Arhimandritul Lazăr - Despre bolile tainice ale sufletului                         - Fragmente alese -


View - Show document outline

Vă dorim o lectură cu mult folos duhovnicesc.

Preoții slujitori ai Parohiei

Cuprins

Prefaţă        

Ce este deosebit de important la începutul vieţii duhovniceşti

Unde şi cum învăţăm pocăinţa

De cât timp este nevoie pentru vindecarea sufletului

Particularităţile vremurilor noastre

Teama de iad

Cum se împacă smerirea de sine cu pacea lăuntrică?

Cum pot demonii, propunând lucruri aparent bune, să ne prindă în plasa lor?

Cum se deosebeşte binele evanghelic de binele omenesc

Când râvna noastră pentru nevoinţele creştineşti nu îi este plăcută lui Dumnezeu        

Cum este legată lucrarea creştină exterioară de cea lăuntrică

Cum ne putem înşela gândind că avem în noi dragoste adevărată de Dumnezeu        

Cum ne putem înşela crezând că avem dragoste de aproapele        

Cum râvna sufletească şi trupească poate părea râvnă sfântă, evlavioasă        

Este de folos creştinului începător să-i povăţuiască în credinţă pe cei apropiaţi?        

Este de folos creştinului începător să cugete la lucrurile duhovniceşti înalte?

 Când ascultarea nu Îi este plăcută lui Dumnezeu?        

Ce amăgiri se pot întâmpla în timpul rugăciunii?        

Din ce cauze apar lacrimile şi când sunt folositoare?

Ce înseamnă să lucrezi fără dreaptă socotinţă?        

Şi smerenia poate fi falsă        

Cum să deosebim împletirea vicleană a patimilor şi cursele duhurilor rele

Încheiere        

Un exemplu de adevărată vedere de sine a celui ce se pocăieşte

Rugăciunea Sfântului Ignatie

Prefaţă

... În zilele noastre foarte mulţi oameni, care au cunoscut adâncurile întunecoase ale necredinţei, ale ateismului, care au gustat roadele păguboase ale păcatelor, dar din mila lui Dumnezeu au fost scoşi din acest iad, chemaţi la lumină, la deşteptare, la viaţă, prin căinţă, prin Taina Sfântului Botez, prin mărturisirea păcatelor lor, prin primirea iertării în Taina Pocăinţei, prin primirea puterilor harice în Taina Sfintei Euharistii, se nasc la o nouă viaţă, cu totul diferită de aceea pe care au trăit-o până acum. Dar această viaţă nouă cere renunţarea la multe idei anterioare, la multe valori, la anumite deprinderi, cunoştinţe, gusturi - adeseori, aproape apusul acestui haos al păcatului, care a rămas acolo, în urmă, tăiat de începutul pocăinţei mântuitoare. Acest proces al refuzului celor vechi, al renaşterii, al reînvierii sufletului este destul de dificil, nu este la fel pentru toţi şi este tainic. Pe fiecare om, Dumnezeu, pe căile numai de El ştiute, îl scoate din această sodomă păcătoasă, din robia egipteană, şi îl duce prin pustiul curăţirii în pământul făgăduinţei. (Profund şi temeinic priveşte acest moment al începutului vieţii duhovniceşti Sfântul Teofan Zăvorâtul în cartea sa „Calea către mântuire”.)

Când credinciosul îşi va tăia, prin mila lui Dumnezeu, căderile sale, atunci chipul pocăinţei se complică, se rafinează şi apare pericolul de a pierde această singură cale dreaptă spre mântuire, iar el poate coti pe drumul larg al autosuficienţei şi al mândriei. Căindu-ne de vechile păcate, lăsând viaţa întinată de mai înainte, primind iertare de la Dumnezeu, noi rămânem totuşi purtători de multe boli duhovniceşti, de patimi, de deprinderi păcătoase - constatăm că suntem bolnavi cu inima, cu mintea, cu voinţa, cu toate sentimentele noastre. Păcatele sunt iertate, dar patimile sunt încă vii: faptele păcătoase nu le facem, dar înclinaţia spre ele, setea de ele este vie şi toate acestea cer încă multe eforturi de pocăinţă, multe lupte, multe strigăte de durere şi rugăciuni către Milostivul Doctor - Domnul nostru iubitor de oameni. Dar până când va fi aşa? Cât timp trăim în trup. Iată, aici apare poticnirea: această cale devine foarte neatractivă pentru mulţi - pocăinţa continuă, continua nemulţumire de sine, neîncrederea în sine, suspiciunea faţă de toate sentimentele proprii, faţă de toate mişcările sufletului, o oarecare tensiune lăuntrică permanentă, durere, amar.

Aceasta a devenit o boală răspândită în timpul nostru: oamenii cu iubirea de plăceri înrădăcinată înăuntrul lor, au înclinaţia să caute întotdeauna şi în toate confort şi plăcere, iar viaţa duhovnicească o înţeleg ca pe un mijloc de primire grabnică a „fericirii" lăuntrice, a liniştii plăcute, a euforiei. Şi, iată, se observă următorul tablou: şi-a mărturisit cel nou-convertit păcatele anterioare, a mers la biserică, de câteva ori, şi-a mai amintit la mărturisire ceva din trecut, a învăţat puţin să se roage, a început o viaţă lăuntrică ordonată, dar mai departe nu vede: „Trăim normal, nu prea păcătuim. Ei bine, mai vin diferite gânduri păcătoase. învie unele patimi în inimă, dar asta se întâmplă tuturor. În schimb, câte fapte bune facem acum..." (zice omul în sinea lui n.n). Se poate întâmpla chiar de la bun început ca omul să nu simtă bolile proprii. Şi dacă nu îşi obişnuieşte privirea să fie atentă la neputinţa sufletului, atunci pocăinţa lăuntrică nu se va lipi de el. Fără aceasta viaţa duhovnicească nu va avea un reper, şi el se va abate pe un drum greşit.

Realitatea e că patimile încep să acţioneze foarte rafinat şi tainic, astfel că recunoaşterea păcătoşeniei proprii există, dar este superficială, mai mult în cuvinte, nu şi în sentimente. Recunoaşterea propriei dreptăţi stă înfiptă adânc în suflet, deşi în cuvinte ea poate să nu se exprime (manifeste n.n) clar.

Este important ca de la bun început (tu, duhovnicule n.n) să dai o direcţie corectă cursului vieţii duhovniceşti a credinciosului, să-l fereşti de o asemenea amăgire de sine, să nu admiţi ca el să primească oaza din pustie drept pământul făgăduinţei, adică să nu-i permiţi să se considere mântuit, izbăvit de pericole, când el abia a ieşit pe calea luptei. Iar pentru aceasta este necesar ca, imediat după ce noul convertit se va căi de păcatele făcute mai înainte, să-i vorbim despre viclenia patimilor lăuntrice, să-i deschidem ochii asupra acelei lumi lăuntrice întunecate, cu care el urmează să lupte, asupra acelei lumi viclene care deseori stă sub masca virtuţii şi a dreptăţii. De aceea este important de la început să-i descoperi starea sufletească reală, (chiar dacă este n.n) neplăcută.

Autorul

Ce este deosebit de important la începutul vieţii duhovniceşti

Pe măsură ce acest veac se îndreaptă spre cumplitul său sfârşit se apropie timpurile apostaziei generale, a înşelării lumii de către diavol şi a împătimirii generale, oamenii se afundă tot mai adânc în patimi, în păcate şi rătăciri. Prima dintre bolile acestui veac - mândria - îşi ridică cel mai sus capul. Apostolul Pavel a spus că „în vremurile din urmă oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de argint, mândri, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea credinţei, dar tăgăduind puterea ei” etc

Astăzi fiecare duhovnic care se străduie să le ajute credincioşilor ce vin la dânsul, să le tămăduiască bolile sufleteşti, ştie cât de complexă este lucrarea aceasta, cum s-au cuibărit aceste boli în sufletul oamenilor, cum toţi de la mic la mare sunt profund afectaţi de mândria nebună, de slava deşartă, de iubirea de sine, cât sunt de aroganţi, de supărăcioşi, cât sunt de încăpăţânaţi, de nesupuşi, de neascultători, de neîncrezători. În viaţa duhovnicească acest lucru este foarte grav. Astăzi foarte rar se încredinţează cineva îndrumătorului său; fiecare urmează raţiunii sale, iar duhovnicului i se adresează doar de formă, pentru că aşa se cuvine, însă în realitate îşi pune încrederea doar în sine.

În genere, tabloul vieţii duhovniceşti este astăzi foarte sărac; dacă vreunul dintre părinţii din vechime s-ar uita asupra lui cu privirea sa curată, cu siguranţă n-ar suporta această vedere şi ar plânge amar pentru sufletele noastre. (Sfântul Pahomie cel Mare, care a trăit în secolul al IV-lea, a avut o vedenie de la Dumnezeu despre felul cum vor trăi ultimii dintre monahi, iar după aceasta el a plâns mult timp, s-a întristat, refuzând chiar să mănânce.) Dar noi parcă ne-am obişnuit cu această situaţie, parcă nici nu vedem acest dezastru. Multe patimi se întâlnesc în mediul creştin, iar oamenii le percep ca fiind inofensive şi chiar amuzante, nimeni nu se sperie de ele, nu le combate, deşi multe din aceste „năzbâtii" ucid sufletul şi seamănă moarte duhovnicească. În jurul celor care sunt stăpâniţi de ele, iar pe deasupra îi infectează şi pe alţii cu acestea.

Din cauza unei astfel de situaţii dezastruoase - din cauza lepădării învăţăturii drepte a Părinţilor Bisericii, din cauza lipsei unor învăţători drepţi ai pocăinţei, din cauza lipsei unei priviri pastorale atente şi experimentate asupra credincioşilor - are loc abaterea păgubitoare de la calea mântuirii. Aceasta, întrucât creştinii pierd (sau nu găsesc) duhul drept al pocăinţei, privirea corectă asupra propriei păcătoşenii, asupra căderii proprii. Este mai simplu să ne prefacem că nu vedem bine cine suntem noi, în ce relaţie suntem cu Dumnezeu, cum suntem în faţa Lui, să vedem măreţia Lui şi să cunoaştem urâţenia noastră.

Şi iată un tablou trist: marea mulţime a creştinilor înşelaţi, unii dintre ei îşi ies din minţi, săvârşesc fapte îngrozitoare, învaţă, propovăduiesc absurditatea. Din moment ce învăţătura adevărată, patristică ortodoxă, smerită a început să fie denaturată şi chiar uitată, înşelarea ia acum forma unei situaţii normale, a admiraţiei, a înfierbântării, a fanatismului, întemeiate pe amăgire de sine receptată ca acţiune a harului, considerată „renăscătoare a credinţei", începutul „noii ere".

Unde şi cum învăţăm pocăinţa

Poţi să înveţi dreapta dispoziţie de pocăinţă a sufletului găsind un îndrumător smerit, care să aibă în sine acel duh de zdrobire şi de pocăinţă, şi de la el să primeşti această suspinare mântuitoare, învietoare pentru sufletul sărac, căzut şi în acelaşi timp şi nădejdea bucuroasă în milostivirea negrăită a lui Dumnezeu. Însă dacă nu vei întâlni un astfel de învăţător, atunci se poate, deşi este mai dificil, să înveţi acest duh citind atent pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, străduindu-te îndeosebi să preiei de la ei această ştiinţă a privirii smerite la sine, a neîncrederii de sine în toate, a atitudinii atente faţă de toate mişcările sufletului, faţă de toate sentimentele, a căinării permanente de sine, a plânsului lăuntric, a sentimentului propriei nevrednicii a peregrinării prin lumea aceasta, a conştiinţei îndepărtării de Dumnezeu. 

Mintea omenească nu este în stare (prin puterile proprii n.n) să deosebească binele de rău; răul mascat uşor aproape întotdeauna îl înşală. Şi este foarte firesc: mintea omenească este neexperimentată, iar cei care o luptă cu gândurile rele au o experienţă mai mare în luptă, în viclenie, în înşelarea sufletelor omeneşti. Deosebirea binelui de rău ţine de inimă (inima duhovnicească sau „nous” n.n) - este lucrarea ei. Dar din nou este nevoie de timp, fiind necesară aprofundarea poruncilor evanghelice, ca inima să dobândească fineţea simţurilor pentru a deosebi ceea ce este natural de ceea ce este contrafăcut... Până când inima nu va dobândi deprinderea de a deosebi binele de rău, este foarte folositor sfatul experimentat al aproapelui (omul duhovnicesc n.n)- fiul Bisericii Răsăritene, singura sfântă, singura adevărată - care caută şi a găsit în supunerea faţă de ea fericita libertate... în afara ascultării neabătute a Bisericii nu există smerenie adevărată, nici raţiune duhovnicească adevărată; acolo (în afară de ea n.n) este un domeniu vast, o împărăţie întunecată a minciunii şi a amăgirii, de sine produsă de ea..." (Propovăduire ascetică şi scrisori către mireni, vol. 4, Scrisoarea a 11-a, p. 445-446.)

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene nu îi aduc pe cititorii lor în braţele dragostei, nici la înălţimea vedeniilor, ci la cercetarea păcatului lor, a căderii lor, la mărturisirea în faţa Mântuitorului, la plâns pentru sine în faţa Milostivului Creator.

Sângele şi nervii sunt aduşi în mişcare de multe patimi: şi de mânie şi de iubirea de arginţi şi de lăcomie şi de slava deşartă. Mai ales ultimele două înfierbântă sângele în nevoitorii ce se nevoiesc fără să urmeze legea duhovnicească, fac din ei nişte fanatici (habotnici n.n). Slava deşartă tinde mai înainte de vreme la stări duhovniceşti de care omul încă nu este capabil - din cauza necurăţiei sale, din cauza neprimirii adevărului - şi îşi creează iluzii. Iar lăcomia pântecelui, împreună cu iubirea de slavă, produce în inimă mângâieri înşelătoare, mincinoase, plăceri şi îmbătare. O astfel de stare este starea de amăgire de sine. Toţi cei care se nevoiesc fără de lege se află în această stare

Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene nu cunosc înfierbântarea sângelui, şi nu cad în entuziasmul celor din Apus. În scrierile lor respiră adevărata respingere de sine, respiră mireasma Duhului Sfânt, care omoară patimile. (Sfântul Ignatie Briancianinov vol. 4, Scrisoarea a 44-a, p. 497-500)

[...]Fericit este sufletul care a văzut păcatul ce se cuibăreşte în sine! Fericit este sufletul care a văzut în sine căderea strămoşilor. Învechirea vechiului Adam! O astfel de vedere a păcatului este vederea duhovnicească, vederea minţii prin harul dumnezeiesc. Cu postul şi cu plecarea genunchilor ne învaţă Sfânta Biserică Răsăriteană să cerem de la Dumnezeu vederea păcatului propriu.

Dacă simţi nevoia să discuţi cu tine însuţi, nu-ţi aduce linguşire, ci mustrare de sine. Leacurile amare ne sunt folositoare în starea noastră de cădere. Cei care se linguşesc pe sine au primit aici, pe pământ, răsplata lor - înşelarea de sine, lauda şi dragostea lumii ostile lui Dumnezeu; ei nu au ce aştepta în veşnicie, în afară de judecată.

La aceste citate din cărţile Sfântului Ignatie Briancianinov este cazul să adăugăm câteva cuvinte extrase din lucrările contemporanului lui, Sfântul Teofan Zăvorâtul anume despre faptul că nu ne vedem păcatele proprii. Ce ne orbeşte aşa de tare? Reprezentând păcatele noastre lăuntrice sub chipul unui arbore al păcatului, care are la bază trei braţe, iar mai departe se ramifică într-o mulţime de crengi şi de crenguţe, care cuprind toată activitatea noastră. Sfântul Teofan spune că păcătosul însuşi deseori, nu se observă pe sine, spunând: „ce am făcut eu?” sau: „cu ce sunt eu rău?” Tot Sfântul răspunde: „Cauza acestui fapt este foarte firească şi ea este urmare a păcatului ce locuieşte în noi. Nu o observăm pentru că nu putem: nu ne-o permite păcatul: el este foarte viclean şi precaut. Arborele răului, reprezentat de noi, o respinge de la început de la sine; de aceea el se grăbeşte s-o îmbrace cu linguşire, să-i acopere  urâţenia, şi o acoperă în aşa fel că sufletul nu-i poate deosebi nu doar rădăcina şi braţele, ci nici măcar crengile. Aceste acoperăminte sunt împrăștierea si grija de multe. Cel împrăştiat nu poate să trăiască în sine, iar cel cu griji multe nu are nici un minut liber. Unul nu poate, iar celălalt nu are timp să observe ce se petrece în sine. Odată cu prima deşteptare din somn, sufletul celui dintâi merge în lumea visurilor, iar al celui din urmă se afundă într-o mare a lucrurilor considerate necesare. Prezentul pentru ei nu există. Unul trăieşte de bunăvoie în lumea creată de el şi atinge realitatea doar în parte, neintenţionat, superficial; altul o ia înainte şi cu gândul, şi cu mintea, se grăbeşte să sfârşească fiecare faptă cât se poate de repede, ca să treacă la alta, începe alta şi se grăbeşte la a treia; cu prezentul lui îi sunt ocupate doar mâinile, picioarele, limba şi altele, iar sufletul îi este aţintit în viitor. Cum dar, într-un astfel dc curs al mişcărilor lăuntrice să le arătăm ce se ascunde în inima lor?

[...]„Dumneavoastră întrebaţi ce înseamnă să aprinzi necazul în jur. Înseamnă să ai sentimentul că eşti mereu în pericol, într-unul extrem, din care nu există o altă salvare decât în Domnul Iisus Hristos. Acest sentiment vă va îndrepta către Domnul şi vă va obliga neîncetat să strigaţi: Ajută-mă, apără-mă! El a fost prezent lângă toţi sfinţii şi niciodată nu i-a părăsit. Opus lui este sentimentul mulţumirii de sine, care îl linişteşte pe om şi stinge în el grija pentru mântuire. Sunt sătul şi ce mai trebuie? Nu numai pomenirea păcatelor am avut-o în vedere, ci şi sentimentul că nu avem unde să ne ascundem de Domnul." (Sfântul Teofan, op. cit. - Scrisorile 3 şi 4).

Aşadar, aceste puţine fragmente din învăţăturile Sfinţilor Părinţi care ne transmit într-un limbaj accesibil învăţătura vechilor Părinţi ai Bisericii, arată clar principalele trăsături ale vieţii creştine lăuntrice, anume că „în pocăinţă este toată taina mântuirii" . Cel care doreşte să cunoacă mai profund această învăţătură o poate găsi în aproape toate scrierile Sfinţilor Părinţi. Acest duh al vederii de sine pocăite şi plânsul umilit al rugăciunii în faţa lui Dumnezeu sunt exprimate în textele liturgice ale Bisericii, îndeosebi în cântările Triodului din Postul Mare. Toate cărţile noastre de rugăciuni sunt îmbibate cu acest duh de pocăinţă şi de aceea ne sunt recomandate, ca să ne înveţe cum să stăm în fata lui Dumnezeu în duh ortodox, strigând către El din adâncul smereniei. Toate aceste rugăciuni sunt alcătuite de sfinţi nu pentru ei înşişi, fiind scrise din trăirea lor duhovnicească lăuntrică, căci ei se socoteau pe sine păcătoşi şi blestemaţi. Biserica a păstrat aceste rugăciuni ca pe nişte modele pentru noi, ca să învăţăm vederea de sine smerită şi pocăită. Se înşală profund cel care gândeşte că Părinţii doar reprezentau chipul plânsului de pocăinţă pentru sine, dar în sinea lor nu se recunoşteau atât de păcătoşi. Nu! În ei nu exista prefăcătorie. Tocmai în aceasta constă ortodoxia, ca întotdeauna, în prezenţa luminii Adevărului dumnezeiesc, să te vezi necurat şi nevrednic de Dumnezeu, oricât te-ai strădui să te cureţi de păcate.

