrundem într-o bibliotecă unde îmi rog partenera să ia loc pe canapea, eu rămânând în picioare.

Nu trece un minut și un bărbat în costum își face apariția.

- Bine ați venit!

Dă mâna cu mine și se apropie de Diana, rămasă perplexă, cuprinzându-i palma într-ale lui, chicotind.

- Îmi închipui că nu ți-a spus!

Președintele se așează pe fotoliul despărțit de canapea printr-o măsuță joasă.

- Așa e el, nu l-am putut schimba! Și lucrează de ceva timp pentru mine.

Îmi face semn să intru în subiect instalându-se comod, picior peste picior.

- Circuitul găsit asupra victimei nu e de proveniență militară...

- Mihăescu l-a subtilizat la ordinul meu.

- Cu Lupul nu ajungem nicăieri, îi atrag atenția.

Strâmbă din gură privindu-mă îndelung.

- Mă așteptam la așa ceva. Bătrânul sapă în zadar.

- Deja avem doi morți și nu am înaintat cu nimic, intervine Diana exasperată. Vieți curmate pentru o identitate relativă. Acest Lup, de care se face atâta caz, e real sau nu?

Președintele îi zâmbește calm, aproape părintește.

- Foarte real.

Diana încearcă să se reculeagă și îl privește direct în ochi.

- Îl cunoașteți!?

- Pot să-ți spun că nu el e cel căutat, adevăratul pericol e Scorpionul, după cum vi s-a dat de înțeles la Berlin.

Își mută privirea de la el la mine, neajutorată, apoi se scufundă într-o muțenie totală.

E rândul meu să-mi arăt nemulțumirea.

- Informațiile de la Berlin nu au adus nimic nou.

- Trebuia să faceți un ocol pentru a abate atenția. Șeicul  s-a întrunit cu el la Milano. Din păcate nu deținem nicio poză de-a lui. Bătrânul va primi curând un set de fotografii cu toți cei care au intrat în hotel în ziua respectivă. Știu că nu e o sarcină ușoară.

Deci o să lingem hârtii, mă înnebunesc după așa ceva, barem dacă ar avea gust de bacon.

- Și de la intrările de serviciu?

- Ionescu s-a gândit și la asta.

Diana mă privește mirată și ridic din umeri, dacă ar fi fost el în persoană era imposibil să nu mă împiedic de umbra lui. Teatrul jucat la ambasadă a fost de ochii lumii.

- Ar mai fi ceva!

Președintele face intenționat o pauză prelungind suspansul apoi se adresează Dianei:

- Din interceptările convorbirilor reiese că unul dintre acoliții lui te cunoaște.

Asta da lovitură sub centură. Rămâne blocată și își simte gura uscată ca după o secetă prelungită.

- Doar nu credeți ...

Neagă din cap surâzând împăciuitor.

- Informația e foarte vagă, dar e tot ce avem deocamdată.

Arborez un zâmbet chinuit cuprins de o bănuială.

- Din cauza asta m-ați plantat?

Își mută privirea spre mine, gânditor.

- E unul dintre motive.

Se ridică în picioare semn că întrevederea s-a terminat.

- Căutați un posibil corespondent între Milano și dosarele de la începutul anului!

Ocolește măsuța și se oprește în fața Dianei zâmbind.

- Felicitări, domnișoară, ai trecut testul!

Rămâne blocată studiindu-ne pe rând, asupra mea oprindu-și privirea furioasă, ignorând prezența Președintelui care adaugă împăciuitor:

- El nu știe nimic!

Se răsucește intrigată spre Primul Bărbat ce continuă să surâdă misterios.

- Trebuia să îmi dau seama dacă vei putea face față cerințelor și mă bucur că alegerea nu mi-a fost înșelată deși fusesem înștiințat despre puterea ta de luptă.

Îl privește buimacă reușind într-un târziu să îngame câteva cuvinte.

- Dar cine ...?

- Nu încerca să ghicești! îi atrage el atenția nelăsând-o să termine întrebarea. Chiar mă gândeam să-ți propun funcția de purtător de cuvânt.

Noutatea mă năucește și pe mine punându-mă în postura unui copil deposedat de acadeaua preferată.