De cât timp este nevoie pentru vindecarea sufletului

Aşadar, este evident că toată lucrarea de mântuire vine prin conştientizarea propriei căderi, prin smerenie şi recunoaşterea nevredniciei primirii unor daruri duhovniceşti înalte, prin purtarea cu răbdare a propriei cruci şi prin răbdare în aşteptarea semnelor de vindecare a sufletului. Ultima precizare este foarte importantă - lipsa grabei! Aici mulţi se împiedică: toţi ne grăbim, dorim să vedem roadele eforturilor proprii foarte curând. Pentru mica pocăinţă aşteptăm imediat o mare milă şi plângând pentru sine, ne considerăm deja curăţaţi şi înălbiţi, aşteptăm apariţia îngerilor şi a semnelor bunăvoinţei dumnezeieşti deosebite faţă de noi, de parcă am fi vrednici de multe daruri ale Duhului. De aici provin desele înşelări. Cu totul altceva ne învaţă experienţa nevoitorilor ortodocşi. Se vede bine din paterice cât de grea, de neîntreruptă, cât de dificilă este această cale de curăţire a sufletului lepros (contaminat de lepra păcatului n.n), chiar şi în cele mai potrivite condiţii pentru vindecare din mănăstiri şi pustiuri.

(Teoretic n.n) Ar trebui ca omul care a îmbrăţişat un astfel de mod de viaţă să se curăţească în scurt timp complet de toate patimile sale, chiar să uite de existenţa păcatului. Dar nu este aşa. Ani în şir au fost petrecuţi de sfinţi într-o luptă încordată cu şerpii patimilor care se cuibăreau în inimile lor, înainte ca ei să atingă eliberarea de aceste patimi - le omorau şi dobândeau pacea sufletului.

„Până la sfârşitul omului, patimile păstrează capacitatea de a se redeştepta în el, şi acestuia nu-i este cunoscut când şi ce patimă se va deştepta: din această cauză el, atât timp cât respiră, nu trebuie să lase cercetarea de veghe a inimii sale; trebuie neîncetat să plângă către Dumnezeu, implorându-I ajutorul şi miluirea", spunea Ava Isaia.

Aşadar, vedem că patimile nu se dezrădăcinează grabnic. Dar este important să remarcăm şi faptul că nu ne este de folos să primim grabnică izbăvire de ele. Desigur, Domnul poate într-o clipă să ne cureţe de toate neputinţele noastre, dar îi este mai plăcută smerenia noastră, starea noastră de pocăinţă în rugăciune, iar grabnica eliberare de boli (bolile sufletești n.n) ar trezi în noi dispoziţia sufletească mândră, mulţumită de sine, liniştitoare, lipsită de acţiune. Sfinţii Părinţi au văzut clar aceasta.

Iată învăţătura ortodoxă! Nu să căutăm linişte, nici eliberare grabnică de tot ce este dureros şi împovărător, să nu dorim curăţirea grabnică de toate patimile, ci doar acea inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi" şi care Îi este plăcută Dumnezeului nostru, în faţa sfinţeniei Căruia toată „curăţia" noastră este nimic.

În contradicţie cu acest duh stau multe învăţături religioase moderne, cum ar fi căutarea mângâierilor duhovniceşti, o stare dulceagă, fără de griji, fără întristare, un fel de fericire a „Raiului", numai aici, pe pământ, netrecând pe calea curăţirii, a spălării de propriile răni cauzate de păcate. Astfel de învăţături religioase se străduiesc să închidă ochii omului asupra bolilor lui, să-i creeze iluzia sănătăţii, îl învită să se bucure şi să se delecteze cu sănătatea falsă şi cu gândirea proprie, să persiste într-o linişte amăgitoare pentru destinul său viitor, să se îmbete de iluzia fericirii şi a armoniei, dar de fapt să poarte în sine seminţele unui mare necaz, germenele chinului groaznic ce i se va arăta atunci când odată cu viaţa aceasta va fi luată de la el şi acea cortină a minciunii cu care era acoperită adevărata stare a lucrurilor.

Dar cum privesc la bolile duhovniceşti oamenii amăgiţi, cei care n-au primit chipul pocăinţei de la Biserica noastră, de la Sfinţii Părinţi, care nu au încredere în învăţătura ortodoxă? Ei îşi rezolvă cu curaj greutăţile, la ei totul este simplu.

S-a întâmplat să aud o discuţie a unui penticostal cu creştinii ortodocşi. El îi mustra pe ortodocşi de răceală şi de lipsă de iubire faţă de Dumnezeu, de fariseism. El explica recunoaşterea lor ca fiind neputincioşi duhovniceşte şi plini de patimi prin nepăsare, prin nedorinţa lor de a se încredinţa în întregime acţiunii „harului". Considera că cauza este în ei înşişi, iar dacă ar dori, într-o clipă ar putea să se elibereze de patimile lor. Pentru aceasta se cer doar hotărâre şi pocăinţă a sufletului şi toată păcătoşenia va dispărea brusc. „Harul" îl va elibera pe loc pe cel care s-a pocăit. O astfel de pocăinţă pe loc ar arde orice păcat din suflet, după care ar urma vederea înainte şi iluminarea. Astfel că toată problemă constă în alegere, în hotărâre etc. El însuşi, la primul act fierbinte de „pocăinţă", a simţit această eliberare şi a primit „harul Duhului". Din acel moment şi-a schimbat complet viaţa, simte permanent în sine o dragoste neobişnuită pentru toţi, hotărârea de a se jertfi pe sine de dragul lui Dumnezeu, este orbit de „lumină" şi neobişnuit de fericit. Şi, într-adevăr, el iradia tot, era înflăcărat de o însufleţire lăuntrică. Ne povestea despre minuni uimitoare, care se întâmplă permanent cu el din acel moment şi cu membrii familiei lui (care, de asemenea, toţi, s-au transfigurat în mod minunat după „botezul" la penticostali).

Toate ohiecţiile ortodocşilor, circumspecţiile lor împotriva unor astfel de „minuni”, câteva tentative de a i oferi învăţătura despre neîncrederea în sine şi despre profunda rănire a sufletului omenesc în faţa amăgirii s-au arătat doar o nouă mărturie a justeţii lui şi încă o dată l-au convins că ortodocşii, din cauza nepăsării lor, a puţinei credinţe şi a timidităţii lor, a ataşamentului faţă de „canoanele lipsite de viaţă", din cauza fariseismului lor, au pierdut orice comunicare cu Dumnezeu.

Particularităţile vremurilor noastre

Din ce în ce mai mult lumea înclină spre un creştinism fals şi isteric. Dar noi nu trebuie să dăm atenţie gusturilor lumii - cu cât mai mult vom păzi duhul credinţei noastre, cu atât mai străini vom fi acestei lumi, cu atât mai mult vom fi urâţi de ea, dispreţuiţi şi îi vom părea absurzi, neputincioşi, chiar lipsiţi de har. Dacă astăzi lumea este curioasă în legătură cu credinţa ortodocşilor, acesta nu este un pretext ca noi, de dragul lumii să arătăm o falsă duhovnicie. Adevărul simplu este mai bun decât o minciună împodobită. Noi suntem mai săraci duhovniceşte ca niciodată şi mai mult decât creştinilor din vechime ni se potrivesc cuvintele psalmistului: „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor” (Psalmul 11). Suntem săraci cu duhul şi este uşor să vedem aceasta, să conştientizăm acest fapt cu smerenie şi cu pocăinţă - este, practic, singura lucrare accesibilă şi mântuitoare pentru noi în zilele pe care le trăim acum. Conştientizarea clară a duhului timpului, a situaţiei noastre duhovniceşti, a măsurii posibilităţilor noastre, ne va păzi de căutările greşite, de risipirea zadarnică a forţelor noastre, de întreprinderile fanteziste şi de nevoinţele necorespunzătoare stării noastre.

Timpului nostru nu-i sunt proprii bogăţia bucatelor duhovniceşti, nici acea măreţie şi bună mireasmă de care era plină viaţa creştinilor de odinioară. Nouă ne-au rămas neputinţa şi necazul, de aceea mântuitoare pentru noi sunt:

- rugăciunea smerită şi plânsul pentru păcătoşenia noastră,

- cea mai umilă părere despre toate lucrările şi faptele noastre,

- mila faţă de aproapele,

- primirea recunoscătoare, fără de cârtire, a tot ce se întâmplă cu noi,

- totala încredere în mila lui Dumnezeu şi nici într-un caz nădejdea în faptele noastre bune.

Ne este de folos să ascultăm cu atenţie acele profeţii ale Sfinţilor Părinţi, care se referă la timpul nostru, la timpul, judecând după toate, cel din urmă. Această conştientizare a duhului timpului nostru, pe de o parte, ne va scoate din starea de înşelare de sine, ne va deschide viziunea corectă asupra forţelor şi a posibilităţilor noastre, va face mai modeste cerinţele noastre faţă de sine şi faţă de alţii, iar pe de altă parte, ne va obliga să ne ridicăm moralul, să fim mai veghetori şi precauţi, să nu deznădăjduim, dar nici să nu ne înălţăm iluzoriu, rupându-ne de realitate.

„Sfânta Scriptură mărturiseşte că asemenea iudeilor, creştinii vor începe treptat să se îndepărteze de învăţătura revelată de Dumnezeu, să nu mai dea atenţie înnoirii firii omeneşti de Dumnezeu-Omul (Iisus Hristos n.n), vor uita de veşnicie, toată atenţia o vor îndrepta asupra vieţii lumeşti, se vor ocupa tot mai mult cu situaţia lor pe pământ, de parcă ar trăi aici veşnic, cu satisfacerea dorinţelor lor pervertite. Se înţelege: o astfel de direcţie Îi este străină Mântuitorului, Care l-a răscumpărat pe om pentru fericita veşnicie. Unei astfel de direcţii îi este proprie lepădarea de creştinism."

„În mijlocul Raiului răul s-a arătat ascuns sub înfăţişarea binelui, ca să înşele cu mai multă uşurinţă, el se găseşte în sânurile Sfintei Biserici acoperit şi înfrumuseţat cu tot felul de momeli atrăgătoare, pe care le numeşte petreceri şi distracţii nevinovate, dând dezvoltarea vieţii trupeşti şi împuţinarea harului drept prosperitate şi dezvoltare a omenirii. Oamenii vor fi stricaţi la minte, pentru că se vor învoi cu minciuna (Pilde 2, 12), necercaţi în credinţă, „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (II Timotei 3, 8, 5). Pentru cei care au primit această putere şi de bunăvoie au respins-o este anevoioasă reprimirea ei (v. Evrei 10, 26). Chipul evlaviei îl pot oarecum plăsmui vicleniile omeneşti dar refacerea puterii evlaviei aparţine Celui care îi îmbracă pe oameni cu putere de Sus (Luca 24, 49).

„Noi am ajuns în prezent într-o asemenea stare, când ne putem mântui exclusiv prin răbdarea fără cârtire a necazurilor, cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în milostivirea Lui. Pe alte căi acum nu ştie nimeni să se mântuiască. Rămâne pentru timpul nostru doar o singură cale: răbdarea necazurilor...." ( Egumenul Nicon, Scrisori către fiii duhovniceşti, p.70)

Aşadar, Părinţii timpului din urmă spuneau foarte des că timpul nostru este viclean şi dificil pentru mântuire, că foarte tare s-a răspândit făţărnicia, că adevărata evlavie aproape s-a pierdut, că în mare parte, creştinii duc doar la exterior o viaţă virtuoasă, însă inimile lor sunt departe de Dumnezeu, sunt robite pământului, lumii acesteia stricăcioase, că făţărnicia a ajuns pretutindeni, că nimeni nu caută cele ale lui Dumnezeu, ci fiecare caută ce-i convine. Acum în faţa fiecărui credincios stă o sarcină dificilă: să caute şi să separe în acest haos al faptelor mincinoase şi al faptelor omeneşti, în această amestecare a adevărului şi a minciunii, acel Adevăr care singur te poate mântui şi vindeca. Adevărul acesta este aproape, el niciodată nu va seca, dar multe păreri mincinoase se străduiesc să împiedice vederea lui, să insufle că ele reprezintă acel Adevăr care ne este necesar. Şi în afară şi în interiorul nostru se duce o luptă duşmănoasă, vrăjmaşul se încăpăţânează să schimbe credinţa ortodoxă, duhul ei cu o copie fină (surogat n.n), atrăgătoare, să ne determine să facem doar un pas mic de la calea strâmtă, ca el să ne ducă apoi cu totul pe calea apostaziei.

Este deosebit de important să înveţi să înţelegi corect şi să aplici la viaţa ta scrierile Sfinţilor Părinţi, să-ţi însuşeşti duhul lor, pentru că acesta este duhul evanghelic. Părinţii îndeplineau cu viaţa lor, cu fapta, cu cuvântul cu simţul învăţătura evanghelică, pe care şi-au însuşit-o clar şi au explicat-o lămurit în cărţile lor. Ne este imposibil să înţelegem şi cu atât mai mult să îndeplinim poruncile evanghelice fără această experienţă patristică, căci ne vom rătăci chiar de la început. Însuşi cuvântul patristic devine greu de ajuns la noi, căci am încetat să-i mai înţelegem pe Sfinţii Părinţi. Nevoinţele lor sunt în multe privinţe peste puterea noastră de înţelegere: acea neclintire a credinţei care le dădea putere să săvârşească minuni, acum nu se mai întâlneşte, simplitatea lor, curăţia minţii şi a inimii par inaccesibile; lepădarea lor de lume, lipsa lor de griji, neglijarea trupescului şi aspiraţia spre ceresc sunt imposibile pentru noi. Cu toate acestea, duhul Sfinţilor Părinţi, lucrarea lor lăuntrică, orientarea lor principală şi scopul operelor lor rămân necesare. Nu putem înainta tot aşa de dârz cum au înaintat ei, nu putem duce aceleaşi greutăţi, nici urca la aceleaşi înălţimi - dar putem şi suntem datori să ţinem aceeaşi direcţie, să avem aceleaşi scopuri, să determinăm valoarea şi utilitatea oricărui lucru cu aceleaşi măsuri patristice, să considerăm dăunătoare şi nefolositoare cele de care se fereau şi Părinţii.

Teama de iad

Cât de des încearcă vrăjmaşul să ne înşele în lupta duhovnicească! Sfinţii Părinţi spun că duhurile rele folosesc următorul procedeu: îşi retrag armele cu care au aţâţat patimile noastre şi par să se îndepărteze; toate necazurile se potolesc, iar bolile duhovniceşti nu se mai observă deloc; când însă omul (se va relaxa) şi se va considera în siguranţă, atunci vrăjmaşul îşi va înfige săgeata otrăvită în cel mai vulnerabil loc al sufletului, va aprinde în el cea mai arzătoare patimă ascunsă, care şi-a dobândit noi puteri şi care însetează să se sature. Atunci omul nu mai rezista la revolta neaşteptată a unei asemenea puteri întunecate şi cade uşor. Dar duhurile rele ştiu şi o altă viclenie: la plecarea lor, ele pot lăsa în om cele mai mântuitoare şi binecuvântate dispoziţii ale sufletului, chiar râvna pentru faptele bune, pentru sfintele nevoinţe, pentru îndeletnicirea cu rugăciunea, pentru post, pentru priveghere; apare chiar şi dorinţa nestăvilită de a face fapte de milostenie, de a-i iubi pe toţi oamenii, de a ajuta săracilor şi de ai salva pe cei nefericiţi, puterea de a răbda defăimările şi scuipările, dorinţa de a vorbi despre sine cu modestie şi de a săvârşi lucrări de pocăinţă etc. Demonii nu numai că nu se opun acestor fapte, dar chiar aprind şi încurajează astfel de mişcări ale sufletului, căci duhurile rele se ating uşor de vanitatea noastră şi în adâncul inimii continuă să cădească tămâia lor idolului mândriei noastre! Demonii par că s-au îndepărtat, însă ei urmăresc atent să nu se stingă acest foc al mândriei în sufletul nostru. Şi iată: omul trăieşte frumos în exterior - este râvnitor, modest, drept, milostiv, neagonisitor, se întristează uneori pentru păcatele sale, alteori retrăieşte dureros o greşeală mică de-a sa; însetează de curăţie şi de desăvârşire; rabdă ofensele, săvârşeşte multe fapte care par bune, dar acea tămâie adusă unui alt dumnezeu - idolului „eu” nu încetează să fumege în adâncul inimii sale. Cu fiecare nevoinţă totul se îngustează, cu fiecare faptă „bună" se alimentează mândria.

Cum să evităm acest rău? Sub masca a fiecărui început al nostru iraţional, deşi bun la vedere, demonul mândriei se străduie să-şi pună căţuia sa, creştinul neexperimentat nu reuşeşte întotdeauna să sesizeze pe ce se sprijină ei chiar de la începutul lucrării sale, din ce izvor îşi trag seva rădăcinile acestui pom al nevoinţei, cine de fapt încurajează şi îşi însuşeşte aceste lucrări. Ar trebui ca binele adevărat, care trebuie să aibă temei doar pe poruncile evanghelice, să fie săvârşit din frică sau din ascultare sau din dragoste pentru Dumnezeu şi nicidecum de dragul a altceva, nu de dragul nevoinţei în sine sau al „duhovniciei" sau al „moralităţii" sau al „sfinţeniei", nici măcar pentru „desăvârşire" sau pentru alte virtuţi răsunătoare. Trebuie să tindem să săvârşim faptele noastre în aşa fel, încât să îndeplinim voia lui Dumnezeu, având un singur scop - să plăcem lui Dumnezeu. Orice lucru bun ar face omul, el trebuie întotdeauna să spună: „Slugă netrebnică sunt, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram dator să fac” (v. Luca 17, 10). Poruncile lui Dumnezeu sunt atât de profunde, că nu le poate nimeni dintre noi îndeplini aşa cum se cuvine. Cu cât mai mult se va strădui cineva să le îndeplinească, cu atât mai mult îşi va vedea neputinţa sa, nedesăvârşirea sa, vătămarea păcătoasă şi îndepărtarea de Dumnezeu; conştiinţei lui îi va rămâne să se smerească la nesfârşit, să se mustre până când va spune, asemenea Apostolului Pavel, că „dintre păcătoşi cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Îi va rămâne doar să năjduiască în mila lui Dumnezeu, (nepunând pe seama lui) nici o vrednicie.

Astfel de fapte mulţumitoare de sine nu sunt plăcute lui Dumnezeu; ele ca unele care sunt sădite la suprafaţă, nu au rădăcini înfipte bine în adâncul credinţe; adevărate, ci sorb seva necurată a diferitelor patimi. Aşadar, pentru a înţelege pe ce se întemeiază o astfel de nevoinţă, trebuie să priveşti nu la actele de nevoinţă, ci la vederea de sine lăuntrică: se consideră oare omul cu adevărat păcătos, neputincios, nevrednic - nu doar în cuvinte, nu la suprafaţă, ci în profunzimea inimii, suspină el acolo oare pentru sine, se deplânge pe sine sau în el străluceşte triumful biruitorului, recunoaşterea importanţei sale? Se consideră oare pe sine un asemenea om ca fiind muritor, vrednic de chinurile iadului, aflat în pericolul de a fi condamnat să meargă în iadul veşnic, crede el că doar din mila lui Dumnezeu poate fi mântuit, iar nu prin virtuţile sale, că are nevoie de multe rugăciuni pentru sine, iar rugăciunile şi faptele lui nu sunt suficiente pentru mântuire? Dacă un creştin „râvnitor" se consideră pe sine păcătos, dar este convins că nu se poate întâmpla ca tocmai el să nimerească în temniţele iadului, având atâtea fapte bune, atunci o astfel de părere despre sine este dezastruoasă! Un exemplu cu totul diferit ni-1 oferă Sfinţii Părinţi, care încă de pe pământ au atins starea îngerească, au putut să săvârşească minuni uimitoare, au avut darul vederii înainte, au avut vedenii şi descoperiri de la Dumnezeu, iar în apropierea morţii plângeau nemângâiaţi pentru sine şi se considerau vrednici de iad.

Această cale a judecăţii de sine, neîncrederii în sine, a considerării de sine drept cel mai rău dintre păcătoşi, vrednic de toate chinurile, Sfinţii Părinţi o recunoşteau mântuitoare şi sigură. Alegând calea dreaptă a vieţii duhovniceşti, nu este nicidecum cu neputinţă de a trece calea fricii şi a cutremurului pentru sufletul nostru, toţi care s-au mântuit au mers pe această cale.

Cum se împacă smerirea de sine cu pacea lăuntrică?

Mulţi auzind tot ce s-a spus se pot tulbura cu duhul şi pot spune: „Dacă ai cugeta aşa despre tine însuţi, dacă ar fi să te judeci întotdeauna, dacă ar fi să respingi întotdeauna încrederea în tine şi să nu-ţi pui nădejdea cu nimic în faptele bune, apoi atunci cu siguranţă vei cădea în disperare (depresie n.n), mâinile vor coborî şi nu vei vrea să faci nimic altceva." Nu este aşa! Cum dar Sfinţii Părinţi, care se smereau pe ei înşişi în ochii lor, care toată viaţa vărsau lacrimi pentru sufletul lor şi nu doreau să gândească la altceva decât numai la nevrednicia lor, cum ei nu se descurajau, ci depuneau mult efort, nu lăsau nici o clipă grija pentru sufletul lor şi niciodată nu pierdeau hotărârea de a lupta până la capăt? Cum aveau şi pace lăuntrică şi bucurie duhovnicească?

Deşi Sfinţii Părinţi răspund uneori în scrierile lor la această întrebare, cu toate că este imposibil de înţeles cu mintea, se cunoaşte descoperirea tainică în suflet a păcii şi a dulceţii, urmare a pocăinţei şi a judecăţii de sine, doar prin (experimentarea, trăirea de către fiecare n.n) însăşi viaţa de pocăinţă. La fel de greu de explicat este şi recunoaşterea propriei păcătoşenii, a considerării de sine ca fiind păcătoşi nevrednici, în cazul acelor Părinţi care duceau o viaţă de nevoinţă, permanent luând aminte la inima lor, străduindu-se în toate să îndeplinească voia lui Dumnezeu.

Aceasta ne învaţă însăşi experienţa; fiecare creştin care a gustat măcar puţin din fierbinţeala pocăinţei şi a smeririi de sine, care a încercat sentimentul întristării pentru propria păcătoşenie, acela numai decât a observat că împreună cu ele este unită minunat o bucurie lăuntrică, împăciuitoare, liniştită, plină de nădejde. A observat cum sufletul, după o aseme- nea mustrare de sine, smerindu-se, plecându-se în faţa lui Dumnezeu, este mângâiat cu milostivire de El; cum judecata de sine, recunoaşterea de sine ca fiind cel mai mare călcător de lege, cel mai mare păcătos, vrednic de chinurile iadului, în adâncul sufletului are nădejde în mila lui Dumnezeu.

Când ne întristăm şi suspinăm greu pentru păcatele proprii, atunci El însuşi aduce în sufletele noastre bucuria miluirii. “Dorul după Dumnezeu nu aruncă sufletul omului în deznădejde, ci dimpotrivă, îl mângâie, încurajându-1: «Nu te teme, aleargă din nou către Dumnezeu; El este bun şi milostiv. El ştie că omul este neputincios şi îi ajută!» întristarea după- Dumnezeu aduce bucurie şi îl întăreşte pe om în voia lui Dumnezeu", spune Ava Isaia. (Sfântul Ignatie Briancianinov, Patericul, pag 200)

Se întâmplă uneori următorul fapt (vezi Pilda vameșului și a fariseului n.n): omul care se consideră păcătos, străin de orice bine, se apropie de Dumnezeu cu această smerire de sine şi întăreşte în sine binele adevărat, iar cel care se consideră creştin râvnitor şi evlavios, capabil de multe fapte bune şi de acte eroice, este de fapt departe de Dumnezeu şi de binele adevărat şi deseori este luat în râs de demoni.

Cum pot demonii, propunând lucruri aparent bune, să ne prindă în plasa lor?

Pentru ca faptele noastre să atingă scopul principal, adică să-l îndrepteze, să-l tămăduiască pe omul lăuntric este necesar să urmărim atent fiecare mişcare a inimii (duhovnicești n.n), să ne străduim întotdeauna să observăm ce gând şi sentimente au apărut în suflet şi ne-au înclinat spre o faptă sau alta, spre un cuvânt, spre o dorinţă, şi astfel să deosebim ceea ce este folositor de ceea ce este dăunător. Dacă vom lua aminte la noi, atunci vom descoperi că nu orice purtare care pare bună la suprafaţă este într-adevăr bună şi că uneori ceea ce este nevăzut, simplu dar nu pare bun din exterior este de fapt foarte folositor sufletului. Sub chipul faptelor folositoare şi al bunelor intenţii se ascunde deseori ceva periculos şi dăunător. Regele Solomon spune în Pilde (16, 26): “Sunt căi care i se par omului drepte, dar sfârşitul lor este calea spre moarte” şi regele David, în Psalmi (Psalmul 141): “în calea aceasta, în care am umblat, ascuns-au cursă mie” adică „pe calea pe care eu mergeam, ei pe ascuns mi-au pus cursă mie". „Ei” aceştia sunt demonii care mereu se străduie să ne prindă, propunând ceva la vedere (aparent) foarte util, luminos şi bun. Mult mai des cad creştinii amăgiţi de virtuţi false decât cei înşelaţi de păcate evidente. Este mult mai greu să ieşi din asemenea înşelare decât să te scoli din căderea evidentă într-un păcat oarecare, întrucât dauna nu este sesizată întotdeauna.

Cât de multe, exemple de acest fel există - amăgiri fine şi răutăţi diavoleşti - în povestirile Sfinţilor Părinţi, în vieţile lor! Aproape în fiecare zi şi în fiecare ceas astfel de sfaturi viclene şi şoaptele diavoleşti încearcă să-l distragă pe creştin, să-l abată pe calea cea rea. Demonii intră uşor în discuţie cu mintea noastră, pe neobservate, şi îşi oferă sfaturile ca pe cel mai obişnuit gând al nostru, de aceea deseori suntem supuşi pericolului de a lua un gând aparent frumos, un avânt al sufletului, o înflăcărare a simţurilor drept ceva adevărat, drept o luminare mântuitoare şi harică. Demonii încearcă să ne amăgească cu gânduri viclene şi cu sentimente false. Pe nevoitori, pe pustnici şi pe unii dintre mireni care îşi iau asupra lor nevoinţe deosebite, dar şi pe cei care, neavând nevoinţe, totuşi au despre sine o părere înaltă, demonii îi înşală deseori cu vedenii false şi cu descoperiri, arătându-li-se lor sau sub chip de îngeri luminoşi sau sub chipul oamenilor. Dar, în general şi unele şi altele sunt curse ale demonilor care prind în ele sufletul omului din pricina convingerii lui ascunse adânci, că este drept şi vrednic.

„Un pustnic cu viaţă înaltă şi plină de nevoinţe îşi şoptea încet rugăciunea în chilia sa seara. Deodată s-a revărsat peste el o lumină orbitoare şi un tânăr de o frumuseţe angelică a stat în faţa sa. Luându-şi ca regulă să respingă vedeniile, de orice fel ar fi ele, pustnicul rămânea liniştit la locul său şi şoptea rugăciunea, nedând atenţie arătării. Tânărul însă nu pleca. Pe pustnic l-a mirat faptul că acela nici de cruce, nici de rugăciune nu se temea.

Îngerul nu pleca, ba chiar părea că se ruga împreună cu bătrânul. Pustnicul nu înţelegea apariţia ciudată a tânărului. Dacă acesta ar fi demon, cugeta el în sine, crucea şi rugăciunea l-ar fi făcut să dispară.

Îngerul şi-a făcut semnul crucii şi cu evlavie a căzut în faţa crucii lui Hristos. Pustnicul s-a nedumerit.

- Nu te voi crede niciodată! a spus hotărât bătrânul. Pentru Dumnezeu, pleacă de la mine, oricine ai fi, chiar de-ai fi arhanghel nu am nevoie de prezenţa ta văzută!

Tu mă distragi de la rugăciune, şi acest fapt dovedeşte că nu eşti înger.

Şi pustnicul s-a aşezat la rugăciune. Între timp îngerul s-a făcut nevăzut, făgăduind că noaptea următoare să se arate din nou.

Când s-a luminat, pustnicul s-a dus la duhovnicul său şi i-a povestit despre vedenie. Duhovnicul a căzut pe gândurii - să te închini crucii, să-ţi faci semnul crucii şi să nu te temi de rugăciune - acestea nu sunt caracteristice demonilor. Printre altele, duhovnicul i-a interzis pustnicului să mai spună despre vedenie şi să se gândească la ea, iar dacă se va repeta, să se îndeletnicească cu rugăciunea şi să nu-i dea atenţie. Pustnicul a procedat după sfatul duhovnicului.

Între timp, fiind nedumerit de vedenia pustnicului, duhovnicul s-a adresat unuia-dintre bătrâni, cunoscut în Athon pentru experienţele vieţii contemplative, care avea darul cugetării şi al vegherii şi care cunoştea ispitele demonului, şi i-a cerut sfatul: ce să facă pustnicul în cazul unor asemenea arătări?

Apoi după unele cugetări el continuă:

Îngerul niciodată nu se va supăra de neatenţia noastră faţă de el în timpul rugăciunii, pentru că ştie importanţa legăturilor noastre în rugăciune cu Dumnezeu, şi nu doar că nu ne va distrage de la ele ci, dimpotrivă: trebuie să deştepte şi mai mult îndeplinirea lor exactă şi permanentă. Dar dacă îngerul se întristează de răceala noastră faţă de prezenţa lui şi împiedică discuţiile noastre în rugăciune cu Dumnezeu, pe un astfel de înger nu-1 primi: el este potrivnic!... Aşadar, sfatul meu este unul şi acelaşi: nu doar să nu primească, ci nici măcar să dorească manifestări sensibile ale lumii duhovniceşti, pentru că noi nu avem nevoie de ele, nici folos. În lupta noastră cu gândurile observăm mai bine acţiunea puterilor opuse între ele: ştim cum este satana în neruşinarea şi în gândurile întinate şi vedem clar cât sunt de luminoşi, de curaţi şi de neprihăniţi îngerii în manifestările paşnice şi în cele ale gândurilor liniştite; în acelaşi timp satana ne abureşte cu toate necurăţiile posibile ale fanteziilor trufaşe, viclene şi desfrânate, cu izbucnirea violentă a mâniei etc. Ce poate fi mai mult? La ce bun arătarea sensibilă a îngerului sau a lui satana, când noi îi ştim prea bine şi fără aceasta?...”

Unor asemenea ispitiri, deseori cu urmări grave, sunt supuşi nu doar monahii şi pustnicii care au ales o viaţă însingurată, ci şi creştini din lume, când ei, fără raţiune, primesc în sine nevoinţe înalte. Cu astfel de eforturi irită pe demoni, adică îşi smeresc trupul, nu şi sufletul, aducându-le o mândrie puternică şi părere înaltă de sine. Harul lui Dumnezeu nu-i păzeşte pe astfel de lucrători, ci le îngăduie să fie înşelaţi şi luaţi în râs de demoni, ca să-i smerească pe ei şi să-şi vină în fire.

 „Trebuie să remarc”, spune Sfântul Ignatie, „că duhul căzut, dorind să pună stăpânire pe nevoitorul lui Hristos, nu acţionează tiranic, ci caută să aibă acordul omului la ispita propusă. După ce are consimţământul omului, îl stăpâneşte…”

„Sfântul Duh acţionează cu de la Sine putere, ca Dumnezeu; vine în acel timp în care omul care s-a smerit şi s-a umilit pe sine, numai aşteaptă venirea Lui. Brusc îi schimbă mintea şi inima. Prin acţiunea Sa cuprinde toată voinţa şi toate capacităţile omului, care nu are posibilitatea de a cugeta la acţiunea care se săvârşeşte asupra lui."

Din experienţa Părinţilor, este evident că cel care pune seama sa pe vreo faptă bună se află în înşelare. Această stare de amăgire serveşte drept temei al ispitei diavoleşti: îngerul căzut găseşte sălaş în înţelegerea falsă, plină de mândrie a creştinului, pe care îşi altoieşte înşelarea sa, îl supune pe om puterii sale şi îl aruncă în ispită diavolească.

Din întâmplările de mai sus se vede că nici unul dintre cei care au fost înşelaţi nu se considera nevrednic de vederea îngerilor, prin urmare recunoştea în sine o oarecare vrednicie. Un om trupesc şi sufletesc nici nu poate judeca altfel despre sine.

Cum se deosebeşte binele evanghelic de binele omenesc

Oamenii, care nu cunosc temeiurile duhovniceşti ale celor ce se petrec în lume, judecă faptele omeneşti superficial. Împart activitatea omenească în două, rea şi bună, apreciabilă doar în manifestările ei exterioare, străduindu-se să traseze între una şi cealaltă un hotar, folosindu-se de măsurile nestatornice ale binelui şi răului - după legile lumii. Lumea însă nu are acea intuiţie care i-ar putea descoperi adevăratul preţ al lucrurilor, căci o singură lege determină clar ce este păcatul, ce este binele - şi aceasta este legea evanghelică. Legile lumii acesteia se aseamănă în unele puncte cu legile creştineşti, dar numai la suprafaţă, în realitate totul este diferit.

După căderea sa, omul s-a robit păcatului, a devenit urât, bolnav, înrăit. Umile rămăşiţe ale binelui firesc sădite de la zidirea lui de Creator s-au mai păstrat în el, deşi nu mai au aceeaşi curăţie şi sfinţenie fiind amestecat cu otrava păcatului. Pe aceste rămăşiţe omul şi-a construit învăţăturile despre bine şi despre moralitate, despre dragoste şi despre dreptate. Dar un astfel de “adevăr" omenesc întinat de necurăţie este departe de binele adevărat, nu-i poate învia şi vindeca sufletul, ci mai degrabă îl duce într-o mare rătăcire. Oamenii necredincioşi fac şi ei destule fapte bune, binefaceri, acte de milostenie, de dragoste, de jertfă de sine, uneori îşi dau viaţa de dragul poporului lor sau de dragul aproapelui lor, îşi dau ultima bucată de pâine unui om flămând, îşi ajută aproapele. În necaz, îşi jertfesc averea pentru diferite fapte bune, unii fac chiar fapte eroice uimitoare, pot fi aduse multe astfel de exemple, iar oamenii vor fi mişcaţi de ele până în adâncul sufletului. Dar toate aceste manifestări ale binelui dacă nu sunt întemeiate pe Evanghelie, dacă nu cresc din profunzimea sufletului creştin credincios sunt necurate, întinate de cădere, nu au în faţa lui Dumnezeu aceeaşi valoare pe care le-o dau oamenii. Acest adevăr important mulţi nu-1 pot primi, sunt nedumeriţi, se supără sau se mânie.

Sună dur ce vom afirma, dar să privim din alt unghi: dacă acest eroism nu este de dragul lui Hristos, nu este după învăţătura Evangheliei, nu vine din credinţa creştină, dacă nu s-a săvârşit cu puterea lui Hristos, dacă jertfa de sine nu ar fi săvârşită în numele lui Dumnezeu, atunci ar reieşi că şi fără credinţă şi fără răscumpărarea lui Hristos omul se poate mântui, ar însemna că în omul căzut s-au păstrat acea putere şi curăţie suficiente pentru învierea lui, pentru ca el să se rupă din lanţurile păcatului. Atunci de ce a fost necesară înfricoşătoarea jertfă de pe Golgota, de ce au fost necesare învăţătura lui Hristos, Evanghelia. Biserica? De ce sunt necesare Sfintele Taine, rugăciunile, postul, nevoinţele creştineşti? Atunci ar fi fost suficiente doar dorinţa noastră şi efortul voinţei, nici măcar credinţa n-ar trebui... Cum ar putea fi aşa?

Să săvârşeşti fapte bune, fapte frumoase, fapte de laudă şi de fapte de credinţă nu este acelaşi lucru. Faptele bune săvârşite fără credinţă, fără Dumnezeu sunt închinate lumii acesteia şi îşi primesc răsplata aici: slava şi cinste. însă sunt străine de slava veşnică, cerească. Faptele credinţei sunt ascunse de ochii celorlalţi şi numai singur Dumnezeu le cunoaşte: astfel de fapte nu se fac cunoscute în exterior în schimb, le primeşte Domnul şi le răsplăteşte în viaţa viitoare. Este greşit să considerăm mântuirea sufletului şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor direct dependente de faptele noastre bune. Dumnezeu îl miluieşte pe om şi îl mântuieşte nu pentru faptele lui bune, ci pentru inima sa credincioasă, zdrobită şi smerită. Desigur, credinţa nu trebuie să fie fără fapte, ci dovedită prin fapte concrete, bune şi sfinte, aşa cum ne învaţă Domnul însuşi.

„Va veni la tine un oarecare gând bun? Opreşte-te, nu te grăbi spre îndeplinirea lui fără să cugeţi! Vei simţi în inima ta o oarecare atracţie spre bine? Opreşte-te, nu îndrăzni să te laşi stăpânit de ea! Verifică-te cu Evanghelia. Cercetează: sunt de acord cu învăţătura atotsfântă a Domnului gândul tău şi atracţia bună a inimii? Vei vedea că nu există vreo legătură între binele evanghelic şi binele firii omului căzut. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul şi de aceea şi binele acesta s-a făcut rău, cum se face otrăvitoare mâncarea gustoasă şi sănătoasă atunci când este amestecată cu otravă. Păzeşte-te să faci binele firii căzute! Făcând acest bine, vei adânci căderea ta, vei dezvolta în tine părerea de sine şi mândria, te vei asemăna cu demonii. Contrar acestora, făcând binele evanghelic, ca un adevărat şi credincios ucenic al lui Hristos, te vei asemăna Dumnezeu-Omului.”

La fiecare faptă săvârşită este important să priveşti în străfundul inimii, în cămările ascunse ale gândurilor. Orice faptă, înainte de a ne hotărî asupra ei, este cântărită şi preţuită de puterile noastre lăuntrice, acolo are loc un fel de sfat de taină: inima spune „da”-urile şi „nu”-urile sale, mintea - pe ale sale, simţurile, trupul, patimile noastre, afecţiunile noastre, slăbiciunile - toate încearcă să-şi spună cuvântul lor şi dacă la acest sfat biruieşte dreapta-judecată, fapta se hotărăşte după poruncile lui Hristos şi se va săvârşi spre mântuirea sufletului, dacă însă se va hrăni vreo patimă, atunci fapta săvârşită, oricât de bineplăcută ar părea aduce sufletului pagubă nu folos.

Orice faptă se săvârşeşte de dragul a ceva pământesc sau ceresc, dumnezeiesc sau omenesc. Scopul ei are o mai mare importanţă decât fapta însăşi săvârşită în exterior şi el va fi apreciat sau nu de Dumnezeu.

Când râvna noastră pentru nevoinţele creştineşti nu îi este plăcută lui Dumnezeu

Pomii virtuţilor, dacă nu sunt sădiţi adânc în solul de viaţă dătător al poruncilor lui Hristos, pot fi roşi de viermele trufiei şi al făţărniciei. Noi, pe neobservate primim stimulente şi forţe pentru săvârşirea faptelor văzute, de la dorinţa de a avea laudă şi slavă de la oameni. Acest lucru se întâlneşte la mai toţi oamenii, astfel încât putem afirma cu certitudine că foarte rar vreo faptă de-a noastră este săvârşită din smerenie, fără dorinţa de slavă deşartă. Nu este atât de uşor să vezi în tine această dorinţă; când împrejurările se schimbă, când nu mai putem arăta nevoinţele noastre celor din jur, spre a primi laude de la ei, atunci deodată dispare şi interesul de a săvârşi aceste fapte.

„Un frate oarecare a venit la Muntele Fermei şi i-a spus unui bătrân înduhovnicit cu vieţuirea şi cu virtutea: „Părinte! Ce să fac? Sufletul meu piere." Bătrânul l-a întrebat: „De ce, fiul meu?”