- Sunt onorată de propunerea dumneavoastră ..., rostește respirând adânc și face o scurtă pauză aruncându-mi o privire dulce, așa cum numai ea știe, apoi se uită direct în ochii Președintelui, ... dar..., neagă clătinând din cap , nu pot primi.

Surâsul său rămâne nealterat și îi întinde mâna.

- Îmi place cum gândești. Succes în continuare!

Noroc de era digitală, scăpăm de hărtii, fotografiile ne parvin pe stick și trec, alături de Diana, la o lungă și obositoare vizionare până ne ies ochii din cap ca la melci.

Se reazemă gânditoare de spătarul canapelei fixând albul tavanului în căutarea inspirației divine.

- Ce-a vrut să spună oare?

Mă încrunt realizând într-un târziu că face referire la cuvintele primului om în stat, dar nu o pot lămuri.

Ies pe balcon să bag în mine un stimulent tabacic privind plin de încredere apusul de soare ce se apropie cu pași repezi peste umanitatea aflată în eternă ignoranță.

- Vino, te rog!

Vocea ei panicată mă întrerupe din filozofia morbidă și abandonez țigara fumată pe jumătate în scrumiera albastră cu motive florale întorcându-mă în cameră unde o găsesc aplecată peste ecranul laptopului.

- Privește!

Într-una din fotografiile luate la intrările de serviciu arătătorul ei punctează un chip cunoscut amândorura.

- Cum e posibil? La ora aia - și îmi arată colțul din stânga jos - eram lîngă el, la spital.

Nedumerirea ei mă impacientează și-mi bag gânditorul în gură molfăindu-l cu ardoare.

Flăcăul s-a dedublat, la naiba! Cum pentru toate există o explicație, o caut pe cea mai verosimilă.

- Gemeni!?

Omleta dispare din farfurie cu viteza fulgerului, Diana rămânând adepta unui sandvici cu șuncă și brânză, urmată de cafeaua potrivit de dulce și călare pe cai.

Ne oprim pe Iancu Jianu, la jumătatea străzii.

Pe doamna Axente o găsim în curte trebăluind în virtutea inerției, profund afectată de decesul băiatului.

Regretele noastre sincere nu îi alină durerea.

- Dacă l-ați fi cunoscut...

Diana îi cuprinde palma într-ale ei vorbind cu glas scăzut.

- Am fost alături de el în ultimele clipe.

O privește profund cu ochii îndurerați.

- S-a chinuit?

Neagă clătinând din cap reținându-și lacrimile.

Refuzăm politicoși cafeaua și Diana atacă voalat.

- Și fratele lui?

Ne studiază speriată de parcă am fi pătruns o taină grea. Își frânge degetele, cu fruntea plecată.

- Nu am putut avea copii și am înfiat unul, nu am știut să mai fi avut frați.

Trimit fotografia Bătrânului și rezultatul nu se lasă așteptat prea mult.

Robert Vasilescu, zis Bebe.

- Vasilescu..., murmură Diana gânditoare, sună cunoscut.

Ce naiba? Președintele ne-a spus clar.

- Dosarele!

Secretara o privește uimită când aude cererea ei.

- Din februarie?

Cazul e simplu, destul de clar, accident cu motocicleta, condamnare cu suspendare, nu a făcut o zi de arest.

Și unde e șmecheria? Iar fundătură?

Frământ fotografia între degete nelămurit.

- Ai o lupă?

Studiez amănunțit chipul și îl confrunt cu cel din laptop, imortalizat la fast-food.

În dosar apare un semn mic, pe frunte, deasupra ochiului drept, în poza de la Bulevard nu.

- La spital i-ai văzut cicatricea de pe frunte?

Diana răspunde afirmativ neștiind unde vreau să ajung.

- Flăcăul nostru nu e mort, pe Vasilescu l-am îngropat.

Cuvintele mele cad asemeni unei grindine.

- Claudiu ne-a dus pe toți de nas! exclamă lăsându-se moale pe canapea cu capul întors spre mine.

Zborul Alitalia 505 aterizează pe Linate de unde închiriez o mașină și plecăm spre San Donato, la hotel Santa Barbara unde rezervasem camera.