- Fratele i-a răspuns: „Când petreceam viaţă de mirean, posteam mult şi mă nevoiam cu privegheri, aveam lacrimi şi umilinţă, simţeam în mine râvnă, acum însă când m-am lepădat de lume şi m-am făcut călugăr, nu văd în mine nici o virtute."

Bătrânul i-a spus: „Crede-mă, fiule: ce ai reuşit în viaţa lumească ai reuşit din cauza mândriei şi a laudei omeneşti, ele ţi-au ajutat, acţionând pe nesimţite în tine. Lucrarea ta n-a fost plăcută lui Dumnezeu şi diavolul te-a lăsat în pace, neridicând împotriva ta lupte şi neopunându-se unei astfel de reuşite, acum însă văzând că tu ai ieşit la război împotriva lui şi el s-a înarmat împotriva ta. Dar lui Dumnezeu îi este mai plăcut un psalm rostit de tine cu smerenie decât miile de psalmi pe care tu i-ai rostit aflându-te în viaţa lumească.

Fratele a spus: „Părinte! Acum nici nu mai postesc: toate virtuţile sunt luate de la mine!"

Bătrânul a răspuns: „Frate! îţi este destul ce ai, rabdă cu mulţumire şi îţi va fi bine." Dar fratele insista.

Atunci bătrânul i-a spus: „Frate! Temându-te să nu-ţi slăbească gândirea smerită, n-am vrut să-ţi spun că eşti adus de diavol la deznădejde. Ascultă atent cuvintele mele. Părerea ta că ai avut virtuţi în lume ţine de domeniul mândriei: astfel şi fariseul şi-a păgubit toate faptele sale. Acum însă, când gândeşti că nu ai nici o faptă bună, acest gând smerit singur este suficient pentru mântuirea ta, aşa a fost îndreptat şi vameşul, care n-a făcut nici o faptă bună. Omul păcătos sau leneş care este zdrobit sau smerit cu inima este mai plăcut lui Dumnezeu decât omul care a făcut multe fapte bune şi s-a mândrit din cauza părerii de sine."

Fratele, auzind aceasta, a simţit în sufletul său mângâiere şi rezolvarea nedumeririi lui. El s-a închinat bătrânului până la pământ şi a spus: „Acum, prin mijlocirea ta, s-a mântuit sufletul meu.”

Din tot ce s-a spus mai sus nu înseamnă că în lume este imposibil să săvârşim virtuţile adevărate sau că toţi trebuie să intrăm în mănăstire, dar nici să nu cădem în mândrie şi în vanitate sau să lăsăm toate nevoinţele exterioare. Nu! Dar aceasta trebuie să ne deştepte, trebuie să ne conducă spre atenţie şi precauţie, căci în societatea omenească acţionează cu putere diferite patimi, cum spune şi apostolul: „Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I loan 2, 16). Cu acest duh a trăit întotdeauna lumea, în ea s-au intensificat aceste patimi păgubitoare. De aceea fiecare faptă care poate aduce laudă sau cinste celui care o săvârşeşte, dacă nu este sărată cu duhul smereniei şi umilinţei de sine, va aprinde patima păgubitoare a vanităţii şi a mândriei. Desigur şi în lume trebuie să te nevoieşti şi să lucrezi asupra purtărilor tale exterioare, să îndeplineşti virtuţi trupeşti şi nevoinţe, dar este necesar ca în tot timpul să ai atenţia aţintită asupra inimii, ca ceea ce este exterior să nu se săvârşească în dauna a ceea ce e lăuntric. Pentru aceasta trebuie să pretuieşti atât importanţa lucrării lăuntrice, cât şi a celei exterioare.

Cum este legată lucrarea creştină exterioară de cea lăuntrică

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, acel blestem al pământului, care a fost rostit de Dumnezeu drept pedeapsă lui Adam şi urmaşilor lui, s-a abătut asupra întregului neam omenesc şi asupra pământului. Pământul scoate diferite buruieni şi copaci care nu fac roade bune pentru hrana omului, iar toate cerealele, plantele care hrănesc trupul omenesc, sunt crescute cu sudoare şi muncă. Această pedeapsă în sens duhovnicesc se referă la inima noastră (lăuntrică). Acest pământ, inima noastră, după căderea lui Adam scoate spini şi pălămidă, adică simţuri şi gânduri păcătoase. Ca să sădeşti în inimă pâinea cerească - cuvântul lui Dnmnezeu ca să-l înviezi, să-l faci capabil de viaţă duhovnicească este necesar un efort considerabil, nevoinţă multă. Pentru ca pământul să poată primi în sine seminţe trebuie să fie refăcut: să-l afânezi, să-l întorci, să-l înmoi, să smulgi din rădăcină buruienile nefolositoare. Pentru aceasta e nevoie de diferite instrumente: pluguri, grape, lopeţi. La fel şi inima noastră are nevoie de prelucrare prin post, priveghere, metanii şi alte împovărări ale trupului, pentru a stăpâni poftele şi gândurile lumeşti ale minţii. Dar dacă în timpul refacerii inimii cu nevoinţe trupeşti ea nu-şi va însumi poruncile evanghelice, nu va învăţa să se conducă după ele, să trăiască cu ele, atunci va scoate din sine spice de vanitate şi de desfrânare. Pământul arat, îngrăşat, afânat, dar nesemănat, cu mare greutate va rodi spice. După cum nu se seamănă seminţe într-un sol nerefăcut, tot aşa şi inima nerefăcută cu nevoinţe trupeşti, nu poate cu- prinde în sine semănătura duhovnicească, cine se va apuca de aceasta va munci în zadar sau va cădea în înşelare de sine şi în ispită diavolească.

Lucrările (nevoințele n.n) trupeşti sunt necesare. Sfinţii Părinţi spun că ele aduc sufletul la smerenie.

Din aceste cuvinte se vede bine ce legătură trebuie să fie între lucrul lăuntric, duhovnicesc şi cel exterior, trupesc. Niciodată nu trebuie uitat scopul nevoinţelor noastre exterioare (fizice, post, priveghere, metanii n.n): de a înmuia, de a smeri inima noastră; de a o face receptivă la cuvântul lui Dumnezeu. Apoi poţi sădi în ea seminţe duhovniceşti. În timpul acestei prelucrări a solului inimii trebuie conştientizată măsura proprie, posibilităţile, puterile de a semăna seminţe duhovniceşti, ca să crească şi să aducă roade.

Cum ne putem înşela gândind că avem în noi dragoste adevărată de Dumnezeu

Se întâmplă des ca omul care a crezut şi a început să ducă o viaţă evlavioasă, dar care n-a văzut încă starea sa păcătoasă să cadă în părerea (impresia n.n) că Îl iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul şi atunci începe să caute în sine semnele acestei iubiri, se străduieşte să înfierbânte în inimă acest sentiment şi şi-l reprezintă în sine aşa cum şi-l închipuie. Uneori diavolul ascunde de om atât de fin înclinaţiile pătimaşe ale sufletului, bolile lui lăuntrice, încât omul se crede pe sine curat ca o coală albă de hârtie şi începe singur să traseze diferite trăiri „duhovniceşti", care de fapt sunt necunoscute inimii lui şi foarte departe de el. Atunci îşi poate crea uşor impresia că într-adevăr Îl iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul şi numai Lui unuia vrea să-I slujească. Cu această părere trăieşte, dar în fapt realitatea este cu totul alta.

Să admitem că a apărut în omul credincios o oarecare sârguinţă la rugăciune, mintea a început să se ocupe cu citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, inima s-a îndulcit cu un gând oarecare duhovnicesc etc., deoarece fiecare om are astfel de luminări, mângâieri de la Dumnezeu. Dar, dacă nu-şi vede partea întunecată a sufletului, bezna păcatului, toată atenţia lui va fi îndreptată la aceste mici sclipiri şi atunci îşi va forma convingerea că în el totul este luminos.

Se vede clar din toate îndrumările Sfinţilor Părinţi, din vieţile cuvioşilor, dar şi din toată învăţătura Bisericii Ortodoxe că nimeni n-a ajuns la o astfel de stare luminoasă repede şi fără luptă aprigă. Desigur, nimeni nu va îndrăzni să spună că un astfel de om nu-L iubeşte pe Dumnezeu, căci de cele mai multe ori aşa şi este. Nu este atât de rău să vezi această dragoste în sine şi să cauţi căi spre ea, cât este de rău să gândeşti că ai ajuns să Îl iubeşti pe Dumnezeu aşa cum ar trebui. Cel mai des în aceasta se ascunde nu dragostea de Dumnezeu, ci dragostea de sine. Ne putem crea o anumită impresie despre sine, cum că îl iubim pe Dumnezeu, cum că urâm această lume vicleană şi însetăm doar după ceea ce este ceresc. Atunci când vom fi convinşi de asta, vom începe să lăudăm acest idol al nostru: tot ce facem în numele lui Dumnezeu de fapt ne gâdilă părerea de sine. Cu fiecare nevoinţă creşte în noi acest idol, se împodobeşte, se prea măreşte în noi, se întăreşte gândul înalt despre sine: „Sunt un creştin cu adevărat iubitor de Dumnezeu, sunt râvnitor, sunt gata să merg la moarte pentru Dumnezeu" etc. Această viziune asupra sinelui îi poate da omului un imbold neobişnuit spre săvârşirea nevoinţelor şi a virtuţilor exterioare. Diavolul văzând autosuficienţa inimii omului, ca să-i sporească mulţumirea de sine, îndepărtează de la el toate supărările şi bătăile de cap cu care el de obicei aprinde în noi patimile, în aşa fel încât omul încetează să-şi vadă înclinaţiile păcătoase şi se întăreşte mai mult în amăgirea sa. Diferite greşeli nesemnificative ale sale le dezrădăcinează cu râvnă, gândind că în aceasta constă principala lui luptă duhovnicească. Acesta este de fapt fariseismul, care strecoară ţânţarul şi înghite cămila (Matei 23, 24). În realitate, până va ajunge cel credincios la adevărata râvnă şi dragoste faţă de Dumnezeu trebuie să parcurgă o cale lungă şi dureroasă, va trebui deseori să parcurgă pustiul pietros al nesimţirii inimii şi al împietririi, să se afunde în apa rece, murdară a propriilor sale patimi, a gândurilor necurate, a întinăciunilor; câte înclinaţii nebune, satanice, absurde va vedea, ce dorinţe se vor trezi în minte şi în inimă, în toate puterile sale lăuntrice, de câte ori va cădea în deznădejde până va ajunge să se vadă pe sine cel mai netrebnic, incapabil de vreun bine, aproape duşman al lui Dumnezeu! De câte ori va simţi în sine o puternică atracţie faţă de cele pământeşti, chiar pentru faptele demonice va găsi simpatie şi compătimire, de câte ori se va îngrozi de sine, va plânge, se va ruga, de câte ori va cădea şi se va ridica, înainte de a pica de pe el, prin mila lui Dumnezeu, lanţurile păcatului!

Şi aceasta, deşi creştinul a fost înnoit prin Sfântul Botez, cu care se vindecă toate neputinţele firii căzute, se refac chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în el, se sădeşte în om harul Sfântului Duh etc. Da. Dar starea harică a botezului are nevoie de susţinere prin viaţa trăită după poruncile evanghelice. Noi însă, după botez, din nou murim duhovniceşte trăind după trup, pentru păcat, pentru plăcerile pământeşti şi agonisiri. Harul botezului rămâne fără lucrare, ca un soare luminos acoperit de nori, ca un giuvaer nepreţuit ascuns în pământ.

Aspiraţia prematură spre dezvoltarea în sine a simţului dragostei de Dumnezeu este amăgire de sine. Ea îndepărtează omul de slujirea lui Dumnezeu, îl duce în rătăcire, se sfârşeşte cu deteriorarea şi cu moartea sufletului…

„Când omul se va învrednici să simtă ceva duhovnicesc de la Dumnezeu, atunci el va înţelege că toate senzaţiile sale sufleteşti sunt nesemnificative, unite cu înşelarea de sine. Ca să ajungi la pământul făgăduinţei trebuie să treci prin pustie. Mergând prin acest pustiu, trebuie să ştii că el este pustiul, iar nu pământul făgăduinţei, nu să iei o oază oarecare din pustie, bogată şi luxuriantă, drept pământul făgăduinţei, rămânând astfel lipsit de adevăratul pământ al făgăduinţei…” (Leonid Sokolov – Viziunile ascetico-morale ale Sfântului Ignatie, partea a 2-a)

„Există o lucrare a sângelui, care celor neexperimentaţi le pare bună, duhovnicească, dar ea nu este nici bună şi nici duhovnicească, ci provine din firea noastră căzută. Se recunoaşte uşor, pentru că este impulsivă, fierbinte, nu aduce liniştea în sine şi în cei apropiaţi. Acţiunea duhovnicească se naşte din pace şi dă naştere păcii... Ia aminte la apele tale (simţurile inimii), ca ele să curgă lin, cum a spus prorocul despre apele Siloamului: «Apele Siloamului care curg lin». Orice simţ aprins este al sângelui! Nu-1 considera sârguinţă, râvnă pentru evlavie, dragoste de Dumnezeu şi de apropiaţi. Nu, aceasta este o mişcare a sufletului, produsă în el de nervi, de sânge. Iar sângele este pus în mişcare de patimile sufleteşti, care sunt arme şi lanţuri ale stăpânitorului lumii acesteia, sceptrul lui, puterea lui. Păzeşte-te în pace şi respinge tot ce-ţi distruge pacea ca pe ceva greşit, deşi la exterior pare drept şi adevărat.” (Sfântul Ignatie Briancianinov – Scrisori către diferite persoane, Scrisoarea 59, pp. 84-85.).

„Cel care vrea să se apropie de Dumnezeu ca să-I slujească trebuie să fie condus de frica de Dumnezeu... Frica îl curăţă pe om, îl pregăteşte pentru dragoste: noi suntem robi , pentru ca mai apoi să devenim fii legitimi. Pe măsura curăţirii prin pocăinţă începem să simţim prezenţa lui Dumnezeu, de la simţirea prezenţei lui Dumnezeu se arată sfânta simţire a fricii... Dacă dorim să dobândim dragostea de Dumnezeu, să iubim poruncile evanghelice: să vindem poftele şi patimile

 noastre, să cumpărăm cu preţul lepădării de sine adăpostul - inima noastră - să-l refacem cu poruncile şi vom găsi comoara cerească ascunsă în ea - dragostea." (Sfântul Ignatie Briancianinov –vol.2, pp. 60,61,68).


Cum ne putem înşela crezând că avem dragoste de aproapele

Foarte des în timpurile de azi oamenii se înşală, considerând că sunt suficiente dorinţa şi puţin efort ca să începi să-l iubeşti pe aproapele cu dragoste creştină. Cât de mult şi de elocvent se vorbeşte în zilele noastre despre dragoste! Toţi se îndeamnă unul pe altul să se unească sub semnul dragostei, toată lumea se ameţeşte cu ideea unei iubiri omeneşti abstracte, nădăjduieşte pe această cale să-şi rezolve toate contradicţiile. În învăţătura creştină se vorbeşte la fel de des despre dragostea de aproapele: porunca de a-1 iubi pe aproapele a fost dată de Domnul Însuşi împreună cu prima poruncă - dragostea de Dumnezeu, iar toţi Părinţii Bisericii într-un duh afirmă că dragostea de aproapele este temelia poruncii dragostei de Dumnezeu. Dar sunt una şi aceeaşi dragostea la care cheamă lumea şi cea pe care o învaţă Biserica? Nu! Nu este una şi aceeaşi, ci ele se deosebesc radical. Oamenii, cu cât elogiază dragostea unuia faţă de altul, cu atât dispreţuiesc acea dragoste care se propovăduieşte în învăţătura Ortodoxiei. În toată lumea este pervertită înţelegerea dragostei faţă de aproapele. Fiecare om poate fi uşor înşelat să primească simţurile străine adevăratului creştinism drept ceva luminos, înalt, plăcut lui Dumnezeu.

De unde vine aceasta? De la faptul că oamenii, auzind despre înălţimea dragostei, despre sfinţenia ei, că este mai presus de toate virtuţile şi fără de ea totul este mort, încep să o caute în sine, neînţelegând faptul că propria noastră cădere, îndepărtarea noastră de Dumnezeu, toate bolile sufletului, patimile, deprinderile rele au distrus în noi puterea de a iubi. Nici un fel de cuvinte înalte şi idei despre dragoste nu sunt suficiente ca să refacem în noi această distrugere.

„Dacă s-ar limita doar la învăţătura despre dragoste, creştinismul ar fi inutil, pentru că în natura omenească ştirbită de păcat nu există puteri pentru transpunerea în viaţă a acestei învăţături. Despre dragoste au vorbit în Vechiul Testament şi păgânii. Raţiunea recunoaşte că porunca despre dragoste este bună, dar omul întâlneşte în sine însuşi o altă lege, care se opune legii minţii şi care îl robeşte legii păcatului (v. Romani 7, 23). Cine urmăreşte mişcările sufletului său, acela ştie bine cum păcatele şi patimile se luptă cu raţiunea (adică la nivelul rațiunii știm că patimile „nu sunt bune” însă inima e înrobită de ele, n.n) şi cât des ele înving. Raţiunea se pleacă sub asaltul patimilor; păcatul, ca o ceaţă, astupă de ochii noştri soarele adevărului, leagă toate faptele bune ale sufletului nostru. Ne poate oare ajuta într-o asemenea situaţie doar învăţătura despre dragoste? Tocmai în aceasta constau puterea şi importanţa lucrării lui Hristos, că ea nu se limitează doar la această învăţătură. Omului îi sunt date noi forţe. Lucrarea lui Hristos este crearea «făpturii noi», adică a Bisericii. În Biserică Duhul lui Dumnezeu dă puteri oamenilor pentru înfăptuirea învăţăturii creştine în viaţă. Fără Biserică nu există creştinism, rămâne doar învăţătura creştină, care singură nu-1 poate «înnoi pe Adam cel căzut»." (Arhiepiscopul Ilarion Troilki (†1929) Nu există creştinism fără Biserică, Serghiev Posad,1915)

Astfel că a căuta dragostea în afara Bisericii Ortodoxe, printre oamenii necredincioşi sau eretici este o rătăcire profundă. Dar nici noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie să gândim că inima noastră poate să se aplece cu uşurinţă spre îndeplinirea acestei porunci. Nu, ci trebuie să verşi sudoare şi lacrimi, să te străduieşti şi să te necăjeşti mult înainte să apară semnele faptului că inima s-a înmuiat şi s-a milostivit spre aproapele. Dacă vom începe să privim atent în sufletul nostru, dacă într-adevăr de dragul poruncii lui Dumnezeu vom dori să-l iubim pe aproapele nostru, atunci vom descoperi în inimă o opoziţie cruntă: ea ori va răspunde cu împietrire, ori se va înrăi asemenea unei fiare, îşi va ascuţi ba ura, ba defăimarea, ba fantezia şi invidia, ba batjocura, ba judecata, ori va râde de răul întâmplat aproapelui, ori se va întrista de reuşitele lui - astfel este inima noastră, până când va fi curăţită prin efort continuu de mustrare de sine, de rugăciune şi de nevoinţele interioare şi exterioare, prin răbdarea necazurilor, a supărărilor, a nedreptăţilor etc. Nu în zadar Sfântul Ioan Scărarul plasează dragostea pe cea mai înaltă treaptă, a treizecea, a scării virtuţilor. Cum dar visăm noi s-o obţinem sărind toate celelalte douăzeci şi nouă de trepte?