Cât timp Diana se schimbă, îmi verific inbox-ul și scot un fluierat de mirare, datele problemei se schimbă.

Ne refacem forțele la Bucătăria de acasă, restaurant românesc situat pe Unica Bolgiano, luând primul contact cu comunitatea ce ne interesează.

- Sunteți noi pe aici! rostește chelnerița venită să ne ia comanda.

- E prima dată, într-adevăr!

Afișez un zâmbet de zile mari și comunic localitatea de domiciliu a Dianei satisfăcându-i curiozitatea până la capăt.

Am motivele mele sperând ca peștele să muște momeala chiar dacă vede firul.

- De ce nu apelăm la Cavadessi?

- Nu vreau să-i sperii. Nu uita că Axente ne cunoaște.

- Tocmai asta nu înțeleg, insistă Diana lăsând tacâmurile de o parte.

- Întâi trebuie să vorbim cu Claudiu, pe numele adevărat Ion Vasilescu.

Mă studiază îndelung, tăcută, ușor încruntată.

- Ce-mi ascunzi?

Îi întind telefonul lăsând-o să citească prima parte din email-ul primit cu mai puțin de jumătate de oră înainte.

- Frate cu Robert? mă întreabă nedumerită.

Ridic din umeri gândindu-mă că, din punct de vedere moral, omul e cel mai iresponsabil animal. Altă dramă de familie consumată la mii de kilometri distanță de casă care nu știu dacă ne ușurează sau ne complică situația.

- Claudiu vine des pe aici? întreb chelnerița care ne aduce desertul.

Mă studiază atentă, cu brațul drept sprijinit pe șold.

- Nu păreți să aveți nevoie de serviciile lui.

Scot o carte de vizită și completez pe verso numele hotelului, numărul camerei, după care i-o înmânez învelită într-o bancnotă de zece euro.

- Să ne caute! Oricum, timp de trei zile vom lua cina aici, la aceeași oră.

Se uită pe bucata de carton strâmbându-se când vede scris sub numele meu consilier ceea ce pe Diana o amuză. Nu am crezut niciodată că voi ajunge de râsul lumii.

Seara următoare norocul ne surâde. Flăcăul apare când eram cu cina pe terminate și-i fac semn Dianei care se întoarce discret. Nu-i face o impresie bună, citesc pe fața ei.

Vorbește cu chelnerița care arată spre noi.

Ne continuăm discuția urmărindu-i reacția cu coada ochilor.

Flăcăul stă pe gânduri apoi se îndreaptă leneș spre toaletă.

- Vrea s-o întindă, îi spun Dianei și pornesc pe urmele lui spre uimirea chelneriței.

Îl ajung tocmai când punea mâna pe clanță.

- În locul tău nu aș face asta!

Se întoarce fulgerător dând să mă lovească, dar îi prind brațul și i-l răsucesc la spate, apoi îl împing în perete atent să nu-i zgârâi fațada.

- Aah, mi-l rupi, omule!

- Poate o meriți.

Vocea mea calmă, indiferentă, îl sperie.

- Ce vrei?

- Mergem înăuntru să vorbim.

Se potolește aflând că nu vom fi singuri. Îl atenționez să nu o facă pe nebunul, la ora asta nu-mi plac glumele, mai ales cele proaste.

Îl conduc de la spate, politicos ca un maidanez, și se așează fără să fie rugat, salutând-o pe Diana la a cărei privire întrebătoare răspund cu un zâmbet nonșalant.

- Ce bei? îl întreb după ce fac prezentările.

Optează pentru un întăritor, noi rămânând credincioși sticlei cu Cabernet Sauvignon.

- Udrea Axente?

Tace câteva secunde apoi răspunde cu glas trist.

- Din păcate e mort!

Flăcăul s-ar putea înscrie la cursuri de actorie, e bun.

- Am fost lângă el când și-a dat sufletul, mărturisește Diana făcându-i jocul.

- Vezi? și mă privește victorios.

- Din păcate, continuă ea, Axente nu are nicio cicatrice.

Ne studiază pe rând revoltându-se.

- Nu înțeleg nimic.

Teatrul lui ieftin mă plictisește și decid să termin cu butaforia. Îmi apropii capul de al lui și-i glăsuiesc răspicat:

- Cel mort e Robert, fratele tău.