Este foarte important pentru mântuirea sufletului să îndepărtezi din inimă tot ce este imaginar, prefăcut, pătimaş. Nu trebuie să ne jucăm de-a dragostea creştină, ci să facem totul ca într-adevăr să dobândim această dragoste, adevărată de aproapele. Trebuie să deosebim ce este sangvinic, sufletesc, trupesc (afectiv, psihedelic, sentimental, dulceag, pios, n.n) de ceea ce este duhovnicesc. Tot ce este cu adevărat după Evanghelie, îndeplinirea poruncilor lui Hristos de dragul lui Dumnezeu, de dragul veşniciei, nu după atracţia pătimaşă, este unit întotdeauna cu lupta, cu efortul, cu impunerea puterilor proprii. Sentimentul împăcării şi uşurinţei va veni după biruinţă, după săvârşirea nevoinţei. Pasiunea, dimpotrivă, atât te însufleţeşte (te entuziasmează n.n) spre fapte de dragoste-falsă, că dacă se vor întâlni obstacole din partea legilor bisericeşti, a canoanelor Sfinţilor Părinţi, atunci cel mişcat de o astfel de „dragoste" se grăbeşte cu iritare să le respingă, numindu-le principii învechite sau greşite şi se grăbeşte să îndeplinească lucrarea „dragostei". Adevărata dragoste creştină nu încearcă să se arate în afară, ci este reţinută, caută să-şi ajute aproapele nu doar în necesitatea lui trupească, ci şi în cea sufletească.

Nu are preţ în faţa Evangheliei dragostea, venită de la simţurile trupeşti. Evanghelia respinge o astfel de dragoste. Ea spune: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10, 34-36).

„Iubeşte-1 pe aproapele după poruncile evanghelice - nicidecum după dorinţa inimii tale. Dragostea, sădită de Dumnezeu în firea noastră, este afectată de cădere şi nu poate acţiona corect. Nu-i permiteţi să acţioneze! Acţiunile ei sunt lipsite de neprihănire, sunt urâte în faţa lui Dumnezeu, roadele acţiunii sunt păguboase şi ucigătoare pentru suflet. Iubirea adevărată pentru aproapele presupune următoarele: nu te mânia şi nu ţine minte răul asupra lui; nu-ţi permite să-i vorbeşti cuvinte mustrătoare, de ocară, batjocoritoare; păstrează cu el pacea; smereşte-te în faţa lui; nu te răzbuna pe el nicidecum; acolo unde poţi să-i cedezi (nu îți vine, nu ai chef n.n), cedează-i; dezvaţă-te de a contrazice şi de polemică, respinge-le ca pe nişte semne ale mândriei şi ale iubirii de sine; vorbeşte bine  despre cei care te vorbesc de rău; răsplăteşte-le cu bine pentru rău; roagă-te pentru cei care te supără, te ofensează, te năpăstuiesc, te prigonesc (v. Matei 5, 21-48). Sub nici un pretext nu judeca pe nimeni, de este bun sau rău, având în faţa ochilor pe acel singur om rău pentru care trebuie să răspunzi în faţa lui Dumnezeu: pe tine. Poartă-te cu aproapele aşa cum ai dori să se poarte şi el cu tine (v. Matei 7,1-12). Lasă şi iartă din adâncul inimii greşelile altora faţă de tine, ca şi Tatăl Ceresc să-ţi ierte nenumăratele tale greşeli… În sfârşit, nu-1 supăra pe fratele tău cu multa ta vorbire, cu vorbirea deşartă, cu lipsa de respect. Purtându-te aşa cu aproapele, vei oferi şi vei dobândi faţă de el dragostea poruncită de Dumnezeu şi plăcută Lui; cu ea îţi vei deschide accesul spre dragostea lui Dumnezeu… ( Sfântul Ignatie Briancianinov, op. cit., vol. 5, cap.75, p.66)



Cum râvna sufletească şi trupească poate părea râvnă sfântă, evlavioasă

Oamenii care au o părere foarte bună despre sine, care se consideră slujitori cre- dincioşi ai lui Dumnezeu, se aprind deseori de râvnă trupească şi sufletească, încep să-I urmărească pe cei din jur cu suspiciune, să-i judece şi să-i mustre pentru diferite greşeli morale şi greşeli împotriva clerului. „Înşelaţi de înţelegerea falsă despre râvnă, râvnitorii nechibzuiţi gândesc să urmeze Sfinţilor Părinţi şi sfinţilor mucenici, uitând de sine si de păcătoşenia lor. Dacă sfinţii îi mustrau pe păcătoşi şi pe cei necinstiţi, apoi îi mustrau din voia lui Dumnezeu, insuflaţi fiind de Sfântul Duh, iar nu de patimile lor şi de demoni. Cine însă va hotărî din voie proprie să-l mustre pe fratele său sau să-i facă vreo remarcă, acela dovedeşte că s-a considerat mai chibzuit şi mai virtuos decât cel mustrat, dar acţionează după impulsul patimii şi după înşelarea gândurilor demonice."

În fiecare dintre noi este înfipt adânc duhul judecăţii: din mândrie, din părerea de sine, din aroganţă, din răutate si din alte motivaţii pătimaşe căutăm permanent şi găsim la aproapele nostru o mulţime de neajunsuri, de greşeli, de abateri. În plus, dacă vom începe să ne justificăm (pornirea de a mustra pe alții n.n) cu râvna pentru evlavie, atunci ne oferim libertatea să acţionăm după aceste patimi, începem să înflorim neputinţele şi neajunsurile aproapelui, să vădim greşelile lui, inducem în noi şi în alţii dorinţa nerăbdătoare de a-1 corecta, de a-1 mustra, ne avântăm să-l învăţăm minte, chiar să-l umilim, gândind că ne mână însăşi evlavia. O astfel de râvnă falsă conduce întotdeauna la suspiciune, la defăimare, la cruzime, la ură, la pagubă sufletească.

S-a observat că atunci când aproapele nu primeşte mustrarea, o astfel de râvnă duce la ţinerea de minte a răului şi la răzbunare împotriva lui, iar când aproapele se supune, atunci se naşte o auto mulţumire vanitoasă.


Este de folos creştinului începător să-i povăţuiască în credinţă pe cei apropiaţi?

A devenit un obicei în timpul nostru ca fiecare să îndrume şi să înveţe pe aproapele, deşi adesea devin învăţători cei care n-au făcut nici măcar câţiva pasi în viaţa creştină, ci doar au privit la ea din depărtare. Se întâmplă des deci ca omul care şi-a petrecut toată viaţa (de dinainte n.n) în necredinţă şi în păcate, după ce s-a pocăit şi şi-a schimbat puţin modul de viaţă, după ce a mers de câteva ori la biserică sau a stat câteva zile în mănăstire, după ce a aflat unele legi şi viziuni creştine şi a făcut cunoştinţă cu unele reguli şi rânduieli bisericeşti, să înceapă să-i înveţe, să-i mustre pe apropiaţii săi - prieteni, rude - să-i acuze de necredinţă, uneori chiar de slujirea satanei. Deseori se observă că omul nou convertit, care a lăsat de curând viaţa păcătoasă, care a început imediat să înveţe, să mustre, să-i îndrepteze pe apropiaţi, să-i întoarcă la credinţă, să le salveze sufletele, se împiedică singur, cade şi se întoarce la vechea viaţa păcătoasă, iar cei mustraţi de el, văzându-1 pe dânsul într-o astfel de stare deplorabilă, îi atribuie creştinismului neputinţa şi se întorc de pe calea Bisericii, de la Dumnezeu.

Majoritatea dintre noi, cum citeşte ceva educativ sau sesizează un gând oarecare interesant, o cugetare din cărţile duhovniceşti, se grăbeşte să i-o ofere aproapelui spre ştiinţă, să-l înţelepţească, se grăbeşte să-i dea un sfat, să folosească o regulă sau alta de la Părinţi, deşi noi înşine încă nu am folosit aceste reguli şi nici nu  avem de gând să le folosim.

Deseori cei care se convertesc nu trăiesc (pun în practică n.n) credinţa, ci doar înţeleg anumite lucruri din creştinism, le răstălmăcesc, le comunică aproapelui, nefolosindu-se ei înşişi de bogăţia lor! Astăzi toată viaţa religioasă a omului începe şi se încheie în cap, neajungând la inimă; intră cunoştinţele religioase prin auz, prin raţiune, se învârtesc în minte, sunt revăzute, deseori sunt transformate după bunul plac al fiecăruia şi tot atunci prin limbă sunt scoase în afară, se prezintă celor din jur ca ceva luat din experienţa duhovnicească adevărată, din viaţa însăşi.

Omul care învaţă nu din experienţă duhovnicească, ci din cunoaşterea livrescă, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul (cap. 1), este asemenea pictorului care, făgăduind apă celui care însetează, o desenează cu culori pe perete. Problema constă în aceea că cel care s-a încredinţat prea devreme învăţării rămâne singur, fără rod, pasiunea aceasta devine un mijloc de a se ocupa de sine, de a se vedea pe sine, cu neputinţele sale, de a căuta propria vindecare. La baza fiecărei învăţări greşite stau vanitatea, părerea de sine, preţuirea de sine, mândria minţii. La fel pot acţiona vorbirea deşartă, abaterea de la efortul luptei lăuntrice cu sine şi ele pot schimba acest efort cu unul uşor - acela de a-i înţelepţi pe alţii. Lumea întotdeauna a suferit de această patimă. Toate personalităţile tindeau să înveţe şi să atragă spre ele prin gândirea lor; toţi filosofii, gânditorii religioşi, conducătorii ereticilor se străduiau intens să-şi răspândească ereziile, fiecare sectă religioasă doreşte să-i prindă pe cât mai mulţi în plasa sa. Poate exista o mulţime de stimulente lipsite de har, de îndemnuri pentru a predica şi a-i atrage pe alţii în credinţa lor. De aceea nu trebuie să avem încredere în aceste avânturi de râvnă lăuntrică - pentru a-i întoarce pe toţi pe calea adevărului, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - luminătorii Bisericii - prin harul lui Dumnezeu.

Patimile rele, care se ascund în noi, ne sugerează să trecem de la grija pentru mântuirea sufletului nostru la grija pentru mântuirea altora şi în acest fel ele primesc libertatea de a se afla în inima noastră: mântuind pe alţii, noi putem pieri. „Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră, spune Apostolul Iacov (Iacov 3,1)”.

Este de folos creştinului începător să cugete la lucrurile duhovniceşti înalte?

Cel care începe să păşească pe calea credinţei va întâlni următorul pericol: în locul învăţării unor reguli simple şi necesare pentru el şi a unor principii ale vieţii creştine active, se va abate spre cugetarea înaltă, va începe să studieze lucruri duhovniceşti dificile, străduindu-se să atingă ceea ce cu raţiunea nu se poate cunoaşte; va îndrăzni să cerceteze (să explice, să comenteze să găsească de unul singur resorturile adânci ale ei n.n) Sfânta Scriptură, să tâlcuiască prorociile tainice. Mintea noastră este atât de bolnavă şi de stricată, încât nu trebuie să-i dăm libertatea să hotărască asupra unor probleme duhovniceşti, mai de folos ar fi să primeşti cu ochi credincioşi simpli, aproape copilăreşti, o ştiinţă duhovnicească amănunţit explicată, propovăduită de Biserică, de Sfinţii Părinţi. Este foarte periculos ca singur, cu mintea necurăţită, care nu înţelege încă principiile credinţei, să îndrăzneşti să pătrunzi rădăcinile adevărurilor fine şi profunde.

„Credinţa nu trebuie să fie oarbă, ci văzătoare întemeindu-se pe convingerea că aşa a poruncit Dumnezeu să credem, precum un copil crede cuvântului tatei şi al mamei... în fond, raţionamentul nu acordă importanţă credinţei. Dimpotrivă, cel care în lucrarea credinţei va începe să dea greutate cugetării sale şi raţionamentului său, acela va micşora importanţa credinţei sale în faţa lui Dumnezeu, după cum se micşorează tăria vinului turnând în el apă. Cine dă multă greutate raţionamentului său, acela crede raţiunii sale, iar nu lui Dumnezeu. Şi aici deja nu mai este vorba despre credinţă." - spune Sfântul Teofan.

„Când mintea încă necurăţită cu pocăinţa, care încă mai rătăceşte în sfera şi în întunericul căderii, neluminată, necondusă de Duhul Sfânt, va îndrăzni singură să cugete cu mândrie despre Dumnezeu, atunci ea va cădea imediat în rătăcire. O astfel de rătăcire este hulă la adresa lui Dumnezeu. Despre Dumnezeu putem şti doar ceea ce El, din marea Lui milă, ne-a descoperit", spune Sfântul Ignatie.

„Nu încercaţi să fiţi raţionali şi subtili! Pentru Dumnezeu sunt mai plăcute gânguririle prunceşti ale sufletului care s-a smerit la vederea mulţimii neputinţelor sale decât elocvenţa iute a sufletului, plină de părere de sine." (Sfântul Ignatie Briancianinov – Scrisori către diferite persoane, Scrisoarea a 3- a)

„Diavolul insuflă deseori gânduri înalte, fine şi uimitoare, îndeosebi celor care sunt ageri la minte şi grabnici la cugetarea înaltă. Şi ei, ocupându-se cu cercetarea unor astfel de gânduri înalte, uită să-şi păzească curăţia inimii şi să cugete smerit despre ei înşişi în acest fel, fiind încâlciţi în iţele mândriei şi ale părerii de sine, îşi fac din mintea lor un idol şi în final, pe nesimţite, se încredinţează gândului că nu mai au nevoie de sfatul altora, din moment ce s-au deprins în orice nevoie să recurgă la idolul propriei gândiri şi judecăţi.." (Războiul nevăzut, cap.9)

Noi permanent cădem în cugetarea înaltă. Este uimitor faptul că raţiunea oamenilor contemporani nu se mulţumeşte cu acele explicaţii ale adevărurilor duhovniceşti pe care le propovăduieşte învăţătura ortodoxă. Ele par multora peste măsură de stranii şi imposibile. În schimb, sunt primite foarte uşor cugetări şi invenţii străine învăţăturii creştine, care impresionează prin absurditatea lor fantastică şi prin lipsa oricărui sens sănătos.

Este specific raţiunii căzute să cinstească nebunia ca pe cea mai înaltă înţelepciune, iar adevărata înţelepciune să o ia în derâdere. De aceea, pentru creştin este foarte important să îşi înveţe raţiunea cu simplitatea şi cu smerita cugetare! Astfel, cărţile duhovniceşti trebuie să fie studiate cu un singur scop: ca să foloseşti aceste cunoştinţe pentru sufletul tău, ca să-ţi încălzeşti inima şi s-o aduci la umilinţă, iar nu să te arăţi învăţat în faţa oamenilor.

Este foarte periculos să tâlcuieşti singur Sfânta Scriptură, să iscodeşti cu mintea lucrurile neclare din cărţile Sfinţilor Părinţi - demonii ne şoptesc deseori noţiuni deformate, iar noi primim nu puţină pagubă, şi nici nu îi folosim pe alţii. Tot ce este neclar trebuie aflat la Sfinţii Părinţi, citind tâlcuirile lor. Trebuie să remarcăm că aproape toate ereziile începeau de la tâlcuirea greşită a Sfintei Scripturi. Creştinului începător nu-i este necesar să înţeleagă toate subtilităţile.

Înţelepciunea duhovnicească se dobândeşte doar prin experienţa vieţii creştine active, se cunoaşte după măsura înălţimii duhovniceşti, după măsura curăţirii minţii şi a inimii, iar nu de la eforturile raţiunii, ca în ştiinţele lumeşti şi în cugetările înţelepte. De aceea trebuie să recurgem la învăţătura Sfinţilor Părinţi, care în viaţa lor au trecut această cale şi au încercat (au experimentat practic n.n) toată această ştiinţă duhovnicească.


Când ascultarea nu Îi este plăcută lui Dumnezeu?

Toţi ştiu bine cât de importantă este ascultarea în viaţa duhovnicească şi cât de periculoase sunt cinstirea de sine şi încrederea (absolută, în ceea ce priveste chestiunile duhovnicesti n.n) în sine.

Ava Dorothei spune: „Eu nu ştiu o altă cădere decât aceea când omul îşi urmează sieşi. Vei vedea pe cel căzut - să ştii că el şi-a urmat sieşi. Nu există nimic mai periculos, nimic mai ucigător decât aceasta. Nu există oameni mai nefericiţi şi mai aproape de pierzare decât cei care nu au îndrumător pe calea lui Dumnezeu”.

Este atât de necesară conducerea duhovnicească! Ascultarea poate fi adevărată, duhovnicească, dar se întâmplă să fie şi trupească, pe placul oamenilor.

Trebuie ca omul pe care îl ascultăm să înţeleagă clar voia lui Dumnezeu şi să aibă o viziune corectă asupra vieţii duhovniceşti - în caz contrar el ne poate dăuna. Din nou sunt necesare supunerea, tăierea voii proprii şi ascultarea.

Părinţii spun: „Tuturor fii ascultător în orice faptă bună, numai nu urma celor care agonisesc dragoste sau iubitorilor de arginţi sau celor iubiţi de oameni, ca să nu se arate ascultarea ta lucrare diavolească." „Foloseşte-te de un astfel de sfetnic care a încercat cu răbdare să discute cu tine ce trebuie cugetat şi poate să-ţi arate ceea ce este cu adevărat folositor pentru tine." (Sfântul Isaac Sirul, op.cit. – Cuvântul al 9-lea)

„Pentru sfat, pentru conducere (pentru a fi călăuzitor duhovnicesc n.n) nu este suficient să fii evlavios, trebuie să ai experienţă duhovnicească şi mai mult decât toate, ungerea duhovnicească. Asta este învăţătura Scripturii şi a Părinţilor pe această temă. Sfetnicul evlavios, dar neexperimentat, te poate mai degrabă sminti decât să-ţi aducă folos." (Sfântul Ignatie Briancianinov vol. 4, Scrisoarea a 18-a, p. 454)

Deosebit de dăunător este atunci când ascultătorul se străduie să urmeze ascultării depline, aşa cum era aceasta la Părinţii din vechime, când şi călăuzitorii şi cei călăuziţi erau conduşi de Duhul Sfânt. În vremea noastră aproape că nu se mai găsesc asemenea oameni, care să conducă şi să îndrume fără greşeală şi mulţi sunt învăţătorii ce rătăcesc ei înşişi în probleme de credinţă dintre cele mai importante. Este păcat când ucenicul unui asemenea învăţător va începe să primească fiecare cuvânt al lui ca pe un adevăr desăvârşit şi să urmeze exact acestui cuvânt."

„Ascultarea este minunea credinţei! O poate săvârşi doar singur Dumnezeu şi au săvârşit-o acei oameni cărora le-a fost dat de Sus. Dar când oamenii vor vrea prin propriile eforturi să atingă ceea ce se dă doar de Dumnezeu, atunci eforturile lor sunt inutile şi zadarnice, iar ei se aseamănă ziditorilor stâlpului amintiţi în Evanghelie, care încep edificiul fără a avea mijloace pentru săvârşirea lui." (Sfântul Ignatie Briancianinov vol. 4, Scrisoarea a 54-a, p. 514)

„Studiază Scriptura Dumnezeiască, spune Sfântul Simeon Noul Teolog şi scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi cele practice, pentru ca împreună cu învăţătura lor să compari învăţătura şi purtarea învăţătorului tău, să le poţi vedea ca în oglindă şi să le înţelegi. Ceea ce este conform cu Scriptura să-ţi însuşeşti şi să-ţi păstrezi în minte, iar ceea ce este fals şi rău să recunoşti şi să respingi, ca să nu fii înşelat. Să ştii că în zilele noastre au apărut mulţi amăgitori şi falşi învăţători." (Filocalia, cap.33, partea I.)


Ce amăgiri se pot întâmpla în timpul rugăciunii?

O soartă amară de a cădea în înşelare de sine şi în amăgire de duhurile rele îi paşte pe cei care visează să atingă starea de rugăciune înaltă, neavând râvnă adevărată, ci (râvna) trupească. Pe astfel de nevoitori diavolul îi încurcă uşor în capcanele sale. Din îndeletnicirea greşită cu rugăciunea vine întotdeauna înşelarea de sine, căreia îi urmează amăgirea demonică.

Foarte amănunţit descrie diferitele tipuri de amăgire, care au loc în cazul unei rugăciuni greşite, Sfântul Ignatie în „Convorbirea bătrânului cu ucenicul despre Rugăciunea lui Iisus." Vom enumera în continuare ideile principale ale acestui articol.