Chipul său devine livid, iar bărbia i se sprijină în piept.

Îi mai dau o lovitură nelăsându-l să-și revină.

- Zi mersi că mai ești în viață, Luvcenko nu și-a dat seama de substituire.

- Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, rostește contrariat.

Tresare când scot din buzunar fotografia de la pizzeria King.

- Avocata Novac!

- Noi îi spunem Vipera din Balcani, asasin plătit.

Respiră adânc și își îngroapă fața în palme. După câteva secunde își ridică privirea spre noi.

- Ce vreți să știți?

Mânată de un instinct matern, Diana își pune palma peste a lui îmbărbătându-l.

- Totul.

Surâde trist surprins de gestul ei.

- E cam mult de povestit.

- De asta suntem aici, adaug pe un ton neutru.

*

Ion descoperă că trebuie să împartă dragostea părinților adoptivi cu Robert, proaspăt intrat în familie, iar efectul asupra lui este devastator.

Mezinul, harnic și silitor, atrage asupra sa laudele părinților și, implicit, ura fratelui său neastâmpărat, cu înclinații spre aventură.

La colegiu drama se repetă, amândoi iubesc aceași fată, preferatul fiind Robert și tot ea e cea care îl descoperă pe Udrea în comunitatea Facebook punându-i, în final, față în față.

*

- Laura Bălan!? șoptește Diana uluită ca apoi să-și plece fruntea mușcându-și buzele.

Claudiu își întrerupe confesiunea dându-și seama că ceva nu este în regulă.

- A pățit ceva? întreabă cu glas sugrumat.

Îmi dau seama că flăcăul a iubit-o chiar dacă atenția ei era îndreptată spre altcineva.

Ochii lui mă sfredelesc și fac dovada unui simț animalic, în mod expres.

- Am participat la funeraliile ei!

- Cum s-a întâmplat?

- Acci ..., dă să răspundă Diana săgetându-mă cu privirea, dar nu o las să-și termine cuvântul intervenind fără menajamente.

- A fost redusă la tăcere.

Flăcăul înțelege, dacă era prost nu ajungea aici, și dă pe gât restul de coniac.

Mesajul lăsat de Claudiu la recepția hotelului conține doar un cuvânt, urgent, alături de un număr de telefon.

Îl contactez imediat în timp ce cu o mână mă debarasez de cămașa udă ce-o arunc pe marginea patului.

Telefonul sună în gol, iar insistențele mele se dovedesc a fi fără folos.

Aprind o țigară cât Diana ține dușul ocupat.

Apa fierbinte îmi schimbă starea de curcă plouată, aș sta mai mult, dar timpul nu se scurge în favoarea noastră.

Dulcineea vorbește la telefon și o văd, când ies, notând ceva pe un colț de hârtie.

- Ne întâlnim peste o oră, spune căutând prin bagaje, la Quattro Archi.

Alege un tricou decoltat ce se mulează perfect pe bustul ei de nimfă și o pereche de pantaloni închiși la culoare.

Cămașa mea, gri tern, se asortează cu ochii ei, ce mă studiază neastâmpărați, în care deslușesc o promisiune îndepărtată.

O sărut fugitiv după care agață din zbor scurta jachetă din piele și o conduc spre lift ținând-o de încheietura cotului.

Claudiu oftează adânc ca unul căruia i se ia o piatră de pe inimă, dar vestea care ne-o dă nu e de natură să ne conducă mai aproape de Axente, dimpotrivă.

- A dispărut!

Nu joacă teatru, privirea lui e sinceră.

Diana își dă ochii peste cap, disperată. Îi cuprind palma într-a mea și mă aplec spre Claudiu.

- Știi unde stă?

Confirmă printr-o înclinare scurtă a capului și mă declar satisfăcut pe moment.

- Să mergem!

Sunt privit cu neîncredere, dar, până la urmă, ne instalăm în mașină cu toții.

Clădirea pare pustie, nu întâlnim pe nimeni, iar încuietoarea simplă nu-mi pune piedici și ne strecurăm înăuntru.

- Ce căutați!

Întrebarea lui nu mă surprinde când mă vede controlând sertarele.