„Toate tipurile de înşelare demonică la care este supus nevoitorul rugăciunii vin din cauză că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvor, suflet, scop al rugăciunii…

Pocăinţa şi toate cele ce ţin de ea - cum sunt: zdrobirea duhului, plânsul inimii, judecarea de sine, amintirea şi presimţirea morţii, a judecăţii lui Dumnezeu şi a chinurilor veşnice, simţirea prezenţei lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu - sunt în fond daruri ale lui Dumnezeu, daruri de mare preţ, daruri primordiale şi temeinice, garanţie a darurilor înalte şi veşnice. Fără primirea lor iniţială, primirea darurilor ulterioară este imposibilă. «Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre, a spus Sfântul Ioan Scărarul, dacă n-am dobândit durerea inimii, apoi aceste nevoinţe sunt şi false şi zadarnice» (Capitolul 7)

Cel mai periculos şi greşit mod al rugăciunii apare atunci când cel care se roagă alcătuieşte cu puterea imaginaţiei sale vise sau imagini împrumutate, pare-se, din Sfânta Scriptură, dar care în realitate provin din mintea sa, din căderea sa, din păcătoşenia sa, din înşelarea de sine - cu aceste imagini îşi linguşeşte părerea de sine, vanitatea, - gândirea sa înaltă, mândria sa, se amăgeşte… Sfântul Simeon Noul Teolog descrie rugăciunea celui visător şi roadele ei astfel: «El îşi înalţă către cer mâinile, ochii şi mintea, îşi imaginează în mintea sa sfătuirile dumnezeieşti, bunurile cereşti, treptele sfinţilor îngeri, locaşurile sfinţilor, mai pe scurt, adună în imaginaţia sa tot ce a auzit în Scriptura Dumnezeiască, cercetează aceasta în timpul rugăciunii, priveşte spre cer, apoi îşi îndreaptă sufletul spre dorinţa dumnezeiască şi spre dragoste, uneori varsă lacrimi şi plânge. În acest fel, puţin câte puţin i se trufeşte inima, fără să îşi dea seama; îşi  închipuie că  ceea  ce  săvârşeşte el  este rodul  harului lui Dumnezeu pentru mângâierea lui şi îl roagă pe Dumnezeu să-l învrednicească întotdeauna să se afle în această lucrare. Acesta este un semn al înşelării. Un asemenea om riscă pierderea minţii şi nebunia. Dacă nu i se va întâmpla aceasta, totuşi îi va fi imposibil să atingă vreodată raţiunea duhovnicească şi nepătimirea. În acest fel s-au înşelat cei care au văzut lumina şi strălucirea cu ochii trupeşti, care au mirosit miresme bineplăcute, care au auzit glasuri cu urechile lor. Unii dintre ei s-au îndrăcit, alţii l-au primit pe demon preschimbat în înger luminos, s-au amăgit şi s-au aflat neîndreptaţi până la sfârşit neprimind sfat de la nici unul dintre fraţi; alţii, învăţaţi de diavol, s-au sinucis, alţii s-au aruncat în prăpastie, alţii s-au înecat. Şi cine poate număra diferitele amăgiri ale diavolului, cu care el îi înşală pe oameni şi care sunt nemărturisite?» […] (Filocalia – partea I) Voinţa noastră liberă este atrasă spre ispită pentru că orice ispită linguşeşte părerea noastră de sine, vanitatea noastră, mândria noastră "

Sfântul Ignatie oferă exemple ale ispitei demonice cauzate de dezvoltarea fanteziei în timpul rugăciunii:

„Un demnitar care trăia în Petersburg se ocupa intens cu nevoinţa rugăciunii şi a ajuns într-o stare neobişnuită... Şi, iată s-a adresat pentru sfat duhovnicesc unui bătrân monah dintr-o mănăstire. A început să-i povestească despre vedeniile sale, cum că el vede în timpul rugăciunii lumină de la icoane, că simte o mireasmă plăcută şi în gură, o dulceaţă deosebită etc… Monahul a ascultat această povestire şi l-a întrebat pe demnitar: «Nu v-a venit gândul să vă sinucideţi?» «Cum să nu! a răspuns demnitarul. M-am aruncat în Fontanka, dar m-au scos.» S-a dovedit că demnitarul folosea chipul rugăciunii descrise la SfântuI Simeon, îşi înfierbânta imaginaţia şi sângele, ţinea post aspru şi priveghere lungă. La starea de înşelare de sine, aleasă liber de om, diavolul a adăugat ceea ce e al său, o acţiune înrudită acestei stări şi înşelarea omenească a devine amăgire  diavolească evidentă. Demnitarul vedea lumina cu ochii trupeşti; mireasma plăcută şi dulceaţa pe care le simţea erau de asemenea sensibile (trupești n.n). Cu totul diferite, vedeniile sfinţilor şi stările lor supranaturale erau deplin duhovniceşti: nevoitorul se face vrednic de ele abia după deschiderea ochilor sufletului prin harul lui Dumnezeu. Monahul a început să-l convingă pe demnitar să renunţe la o astfel de rugăciune, explicându-i greşeala pe care o face în timp ce se roagă şi greşeala stării provocate de această modalitate. Demnitarul a ripostat cu înverşunare: «Cum să renunţ la harul acesta?» I-a adresat monahului următoarea întrebare: «De la atâta belşug de dulceaţă mi se înmulţeşte în gură saliva şi începe să curgă pe podea: nu este păcat aceasta?» Exact. Cei ce se găsesc în amăgire demonică nu-şi mai aparţin, se găsesc cu inima în robia celui viclean, a duhului lepădat…Ei oferă o privelişte caraghioasă: se supun batjocurii duhului viclean, care îi stăpâneşte, care i-a adus în stare de umilinţă, înşelându-i cu vanitatea şi mândria minţii. Nici robia lor, nici ciudăţenia purtării nu şi le înţeleg cei înşelaţi, oricât de evidente ar fi…

Când demnitarul a plecat, un monah care a asistat la discuţie l-a întrebat pe bătrân de unde i-a venit în gând să-l întrebe pe demnitar despre tentative de sinucidere. Acela i-a răspuns: «Aşa cum plânsului după Dumnezeu îi urmează clipe de liniște neobișnuită a conştiinţei, ca o mângâiere a celor ce plâng, tot aşa îndulcirii false, provocate de amăgirea diavolească îi urmează clipe în care amăgirea se descoperă aşa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt îngrozitoare! Amarul lor şi deznădejdea produsă de acest amar sunt insuportabile. Cel înşelat poate uşor să recunoască această stare în care îl aduce amăgirea şi să ia măsuri pentru vindecare. Începutul înşelării este mândria şi rodul ei este belşugul de mândrie.  Cel amăgit se recunoaşte drept vas al harului lui Dumnezeu, dispreţuind sfaturile mântuitoare ale apropiaţilor. Între timp crizele de disperare devin tot mai puternice, în sfârşit deznădejdea trece în nebunia minţii şi se termină cu sinuciderea.»"

„Cu mine s-a întâmplat, povesteşte mai departe Sfântul Ignatie un caz demn de remarcat. M-a vizitat odată un ieroschimonah athonit care a venit în Rusia să strângă fonduri. Ne-am aşezat în camera de primire şi el a început să-mi spună: «Roagă-te pentru mine, părinte, căci dorm şi mănânc mult!» Când îmi spunea aceasta, am simţit un foc care ieşea din el şi i-am răspuns: «Nici nu mănânci mult, nici nu dormi mult; nu cumva există în tine ceva deosebit?» Şi l-am rugat să intre în chilia mea. Mergând înaintea lui şi deschizând uşile, Îl rugam în gând pe Dumnezeu să dăruiască sufletului meu însetat folos de la ieroschimonahul athonit, dacă el este un rob adevărat al Lui. Atunci am sesizat în el ceva deosebit. Am început să discutăm, iar eu am început să-l rog: «Fă milostenie şi învaţă-mă rugăciunea! Tu vieţuieşti în cel mai important loc monahal din lume, printre mii de monahi: într-un astfel de loc şi într-o asemenea adunare numeroasă de monahi trebuie să se găsească mari rugători care cunosc acţiunea tainică a rugăciunii şi care o oferă şi altora, după exemplul Sfinţilor Grigorie Sinaitul şi Palama, precum şi al multor luminători athoniţi.» Ieroschimonahul imediat a fost de acord să fie îndrumătorul meu şi - ce coşmar! - cu mare înfierbântare a început să-mi transmită metoda amintită mai sus a rugăciunii fanteziste. Am observat că îi erau înfierbântate cumplit sângele şi imaginaţia, iar el se afla într-o stare de automulţumire, în extaz de sine, în înşelare de sine, în ispită! Permiţându-i să se exprime, am început să-i propun învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciune, dându-i exemple din Filocalie şi rugându-1 să- mi explice învăţătura. Athonitul a căzut în nedumerire Astfel mi-am dat seama că nu cunoştea învăţătura Părinţilor despre rugăciune! În timpul discuţiei i-am spus: «Vezi, bătrâne! Vei trăi în Petersburg – să nu locuieşti la etajul de sus, rămâi neapărat la parter!» «De ce aşa?», a obiectat athonitul. «Pentru că, i-am răspuns eu, dacă le va veni în gând îngerilor să te răpească pe neaşteptate şi să te ducă din Petersburg în Athon, de te vor lua de la etajul de sus şi te vor scăpa te vei lovi de moarte, dacă însă te vor lua de la parter şi te vor scăpa, apoi te vei lovi doar puţin.» «Şă ştii că a răspuns athonitul, de multe ori, stând la rugăciune, mi-a venit un gând că îngerii mă vor răpi şi mă vor duce la Athon!» Ierischimonahul mi-a descoperit că poartă lanţuri, nu doarme mai deloc, mănâncă puţină mâncare şi simte în trup o astfel de fierbinţeală, că iarna nu are nevoie de îmbrăcăminte caldă. La sfârşitul discuţiei mi-a venit în gând să procedez în felul următor: am început să-l rog pe athonit să încerce metoda dată de Sfinţii Părinţi, constând în aceea ca mintea în timpul rugăciunii să fie complet străină de orice fantezie şi să se afunde în întregime cu atenţia în cuvintele rugăciunii. În acest timp inima lui va avea sentimentul întristării pentru păcate, folositor de suflet... «Când vei încerca asta, i-am spus eu athoitului, să-mi povesteşti şi mie rodul experienţei tale, pentru mine o astfel de experienţă este grea din cauza vieţii pe care o duc.» Athonitul a fost de acord. Peste câteva zile a venit şi mi-a spus: «Ce mi-ai făcut? Numai ce am început să mă rog cu atenţie, închizând mintea în cuvintele rugăciunii şi toate vedeniile mele au dispărut.» De atunci athonitul n-a mai avut acea încredere în sine şi acea îndrăzneală evidente la prima întâlnire şi care se observă la oamenii aflaţi în amăgiire de sine, care au închipuiri despre sine că sunt sfinţi sau că se află într-o stare duhovnicească deosebită. Athonitul şi-a arătat dorinţa de a primi sfatul meu. Când i-am cerut să nu se deosebească prin trăire de alţi călugări, pentru că o astfel de deosebire duce la mândria minţii, el şi-a scos lanţurile şi mi le-a dat mie. Peste o lună a venit din nou la mine şi mi-a spus că focul în trupul lui a încetat, că are nevoie de îmbrăcăminte caldă şi că doarme mai mult. Tot el a remarcat că pe Muntele Athos mulţi dintre cei care se bucură de slava sfinţeniei folosesc acea metodă de rugăciune şi că îi învaţă şi pe alţii..."

Cea mai mare parte a nevoitorilor Bisericii Apusene, proclamaţi drept mari sfinţi - după căderea ei de la Biserica Răsăriteană şi după retragerea Duhului Sfânt de la ea  se rugau şi aveau vedenii, fireşte că false, prin metoda de a se ruga amintită (plină de imaginație, n.n), aceşti sfinţi păruţi erau într-o cumplită amăgire diavolească... Purtarea nevoitorilor latinităţii cuprinşi de amăgire a fost întotdeauna extatică din cauza înfierbântării neobişnuite, pătimaşe, materiale. Într-o astfel de stare se afla Ignatie de Loyola, întemeietorul ordinului iezuit. Imaginaţia lui era atât de aprinsă şi de bogată, că nu trebuia decât să vrea şi i se arătau în faţa ochilor iadul sau raiul. Apariţia Raiului şi a iadului se săvârşea nu doar cu ajutorul imaginaţiei omeneşti ci şi prin acţiunea demonilor care se alătura celei omeneşti şi o completa, pe temeiul voinţei libere omeneşti, care a ales direcţia falsă..."

Sfântul Ignatie mai descrie un aspect al rugăciunii greşite: „Precum acţiunea greşită a minţii duce la amăgire de sine şi la ispită, tot aşa şi greşita actiune a inimii.  Plină de mândrie iraţională se dovedeşte dorinţa de a avea vedenii duhovniceşti - cu mintea necurăţită de patimi, neînnoită şi nerefăcută de dreapta Sfântului Duh. Tot plină de mândrie este şi dorinţa inimii de a se îndulci de senzaţiile sfinte, duhovniceşti, dumnezeieşti, când ea nu este încă pregătită pentru asemenea plăceri (bucurii n.n). Inima, străduindu-se să guste dulceaţa dumnezeiască şi alte stări dumnezeieşti, dar negăsindu-le pe ele în sine, este sedusă, seamăgeşte, se pierde pe sine, căzând în minciună. În comuniune cu demonii, supunându-se influenţei lor, robindu-se puterii lor. O senzaţie a inimii în starea ei de cădere poate fi folosită  (de folos) în slujirea nevăzută: întristarea pentru păcate, pentru cădere, numită plâns, pocăinţă, zdrobirea duhului… Toţi cunosc la ce dezastru sufletesc ajunseseră cărturarii iudei şi fariseii din cauza dispoziţiei sufleteşti greşite: ei s-au făcut nu doar străini lui Dumnezeu, ci şi vrăjmaşi ai Lui. Un asemenea dezastru riscă şi nevoitorii rugăciunii care au eliminat din nevoinţa lor pocăinţa, care au dorit să simtă plăcerea, extazul. Ei îşi dezvoltă căderea lor, se fac străini de Dumnezeu, intră în dialog cu satana, se molipsesc de ură faţă de Duhul Sfânt. Acest gen de amăgire este îngrozitor: el este la fel de păgubitor de suflet ca şi primul, dar mai puţin evident, rareori se sfârşeşte cu nebunie şi sinucidere, ci mai des afectează mintea şi inima.

După starea minţii provocată de el, Părinţii l-au numit «părere». Cel stăpânit de această înşelare îşi închipuie despre sine – şi-a format o « părere » despre sine - că are multe virtuţi, că este plin de darurile Duhului Sfânt. «Părerea nu-i permite să fie aşa celui care îşi închipuie acestea», a spus Sfântul Simeon Noul Teolog. Cel care îşi închipuie despre sine că este lipsit de patimi nu se va curăţi niciodată de patimi, cel care îşi închipuie despre sine că este plin de har nu va primi har niciodată, cel care îşi închipuie că este sfânt nu va atinge niciodată sfinţenia. O neobişnuită suficienţă de sine se arată în cei care suferă de această amăgire: parcă sunt îmbătaţi de sine, de starea lor de amăgire, văzând în ei o stare de har. Sunt plini de mândria minţii, arătându-se la exterior smeriţi pentru cei care judecă după faţă, care nu pot aprecia după roade… Nu există mântuire fără pocăinţă, iar pocăinţa este primită de la Dumnezeu doar de cei care pentru primirea ei îşi vând toată averea lor, adică se leapădă de toate, mai ales de «părere».

Cei amăgiţi de o asemenea «părere» sunt peste tot. Orice om care nu are duh zdrobit, care îşi atribuie oarecare vrednicii şi merite, care nu se ţine neclintit de învăţătura Bisericii Ortodoxe, care cugetă la dogme înalte după mintea sa după viziunea sau după învăţătura străină se află în această amăgire. Trebuie să iei seama la tine cu atenţie, să nu-ţi atribui vreo faptă bună, vreo calitate sau vreo stare binecuvântată, pe scurt, să nu pui pe seama ta vreo vrednicie.

[...] Desigur, există şi stări duhovniceşti produse de harul lui Dumnezeu, în timpul cărora se gustă dulceaţă duhovnicească şi bucurie, în care se descoperă tainele creştinismului, în care se simte în inimă prezenţa Duhului Sfânt, în care nevoitorii lui Hristos se învrednicesc de vedenii duhovniceşti, dar ele sunt specifice doar creştinilor care au atins desăvârşirea, curăţiţi şi pregătiţi prin pocăinţă. Acţiunea treptată a pocăinţei, exprimată de smerenie, la care s-a ajuns prin rugăciunea făcută cu umilinţă şi lacrimi, slăbeşţe treptat în om acţiunea păcatului. Pentru aceasta este nevoie de mult timp... Lupta cu patimile este  foarte folositoare: ea duce la sărăcia duhului. Când slăbesc foarte mult patimile – aceasta se întâmplă mai des spre sfârşitul vieţii - atunci puţin câte puţin vor începe să apară stări duhovniceşti care se deosebesc radical de stările inventate de «părere». Darurile duhovniceşti sunt împărţite de înţelepciunea lui Dumnezeu, care urmăreşte ca vasul cuvântător (creștinul n.n) ce trebuie să primească în sine darul să îl poată suporta fără a se păgubi sufleteşte. Vinul nou distruge burdufurile vechi! (v. Matei 9,17). În timpurile noastre darurile duhovniceşti se dau cu multă moderaţie, din pricina răcirii care a cuprins creştinismul. Aceste daruri sunt suficiente pentru mântuire. Cel înşelat de «părere» îşi pierde  darurile primite.

Un semn al atingerii stărilor duhovniceşti îl reprezintă profunda smerenie şi gândirea smerită, unită cu iubirea evanghelică faţă de aproapele, cu dorinţa de desăvârşire, cu îndepărtarea de lume..." (Sfântul Ignatie Briancianinov, op. cit., vol. 1, pp. 231-259 ,,Convorbirea bătrânului cu ucenicul” secţiunea a doua, ,,Despre înşelare").

Putem observa încă un lucru uimitor, care ne va determina să fim mai atenţi în viaţa duhovnicească. Sfântul Ignatie a cercetat detaliat şi exact natura înşelării şi diferitele ei forme. El a folosit experienţa monahală veche, ajutându-ne astfel să descoperim mulţimea uneltirilor demonice de care trebuie să se ferească creştinii din urmă, luptaţi de ispite din partea diavolului, fiindu-le necesare deosebita chibzuinţă şi precauţia. Singură ştiinta, fără smerenia inimii, nu ne va ajuta să evităm acest pericol, s-a dovedit că şi din învăţătura despre smerenie şi pocăinţă duhurile rele îşi pot extrage armele.


Din ce cauze apar lacrimile şi când sunt folositoare?

Despre plâns găsim la Sfinţii Părinţi cele mai înalte cuvinte şi îndrumări. Darul plânsului (duhovnicesc) şi lacrimile sunt recunoscute de ei drept unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu,necesare pentru mântuirea noastră. Cauza lacrimilor este vederea şi conştientizarea păcătoşeniei, sărăcia duhului. Lacrimile, ca dar al lui Dumnezeu, servesc drept semn al milei lui Dumnezeu, semn al pocăinţei primite de  Dumnezeu. Dar şi plânsul poate avea la bază o temelie greşită, poate decurge din cele mai diferite gânduri pătimaşe şi simţuri: „Lacrimile, ca trăsătură a firii căzute, sunt infectate cu boala căderii, asemenea tuturor celorlalte proprietăţi. Unui om îi pot veni lacrimile în mod firesc şi le poate vărsa uşor: astfel de lacrimi se numesc fireşti. Există şi lacrimi păcătoase. Lacrimi păcătoase sunt cele vărsate din intenţii păcătoase. Astfel de lacrimi sunt vărsate mai ales de oamenii supuşi îndulcirii pătimaşe, de cei care se află în amăgire de sine şi în patimă: se varsă lacrimi din vanitate, făţărnicie, prefăcătorie, din dorinţa de a plăcea oamenilor. În fine,se varsă din răutate." (Sfântul Ignatie Briancianinov, op. cit., vol. 1, ,,Despre lacrimi", p.194.)