- Orice indiciu care ne poate pune pe urmele lui.

Diana se ocupă de șifonier, doar umerașe goale.

De jur împrejur un gol imens, nici măcar o scamă. Chestia asta îmi dă de gândit, nu e opera unui simplu fugar, e mână de profesionist.

- Vino puțin!

Mă alătur Dianei care îmi arată coșul de gunoi din bucătărie, singurul care prezintă semne de civilizație. Ultimul aruncat e un bilet împăturit în două.

Țara Luanei. Andreea

Nici măcar mototolit, singurul semn clar dintr-o ceață totală, dubios.

Întind hârtia sub nasul lui Claudiu.

- Cunoști pe cineva cu numele ăsta?

Neagă scuturând capul lateral.

Bărbatul masiv din fața lui așează un plic voluminos pe masă și îl împinge către el.

- Actele necesare, domnule Răzvan Eșanu, acreditat de Independent.

Cu privirea glacială studiază, pe rând, documentele, apoi le introduce înapoi în plic.

- Sună bine.

- Investighezi fenomenele paranormale din zonă.

Celălalt surâde mulțumit.

- Știu cu cine să iau legătura.

- Crezi că Svacek va mușca momeala?

- E printre puținele regiuni în care nu a fost. Mă îndoiesc că va pierde ocazia.

- Vei avea un aliat de nădejde în persoana lui Răducan.

- I-am lăsat mesajul, nu știu dacă îl va lua de bun.

Antim Ionescu îl măsoară de la înălțimea celor aproape doi metri.

- Are nevoie de timp.

Îmi repugnă chestiile care se bat cap în cap, mai ales când găsesc o dovadă plantată pentru fraieri. Diana mă țintuiește în tăcere lăsându-mă să mă descarc și mormăi înciudat.

- Apartamentul strălucește de curățenie, niciun fir de praf.

- Vrei să spui că  biletul a fost lăsat în mod deliberat?

Cum răspunsul meu întârzie, se foiește în fotoliu schimbându-și poziția picioarelor, ceea ce mă face să-mi ațintesc ochii asupra genunchilor ei rotunzi.

Îmi surprinde privirea și trage de tivul fustei încercând în zadar să își acopere carnația coapselor.

- Îl dăm în urmărire? se interesează strâmbând din gură.

Și ce gură!

Mă ridic oftând și pașii mă poartă până în dreptul geamului unde mă opresc rămânând câteva secunde cu spatele la ea. Când o am în fața ochilor, nu pot gândi limpede, gândurile mele o iau razna.

- Mă îndoiesc că vom obține vreun rezultat pozitiv. Asta nu e treabă de diletant.

*

Bătrânul își scoate pipa din gură și o lasă pe marginea mesei studiindu-ne în tăcere înainte de a ne explica pe scurt cu ce ne confruntăm.

 În fața noastră, situat pe peretele opus, ecranul este ocupat de un peisaj muntos, cadrele schimbându-se automat după câteva secunde.

Își începe expunerea pe un ton lipsit de inflexiuni:

- Tărâmul uriașilor de piatră, Țara Luanei peste care, se spune, soarele strălucea veșnic, este situat în nord-vestul județului Buzău, pe culmile Crucii Spătarului și a Martirei, cuprinzând localitățile Nucu, Aluniș și Ruginoasa. Regiunea este considerată  a fi un pol energetic important, după cel de pe vârful Omu, înregistrându-se numeroase anomalii magnetice. Sunt unele zone în care aparatura electrică nu funcționează.         Cuvintele Bătrânului o bulversează pe Diana care mă învăluie cu privirea cenușie în care deslușesc un amestec ciudat de mirare, neîncredere și teamă.

-  Luana înseamnă, în sumeriană, oamenii lui Anu, cel care era considerat zeul suprem din Sumer! ne explică în încheiere luându-și pipa de pe masă și scoate din buzunarul hainei fotografia găsită în garsoniera Laurei pe care o așează enigmatic în fața noastră.

Am ciudata senzație că Babele din Ulmet pe noi ne așteaptă, iar Bătrânul nu e străin de acest deznodământ.[1]

***

Tecuci, martie 2016

[1] continuare în volumul Poarta cerului