Sfântul Ioan Scărarul spune: „[...] La începători, darul lacrimilor este greu accesibil, ele provin din multe şi diferite cauze: de la fire, de la Dumnezeu, de la întristarea prefăcută şi de la întristarea adevărată, de lavanitate, de la patima desfrânării, de la dragoste, de la amintirea morţii şi de la alte multe porniri." „Cu plânsul , plăcut lui Dumnezeu se împleteşte deseori urâta lacrimă a vanităţii şi aceasta o aflăm cu evlavie din experienţă, când vom vedea că plângem şi ne încredinţăm mâniei."

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Există lacrimi de la slăbiciunea inimii, de la moliciunea caracterului, de la boală, există lacrimi şi de la har. Valoarea lacrimilor nu se determină cu cantitatea, ci prin ce se întâmplă în suflet în timpul lor şi după ele. Neavând harul lacrimilor, nu mă apuc să judec despre ele, bănuiesc doar că lacrimile harice stau în legătură cu multe schimbări în inimă. Cel mai important este că inima trebuie să ardă în focul judecăţii lui Dumnezeu, dar fără durere, ci cu umilinţa adusă de nădejdea de la scaunul Milostivului Dumnezeu, care judecă păcatul şi miluieşte pe păcătos. De asemenea, mă gândesc că lacrimile acestea trebuie să vină la sfârşitul eforturilor de curăţire a inimii, ca ultimă spălare sau clătire a sufletului. Ele sunt nu de o oră, nu de o zi sau două, ci de ani întregi. Există încă se spune, un oarecare plâns al inimii fără lacrimi, dar la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Ultimul este mai bun pentru cei care vieţuiesc împreună cu alţii."

Vom aduce aici câteva cuvinte ale aceloraşi Părinţi. Sfântul Teofan spune:

„Izbăveşte-ne pe noi, Doamne, de rugăciunile extatice. Extazul, emoţiile puternice sunt în fond mişcări sufleteşti sangvinice, care provin de la imaginaţia aprinsă. Unii ajung la acele extazuri şi gândesc că au ajuns la niveluri înalte, dar toate acestea sunt în zadar. Adevărata rugăciune este liniştită, paşnică şi aşa se manifestă ea la toate nivelurile. Sfântul Isaac Sirul indică cele mai înalte trepte ale rugăciunii, dar nu aminteşte extazurile." (Sfântul Teofan op.cit. - Scrisoarea a 14-a.)

Sfântul Ignatie Briancianinov spune: „Trebuie să te menţii în stare de râvnă, de linişte, de calm, de sărăcie a duhului, retrăgându-te de la toate stările produse de înfierbântare a sângelui şi a nervilor. Nu te lovi nici în piept, nici în cap pentru stoarcerea lacrimilor, astfel de lacrimi sunt de la zdruncinarea nervilor, sangvinice, care nu luminează mintea, care nu înmoaie inimile. Aşteaptă cu supunere lacrimile de la Dumnezeu [...] Va veni o lacrimă liniştită, o lacrimă curată va schimba sufletul, nu faţa, de la ea nu se vor înroşi ochii - o linişte blândă se va revărsa peste expresia feţei."


Ce înseamnă să lucrezi fără dreaptă socotinţă?

Este necesar să amintim câteva cuvinte despre eforturile trupeşti (asceza n.n) cum sunt: munca fizică, îndeplinirea oricărei ascultări în mănăstire sau în biserică, postul, şederea la rugăciune, metaniile, privegherea şi alte nevoinţe exterioare. Fiecare creştin trebuie să-şi cerceteze amănunţit starea fizică şi duhovnicească, să facă acele exerciţii de luptă duhnvnicească care i se par necesare. Pentru folosirea corectă a reţetelor proprii fiecărui suflet, a mijloacelor lui de vindecare, e nevoie de un medic iscusit, care îşi ştie meseria, însă astfel de medici sunt puţini. În zilele noastre fiecare om îşi alege singur mijloacele de vindecare cunoscute lui şi le primeşte fără a le înţelege prea bine. Astfel se procedează cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea, cu eforturile fizice, după principiul că cu „cât mai intens le foloseşti, cu atât mai repede obţii reuşita lucrării”. Dar aceste fapte sunt bune numai atunci când se săvârşesc cu măsură, cu dispoziţie corectă, când cel care le foloseşte urmăreşte atent acţiunile produse de ele asupra inimii: se sme- reşte ea prin aceste eforturi, se înmoaie, devine supusă pentru lecţiile duhovniceşti sau dimpotrivă, se aprinde cu atracţie pătimaşă, se umple de mulţumire de sine, îşi potoleşte setea vanităţii, se afişează cu mândrie în faţa lumii, se înfumurează şi se îndârjeşte cu aceste nevoinţe? Îndeosebi nevoinţele exterioare duc la o astfel de stare de preînălţare în faţa altora: atâta timp cât ele sunt vizibile, nu putem să nu le sesizăm acţiunile, căci vanitatea iubeşte să ne „slăvească" pentru un astfel de eroism. De la nevoinţele greşite, necorespunzătoare cu scopul lor, cu smerenia inimii, se naşte iubirea de sine, egoismul.

„Fii râvnitor, dar în sufletul tău, spune Sfântul Ioan Scărarul, nicidecum arătând aceasta în exterior prin înfăţişare, prin vreun cuvânt oarecare sau semn. Râvnei ascunse urmează-i abia după ce ai încetat să-l defăimezi pe fratele tău. Dacă însă nu eşti reţinut, atunci aseamănă-te fraţilor tăi şi cu părerea de sine nu te deosebi de ei."

Să amintim aici încă o îndrumare importantă despre nevoinţa interioară şi exterioară, expusă de Sfântul Ignatie în acea scrisoare unde tratează fondul acestei probleme: „Unii aşa sunt făcuţi de Creator, că trebuie să oprească cu post aspru şi cu alte nevoinţe acţiunea trupului şi a sângelui puternic, prin aceasta dând ocazia sufletului să acţioneze. Alţii nu sunt capabili de nevoinţe trupeşti: trebuie să elaboreze totul cu mintea, la ei sufletul se află într-o activitate neîncetată. Ei trebuie să apuce armele duhovniceşti. Dumnezeu Se arată în curăţia gândului, dacă a atins-o omul printr-o nevoinţă trupească sau sufletească. Nevoinţa sufletească poate şi singură, fără cea trupească să săvârşească curăţirea; cea trupească însă, dacă nu va avea ajutorul celei sufleteşti, nu va aduce roade: satisfăcându-1 pe om, nu-i permite să se smerească, ci, dimpotrivă, îl duce la o părere înaltă de sine ca nevoitor, deasupra celorlalţi oameni neputincioşi. Printre altele, nevoinţa trupească, săvârşită cu adevărată chibzuinţă duhovnicească, este necesară pentru toţi cei sănătoşi şi puternici.

Să începem cu regula generală călugărească. O mare parte a lucrătorilor lui Hristos, după exerciţii îndelungate şi timp mult, încep să înţeleagă nevoinţa minţii, care trebuie să-l încununeze pe cel care se nevoieşte trupeşte: fără aceasta nevoitorul este ca un pom fără roade, doar cu frunze. Mie şi ţie ne trebuie o altă cale [continuă Sfântul Ignatie, adresându-se călugărului căruia îi scrie; însuşi sfântul suferea de multe boli şi neputinţe trupeşti]: referitor la trup, trebuie să păstrăm echilibrul potrivit, să nu ne epuizăm puterile trupeşti, care sunt insuficiente pentru purtarea nevoinţelor comune ale călugăriei. Toată atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre minte şi inimă, iar mintea şi inima trebuie să fie îndreptate după Evanghelie. Dacă însă vom epuiza puterile trupeşti după râvna sângelui faţă de nevoinţele trupeşti, atunci mintea va slăbi în lupta cu duhurile văzduhului, cu stăpânitorii întunericului veacului acesta de sub cer, cu puterile căzute, cu îngerii aruncaţi din cer. Mintea trebuie să lase de dragul neputinţei trupului multe arme puternice, necesare lui şi să suporte o daună incomensurabilă..." (Sfântul Ignatie Briancianinov, Scrisori către diferite persoane, Scrisoareaa 92-a, pp. 159-160.) Un sfat foarte preţios: trebuie să ne pregătim prin eforturile trupeşti solul (sufletului n.n) pentru semănatul lucrării minţii şi a inimii şi înainte de toate să ne străduim să păstrăm echilibrul. Postul, privegherea, rugăciunea - toate trebuie să curgă echilibrat, cu măsură, calm, neabătându-se în vreo extremă. Atunci se creează posibilităţi propice pentru lucrarea lăuntrică, pentru atenţie şi pentru trezvie.

În aceeaşi scrisoare mai găsim un sfat dat aceluiaşi călugăr: „în nevoinţa rugăciunii fii liber... Nu alerga după cantitatea rugăciunilor, ci după calitatea lor, adică ele să fie rostite cu atenţie şi cu frică de Dumnezeu... Printr-o viaţă exterioară moderată trebuie să păstrezi trupul în echilibru şi în sănătate, iar afirmarea de sine să se arate în respingerea tuturor gândurilor si a senzaţiilor potrivnice Evangheliei. Nesocotirea echilibrului încalcă toată regula şi uniformitatea în îndeletnicirile necesare pentru nevoitor."

Un astfel de sfat referitor la post găsim şi la Sfântul Teofan: „Nu vă înstrăinaţi de post. El este un lucru prea iubit. Doar câte puţin... în aşa fel ca după mâncare totul în suflet să rămână ca mai înainte, adică şi acea căldură a inimii şi acea lumină a gândului. Aceasta este măsura." Cu asemenea măsură putem măsura şi alte fapte ale noastre. Se vede că timpului nostru nu-i sunt date nevoinţele deosebite, exterioare; despre aceasta vorbesc mulţi dintre Părinţii mai noi ai Bisericii, dar şi la cei din vechime găsim prorociri asemănătoare despre creştinii cei din urmă, că aceia vor duce o viaţă foarte slabă, chiar şi monahii, dar se vor mântui prin purtarea cu răbdare a necazurilor şi a ispitelor. Desigur şi acum se vor găsi o mulţime de oameni curajoşi, capabili de nevoinţe mari, însă vor lipsi cei capabili să se folosească de ele. Nevoinţele exterioare sunt înlocuite de cele lăuntrice, nu mai puţin dificile, iar cele lăuntrice se schimbă cu necazuri grele şi cu ispitiri, care îl înconjoară pe creştin din toate părţile. Starea adevăraţilor creştini va aminti tot mai mult de starea celor trei tineri evrei în cuptorul babilonian, care doar prin minune dumnezeiască n-au ars, cuprinşi de văpaia înfricoşătoare care vuia. Să păstrezi starea dreaptă, smerită, necârtitoare, de rugăciune lăuntrică, să fereşti inima de întinăciunea lumii demonizate, să nu trădezi Ortodoxia - iată o nevoinţă mare în timpul nostru!

„Acum problema nu constă în aceea de a fi creştini ortodocşi buni sau răi, ci în aceea de a ne păstra credinţa. Mulţi nu o vor păstra..." - spune părintele Serafim Rose († 1982). După cum se vede, cei care caută într-adevăr mântuirea sufletului şi vor să se ferească de diferite tentaţii şi de înşelăciune trebuie să ducă o viaţă modestă, să facă totul cu precauţie, îndeosebi să se ferească de orice lucru remarcabil, să urască vanitatea, să-şi ascundă nevoinţele de oameni. Din nou ne întoarcem la timpurile unui creştinism tainic, ascuns, când trebuie să ne ascundem virtuţile nu din cauza prigoanei păgânilor, ci din cauza prigoanei din partea patimilor şi minciunii - atât în exteriorul, cât şi în interiorul nostru.

După cele spuse este necesar să facem încă o precizare: mulţi, cunoscând puterile slabe, neputinţa de a purta nevoinţele exterioare, răcindu-se avântul iniţial al sufletului, bazat pe părere de sine, pot cădea în extrema de a abandona eforturile exterioare şi exerciţiile, care cer eforturi şi luptă asupra sinelui, tăierea voii proprii, lepădarea de sine. Unii, justificându-se cu neputinţa, fug de această luptă, spunând: „Noi suntem slabi, acum sunt alte timpuri; dacă vom începe să ne împovărăm, atunci vom cădea în înşelare." Sau: „De la noi nu se cere mult! Să nu facem păcate grele, iar restul - cum s-o putea" etc. Omul leneş, relaxat, samavolnic poate să se agaţe cu bucurie de asemenea afirmaţii, ca să-şi justifice cu ele lenea. Cu conştiinţa împăcată se dedau liniştii şi nepăsării, gândind că le este suficientă pentru mântuire vederea de sine “smerită". Dar chiar şi o astfel de smerenie poate fi falsă. Se smereşte cu adevărat de la neputinţa sa doar cel care nu se compătimeşte pe sine, care este exigent faţă de sine, care priveghează, dar se loveşte de neputinţă şi îşi cunoaşte prin ea căderea. Unora ca aceştia le sunt adresate sfaturile Părinţilor de a menţine această râvnă a lor în limitele fireşti. Trândavului însă, care permanent caută linişte şi comoditate, justificându-se cu neputinţa, îi vom aminti alte afirmaţii ale Părinţilor: ..Neîncetat priveghează asupra ta ca să nu fii înşelat şi dus în rătăcire, ca să nu cazi în lene şi nepăsare, ca să nu fii respins în veacul viitor. Vai leneşilor! S-a apropiat sfârşitul lor şi nu are cine să le ajute, nu există pentru ei nădejde de mântuire!" (Sfântul Antonie cel Mare)

Păcatul care trăieşte în noi, rădăcina şi sursa tuturor păcatelor, este sinele sau iubirea de sine. Fiicele lui sunt compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine. Prin prima el te duce la a doua şi astfel te face să duci o viaţă opusă celei plăcute lui Dumnezeu. Nu gândi că acest mod de viaţă este în mod evident păcătos! Nu! Această viaţă poate fi (aparent) corectă, doar că se conduce singură (de capul ei n.n). Compătimirea de sine şi îngăduinţa de sine admit o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, dar cu o condiţie obligatorie ca ea să nu le tulbure liniştea. În acest fel, un om este şi evlavios şi binefăcător, dar în acelaşi timp este încâlcit în îngăduinţa de sine. Unii ca aceştia vor auzi la judecată: Nu vă cunosc pe voi! [...] Hotărâm noi să facem un lucru sau altul, considerându-1 necesar pentru mântuire şi plăcut lui Dumnezeu, dar apoi renunţăm la el, pentru că ne este milă de noi, ne este milă să ne micşorăm perioada somnului, ne este milă să renunţăm la o parte din mâncare, ne este milă să facem efort şi altele asemenea… Compătimindu-ne pe noi, lăsăm la o parte faptele pe care le-am considerat necesare în lucrarea mântuirii. Prin urmare, trecem de la dorinţa de a bineplăcea lui Dumnezeu şi de la lucrarea mântuirii la îngăduinţa de sine, acţionăm contrar hotărârii iniţiale... Nădejdea de a moşteni împărăţia lui Dumnezeu şi traiul liniştit, în desfătare, sunt incompatibile. Sfinţii nevoitori spun peste tot că cel care vrea să meargă drept pe calea mântuirii, acela trebuie să fie gata de a se da pe sine la moarte, nu numai lipsurilor mărunte, ci chiar lipsirii de viaţă... Dacă însă te compătimeşti, atunci nu te-ai lepădat de sine, n-ai făcut nici un pas pe calea lui Hristos Domnul. Doar gândurile şi vorbele ţi-au fost despre aceasta, dar lucrarea n-a urmat lor. (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

        „Începutul întunecării minţii se vede înainte de toate în lenea faţă de slujirea lui Dumnezeu şi în lenevirea la rugăciune. Dacă sufletul nu cade de la aceasta, nu există o altă cale spre înşelarea sufletească, când însă se lipseşte de ajutorul lui Dumnezeu, cade uşor în mâinile potrivnicilor săi." (Sfântul Isaac Sirul)


Şi smerenia poate fi falsă

S-a auzit des: trebuie să te smereşti, caută mai întâi de toate smerenia etc. Dar trebuie să spunem că şi smerenia poate fi falsă. Întâi de toate, trebuie să deosebim clar smerenia de gândirea smerită, iar gândirea smerită de vorbirea smerită. Smerenia este una dintre cele mai înalte virtuţi evanghelice, care depăşeşte puterile omeneşti. Smerenia este dumnezeiască, ea este învăţătura lui Hristos, proprietatea lui Hristos, acţiunea lui Hristos. Sfântul Ioan Scărarul spune că unii, purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, pot să cugete despre smerenie. Cel care vrea să dobândească smerenia trebuie să studieze amănunţit Evanghelia şi cu aceeaşi conştiinciozitate să îndeplinească toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Lucrătorul poruncilor evanghelice poate avea conştiinţa propriei păcătoşenii şi a păcătoşeniei întregului neam omenesc, în sfârşit, conştiinţa şi convingerea că el este cel mai păcătos şi cel mai rău dintre toţi oamenii. Smerenia este o stare a inimii.

Gândirea smerită este împrumutată din Evanghelie. De la început trebuie să te obişnuieşti cu gândirea smerită. „După măsura exercitării în gândirea smerită, sufletul agoniseşte smerenia."

Smerenia se dăruieşte sufletului de la Dumnezeu, este acţiunea harului lui Dumnezeu, prin gândirea smerită ne pregătim pe noi înşine să devenim smeriţi. Îi arătăm Domnului nostru dorinţa de a avea sfânta smerenie. Gândind smerit, creştinul se străduieşte să facă totul cu smerenie în relaţiile cu apropiaţii, în toate acţiunile, în gânduri; deşi sufletul lui încă nu s-a smerit, el trebuie să se menţină într-o dispoziţie de smerenie forţându-se spre o astfel de stare, lăsând la o parte toate avânturile sale îndrăzneţe. Aceasta nu este prefăcătorie, falsitate, din moment ce scopul este ca prin această purtare să dobândeşti smerenia şi desigur, pentru aceasta trebuie să te porţi modest, să vorbeşti liniştit, să fii calm, să nu polemizezi (să nu te contrazici n.n) etc.

Foarte asemănătoare cu gândirea smerită este şi vorbirea smerită. În mare măsură acţiunile ei par a fi aceleaşi, se văd din exterior la fel, dar pe dinăuntru este complet diferită. Vorbirea smerită are alt scop. Ea doreşle să se arate oamenilor drept smerenie şi cu acest scop ia înfăţişare smerită, îşi ascunde privirea, rosteşte cuvinte modeste, arătând linişte şi reţinere sau vorbeşte despre sine fraze de mustrare - toate acestea sunt demonstrative, de dragul părerii omeneşti. “Pe cât este de folositor să te mustri pe tine şi să te învinuieşti de păcătoşenie în faţa lui Dumnezeu în taină, în cămara sufletului pe atât este de dăunător să faci aceasta în faţa oamenilor. În caz contrar vom avea despre noi o părere amăgitoare cum că suntem smeriţi", spune Sfântul Ignatie.

El remarcă un lucru interesant: lumii nu-i place să vadă adevărata smerenie în oameni, ci este atrasă de cea falsă, de cea prefăcută.

Sfântul scrie: „Cei care au reuşit în viaţa monahală dobândesc o deosebită libertate şi simplitate a inimii, care nu pot să nu iasă la iveală în relaţia lor cu apropiaţii. Ei nu sunt pe placul lumii! Ea îi acuză pe ei de mândrie... Lumea caută linguşeala, iar în ei vede sinceritate, care ei nu-i foloseşte, întâlneşte mustrare, pe care ea o dispreţuieşte." (Sfântul Ignatie Briancianinov, op. cât., vol. 1, ,,Despre smerenie",p.317. )

S-a observat că oamenii cu adevărat smeriţi, care îl iubesc pe aproapele, nu se îngrijesc de impresia exterioară, ci iau aminte la sufletul lor şi sunt ocupaţi să îndeplinească poruncile lui Hristos: adresarea exterioară a unor oameni ca aceştia este foarte reţinută, uneori pare peste măsură de aspră sau nemiloasă. Dar singur timpul descoperă că aceşti oameni au manifestat grijă sinceră pentru aproapele, l-au compătimit şi i-au acordat ajutor.

Iar făţarnicii, prefăcuţii, cei fals smeriţi sunt la vedere neobişnuit de bucuroşi, miloşi, slujitori; dar de se va întâmpla o durere, un necaz, o greutate ei se vor dovedi reci şi străini, indiferenţi faţă de suferinţele apropiaţilor. Acesta este aluatul fariseic, de care Domnul Iisus Hristos le-a poruncit ucenicilor Lui să se păzească.


Cum să deosebim împletirea vicleană a patimilor şi cursele duhurilor rele

În scrierile multor Sfinţi Părinţi, care au urcat toate treptele luptei duhovniceşti găsim remarci fine, pătrunzătoare, care descoperă diferite faţete ale patimilor, mişcările viclene ascunse şi portiţele, fără a căror cunoaştere reuşita în luptă duhovnicească este aproape imposibilă. Sau trebuie să avem un conducător experimentat, care ştie bine toate aceste rafinamente şi împletiri viclene duşmănoase sau singuri, studiind scrierile Sfinţilor Părinţi, trebuie să observăm toate aceste capcane ale vrăjmaşilor noştri - ale patimilor şi demonilor - altfel este imposibil să nu cădem în mrejele lor. Sunt de căpătâi în viaţa duhovnicească urmarea permanentă a Sfinţilor Părinţi, studierea atentă a experienţele lor ascetice, cuprinse în multe scrieri folositoare de suflet.

De exemplu, din cartea Sfântului Ioan Scărarul aflăm că de obicei demonii ne sapă trei gropi.

⇒ Întâi de toate, se luptă să împiedice fapta noastră bună;

⇒ în al doilea rând, dacă după acest prim atac sunt învinşi, se străduiesc să ne convingă că ceea facem n-ar fi după voia lui Dumnezeu;

⇒ iar dacă nici în aceasta nu izbândesc, atunci apropiindu-se pe nesimţite de sufletul nostru, ne cinstesc pe noi ca pe unii care vieţuiesc în toate bineplăcut lui Dumnezeu.

Precum atunci când scoatem apă din izvoare mai nimerim uneori şi câte o broască, la fel şi când săvârşim fapte virtuoase, uneori apar şi patimile împreună cu ele. De exemplu, iubirea de străini se împleteşte cu mâncarea peste măsură, cu dragostea - desfrânarea, cu judecata - viclenia, cu înţelepciunea - ingeniozitatea, cu blândeţea - moliciunea şi lenea, vorbirea potrivnică, cinstirea de sine şi neascultarea, cu  tăcerea se împleteşte aroganţa învăţării, cu bucuria – prea înălţarea, cu nădejdea - relaxarea, cu dragostea - judecarea aproapelui, cu tăcerea - mâhnirea şi lenea, cu curăţia - sentimentul supărării, cu gândirea smerită - îndrăzneala. Tuturor acestor virtuţi li se adaugă vanitatea, ca otravă. Duhul vanităţii se bucură când vede înmulţirea virtuţilor, din moment ce uşa prin care intră în om vanitatea este înmulţirea eforturilor. Ne trufim când postim, dar şi când ascundem de oameni înfrânarea noastră, considerându-ne înţelepţi. Suntem învinşi de vanitate îmbrăcându-ne în haine bune, dar şi când purtăm haine vechi ne trufim. Vom începe să vorbim - suntem învinşi de vanitate, tăcem - şi din nou suntem învinşi. Oricum ai lua aceste trei situaţii, una dintre ele se va evidenţia. Vanitatea ne învaţă să primim înfăţişarea virtuţii care nu există în noi, convingându-ne că acest lucru este necesar pentru folosul apropiaţilor, după cum este spus: Să lumineze lumina voastră în faţa oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune (Matei 5, 16). Vanitatea îi face pe cei mânioşi blânzi în faţa oamenilor. Ea se uneşte cu darurile fireşti şi prin ele nu rareori îi doboară pe robii săi blestemaţi.

Mândria chiar îi mulţumeşte lui Dumnezeu deseori şi în această mulţumire îşi găseşte hrană, fiindcă ea la început nu-L respinge direct pe Dumnezeu, ci sub înfăţişarea unei astfel de recunoştinţe îşi justifică prea înălţarea sa. Uneori omul nu este tulburat de patimi fiindcă şi le-a împlinit până la saţietate sau pentru că demonii se retrag intenţionat făcând loc duhului mândriei, care înlocuieşte cu prisosinţă toate celelalte duhuri. Dar există şi o smerenie falsă, când unii se numesc pe ei înşişi păcătoşi, poate chiar gândesc aşa despre ei, dar când sunt umiliţi de alţii dovedesc că în interior au o părere înaltă despre ei.

Demonii se prefac deseori în îngeri de lumină sau iau chipul sfinţilor şi al mucenicilor, ni se prezintă nouă în somn, de parcă noi le-am cere asta, iar când ne deşteptăm, ne aduc o stare de bucurie şi de prea înălţare. De asemenea, de la deasa psalmodiere ne vin în minte şi în timpul somnului cuvintele psalmilor, dar uneori şi demonii ni se prezintă imaginaţiei noastre, ca să cădem în mândrie. Demonii sunt proroci în vis; din anumite împrejurări ei trag concluzii despre viitor şi ni le descoperă nouă în vis, pentru ca noi, când se vor îndeplini cele văzute, să ne mirăm şi să gândim că am devenit văzători cu duhul.

Uneori însă demonul vanităţii îi insuflă fratelui unele gânduri, iar altuia îi descoperă aceste gânduri şi îl incită să-i comunice fratelui ce ştie el că are el pe inimă şi astfel se arată ca un înaintevăzător.

Uneori patima vanităţii te face să arăţi virtutea înfrânării în mâncare, iar în realitate patima mâncării peste măsură te stăpâneşte - şi între ele are loc o ceartă în toată regula din cauza omului sărac.

Diversă şi greu de observat este viclenia duhurilor necurate, puţini sunt cei ce o recunosc şi nici aceia în întregime; de exemplu, ni se întâmplă ca uneori, îndulcindu-ne şi îmbuibându-ne, putem totuşi să priveghem, iar alteori, postind şi îndurând răul, ne împovărăm, cu somnul. Cum se poate ca în singurătate să simţim o uscăciune a inimii, iar fiind cu alţii să ne umplem de umilinţă? De ce, fiind flămânzi, suportăm ispitiri în somn, iar îmbuibându-ne suntem liberi de aceste ispitiri? De ce când ne aflăm în lipsuri şi în abţinere suntem trişti şi lipsiţi de umilinţă, iar când bem vin devenim bucuroşi şi uşor ajungem la umilinţă? În timpul rugăciunilor duhul viclean ne aminteşte despre faptele necesare mântuirii şi se străduieşte să ne distragă de la vorbirea cu Domnul sub diferite pretexte: ne aduce tremur, dureri de cap, febră, dureri de burtă. Cum se sfârşeşte timpul rugăciunii, toate acestea dispar .

Pe cel care se află în ispita desfrânării lupul acesta îl înşală, îi produce în suflet o bucurie fără cuvinte, lacrimi şi mângâiere, făcându-1 să creadă că acesta este harul, iar nu vanitatea.

În timpul psalmodierii, uneori vine dulceaţă nu de la cuvintele Duhului, ci de la demonul desfrânării. Unii se roagă din suflet pentru cei iubiţi ai lor, fiind mişcaţi de duhul desfrânării, gândind că îndeplinesc datoria amintirii şi legea dragostei. Cei înclinaţi spre iubirea de plăceri se arată deseori compătimitori şi milostivi grabnici la lacrimi, dar cei care se îngrijesc de curăţie nu sunt aşa.

Uneori demonii pleacă de la noi, ca să devenim comozi, apoi brusc năvălesc asupra sufletului sărman, îl jefuiesc şi până la un asemenea grad ne deprind cu viciile, că sufletul se defăimează pe sine şi luptă împotrivă.

Se întâmplă uneori că atunci când ne îmbuibăm demonii deşteaptă în noi umilinţa, iar când postim ne fac mai cruzi, râzând de noi, ca amăgiţi fiind de lacrimile false să ne încredinţăm plăcerii.

Demonul, sub pretextul că încercăm să ascundem virtutea postului, ne determină să mâncăm şi să bem fără măsură când avem oaspeţi. Când demonii văd că noi, auzind un discurs amuzant, încercăm să ne îndepărtăm de povestitorul rău, insuflă în noi gânduri de falsă smerenie. „Nu-1 întrista pe el", insuflă ei sau: „Nu te arăta mai evlavios decât alţii" etc. Dar nu trebuie să credem lor, ci mai degrabă să ne retragem. Până la căderea noastră demonii ni-L prezintă pe Dumnezeu iubitor de oameni iar după cădere nemilos. Uneori, când suntem mânioşi, demonii vicleni se retrag de la noi, ca să nu părăsim această patimă. Unii spun: „Deşi sunt impulsiv, mie îmi trece repede" şi în acest fel boala aceasta poate deveni incurabilă. De asemenea, multora dintre cei care se mânie diavolul le dă putere şi sârguinţă în priveghere, în post şi în tăcere şi sub aspectul pocăinţei şi plânsului le alimentează patimile.

Iubirea de argint începe deseori de la împărţirea milosteniei către săraci, dar se încheie cu dispreţ faţă de ei.

Există unele duhuri necurate care la începutul vieţii noastre duhovniceşti ne îndrumă spre citirea Dumnezeieştilor Scripturi. Ei se adresează mai ales celor vanitoşi şi chiar prin ştiinţele studiate de ei, ca amăgindu-i, puţin câte puţin să-i arunce în erezie şi în hulă. Noi putem recunoaşte această teologie demonică după apariţia tulburării, a bucuriei discordante şi necurate care este în suflet în timpul acestor tâlcuiri..."

Asemenea demascări ale uneltirilor demonice le aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Iată de ce este atât de importantă studierea şi cunoaşterea ştiinţei ascetice a Sfinţilor Părinţi, desigur pentru folosirea ei practică în viaţa noastră. Se rătăcesc profund cei care consideră că studierea Părinţilor, viaţa sub conducerea lor nu mai este specifică timpului nostru. Fără această cunoaştere, suntem mai de plâns, decât orbul care s-a pomenit într-o pădure deasă fără

însoţitor.

Încheiere

Aşadar din cele spuse aici despre diferite virtuţi duhovniceşti şi nevoinţe reiese că nu trebuie să avem încredere în propria raţiune, în faptele noastre bune şi în genere în toate cele ce ni se par lăudabile la noi. Rămâne să refuzăm orice extremă. Când vom revizui şi reevalua toate virtuţile noastre şi vom vedea cât sunt de necurate, de întinate, vom constata că ele nu pot fi plăcute lui Dumnezeu. Când nu vom mai avea încredere în noi, vom începe să descoperim o mulţime de boli tainice ale sufletului şi vom şti că nu suntem buni de nimic în starea noastră actuală.

Să nu cădem însă în deznădejde, nici să ne relaxăm, să nu lăsăm garda jos nicicum. În lupta duhovnicească e nevoie să cunoaştem arma principală a puterilor rele: pe cine nu pot atrage într-o stare înşelătoare, autosuficientă, extatică, ele îl vor atrage într-o stare fără de ieşire, rece, insensibilă, nemiloasă. Aproape fiecare creştin sincer, neînfricat, care caută smerenia adevărată trece prin această etapă dureroasă de pustietate sufletească. În această ispitire se arată adevărata bărbăţie, credinţa, căutarea lui Dumnezeu în rugăciune, nădejdea în El. Deseori la neputinţele noastre fireşti, la bolile sufletului, la apăsările lui, la poveri, la întristări, duhurile rele adaugă o apăsare şi mai chinuitoare, durerea, necazul, epuizarea, astfel că această stare devine extrem de grea şi de insuportabilă. Dar fără aceste necazuri nu putem avansa pe calea mântuirii.

La Sfinţii Părinţi se vorbeşte mult despre răbdarea acestor necazuri, despre marele folos pe care îl primeşte sufletul din partea lor, despre necesitatea răbdării lor, lucru pe care îl vom sublinia şi noi aici. Trebuie să fim conştienţi de propriile neputinţe şi să nu cerem de la noi ceea ce ne este peste puteri.

La Sfântul Nicodim Aghioritul citim: „Nu doar pe Tabor trebuie să mergi cu avânt în urma Domnului, ci şi pe Golgota, adică nu doar atunci când simţi în interiorul tău lumina dumnezeiască şi mângâierile duhovniceşti şi bucuriile, ci şi când năvălesc durerile, strâmtorările şi amărăciunile pe care uneori trebuie să le guste sufletul din cauza ispitelor demonice, interioare şi exterioare. Răcirea care te apasă uneori poate să fie însoţită de o astfel de întunecare şi tulburare, că nu vei mai şti ce să faci şi cui să te adresezi. Nu te teme în acest timp, ci stai tare!"

„Se întâmplă, atunci când sufletul se chinuie într-o astfel de răceală faţă de tot ce este duhovnicesc, ca vrăjmaşul să năvălească mai puternic, aducând gânduri urâte, mişcări întinate şi vise înşelătoare. Scopul lui este acela ca încredinţându-se nepăsării din cauza părăsirii de Dumnezeu, omul să lase garda jos şi să se plece spre patimi, [vrăjmaşului] fiindu-i uşor să-l atragă din nou în vârtejul vieţii păcătoase. Cunoscând aceasta, stai tare! Lasă să se înfurie valurile păcătoase în jurul inimii, dar cât timp nu ai dorinţa păcatului, ci dorinţa de a rămâne credincios lui Dumnezeu, corabia, ta este întreagă."

“Mult folos oferă sufletului o astfel de întristare şi această uscăciune a inimii sau sărăcirea bucuriei duhovniceşti şi a dulceţii, când le primim şi le suportăm cu smerenie şi cu răbdare... în starea aceasta, de uscăciune gustând această fierbinţeală şi suferind din cauza ispitelor şi gândurilor, sufletul se învaţă să nu aibă încredere în sine şi să nu se încreadă în dispoziţia sa bună şi dobândeşte adevărata smerenie pe care o cere de la noi Dumnezeu..."

„Dacă ţi se va întâmpla să cazi într-o greşeală oarecare cu fapta sau cuvântul, care se iartă mai uşor, anume: să te îngrijorezi de ceva ocazional sau să judeci sau să asculţi cum judecă alţii sau să polemizezi despre ceva sau să fii nerăbdător, agitat şi bănuitor sau să neglijezi ceva, atunci nu trebuie şi te tulburi în mod extrem sau să te întristezi şi să te descurajezi sau cu atât mai mult să adaugi la aceasta gânduri de întristare: că „este posibil ca niciodată să nu te eliberezi de aceste slăbiciuni” sau că „puterea voinţei tale de a lucra pentru Domnul este slabă sau că nu urmezi cum trebuie pe calea lui Dumnezeu”, împovărându-ţi sufletul cu mii şi mii de temeri, din cauza lipsei de curaj şi a tristeţii... Toate acestea se întâmplă pentru că uităm de neputinţa noastră firească şi scăpăm din vedere cum trebuie să ne purtăm faţă de Dumnezeu. De exemplu, când sufletul cade într-un păcat care se iartă uşor şi care nu este de moarte, atunci el trebuie cu pocăinţă smerită să se adreseze lui Dumnezeu, nu să se chinuie cu întristarea excesivă, cu strâmtorarea, cu amărăciunea..."

„Cine nu se încrede în sine, dar nădăjduieşte în Dumnezeu, acela când cade, nu se uimeşte prea tare de aceasta şi nu este apăsat peste măsură de acest necaz; fiindcă ştie că aceasta s-a întâmplat cu el din cauza neputinţei lui sau mai degrabă din cauza slabei lui nădăjduiri în Dumnezeu. De aceea urmarea căderii intensifică neîncrederea lui în sine, însă el se străduieşte să îşi sporească nădejdea smerită în Dmnnezeu şi calm şi paşnic îşi poartă eforturile de pocăinţă..."

„Cu cât necazul celor căzuţi este mai sumbru, cu atât este mai mustrător, că ei au nădăjduit prea mult în sine şi foarte puţin în Dumnezeu: de la aceasta vine întristarea lor şi nu trece cu nici un fel de leac."

Sfântul Ignatie spune: „De astfel de căderi zilnice şi de fiecare ceas nu trebuie  să ne întristăm peste măsură: fiindcă aceasta este viclenia diavolului, care vrea ca printr-o tristeţe fără măsură să ducă sufletul în deznădejde.

Sfântul Serafim de Sarov ne sfătuieşte să nu ne condamnăm când ni se va întâmpla vreo poticneală, ci gândind despre sine că suntem capabili de toate păcatele, că poticnirea noastră nu este o noutate sau ceva neobişnuit, mergem în faţa lui Dumnezeu cu zdrobirea duhului, plini de gânduri de pocăinţă. Această atitudine Dumnezeu nu o va urgisi, adică inima zdrobită şi smerită o va pune mai presus de orice poticneli."

„Nu doar referitor la trup, ci şi referitor la suflet lucrurile nu sunt aşa cum ne dorim, în mare măsură depinzând de împrejurări. Respingând cauzele care depind de noi, trebuie să fim paşnici, biruindu-ne pe sine în neputinţele noastre şi nădăjduind în mila lui Dumnezeu."

„Virtuţile noastre trebuie să fie însoţite de conştiinţa necurăţiei proprii, care provine de la neputinţele noastre. Nu trebuie să cerem de la suflet, de la inimă, ceva mai mult decât pot ele da."

„[...] Fiţi îngăduitori faţă de sufletul vostru în neputinţele lui: asprimea extremă distrage de la pocăinţă, duce la mâhnire şi la deznădejde."

...Cât timp ne aflăm pe cale, până n-am urcat la limanul veşniciei, trebuie să aşteptăm de la sine schimbări, întorsături, necazuri obişnuite şi neaşteptate.

Un cuvios oarecare a spus: «Pentru toate, slavă lui Dumnezeu chiar şi pentru neputinţele noastre, pentru că mai bine eşte să fii păcătos şi să te vezi astfel decât să fii drept la exterior şi să te consideri (te auto-iluzionezi n.n) aşa."

Un exemplu de adevărată vedere de sine a celui ce se pocăieşte

Sfântul Efrem Sirul: Nimic fiind, mă socotesc pe sine-mi că sunt ceva; minţind, de- a pururea împotriva celor mincinoşi strig; întinând biserica trupului meu cu gânduri şi cu fapte curveşti, împotriva curvarilor propovăduiesc; îi judec pe cei ce greşesc, însumi de greşeli fiind plin; îi judec pe vorbitorii de rău şi furi, însumi fiind fur şi vorbitor de rău. Luminat oamenilor vreau să mă arăt, înăuntrul sufletului fiind necurat.

În biserică şi la masă în faţă vreau să stau. Femeilor vreau să mă arăt vesel şi înaintea străinilor mă înalţ. Îi văd pe călugări şi mă măresc; îi văd pe monahi şi mă mândresc. Şi între ai mei, cuminte şi înţelept, iar între cei înţelepţi, desăvârşit mă socotesc. Către cei credincioşi numai înţelept mă am pe sine-mi, iar pe cei fără de minte şi neînvăţaţi, ca pe nişte dobitoace îi defaim.

Când sunt vrednic de ocară, mă mândresc. Când gândesc să fiu cinstit, mă dispreţuiesc. Dacă mi se cere să fiu drept, mă răzvrătesc. Iar când cele adevărate mi se spun, urăsc. Mustrat fiind de fratele meu, mă mânii. Iar voind să mă împotrivesc ispitei, obosesc.

Nu voiesc a cinsti pe cel vrednic şi nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a mă osteni. Dacă nu-mi slujeşte cineva, mă mânii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucrează. Şi, dacă nu mă laudă pe mine cineva, îl grăiesc de rău.

Când îl văd pe fratele meu în nevoi, nu-1 cunosc, iar când e sănătos şi-n cinste, îl vizitez. Pe cei mai mari ca mine îi defaim, iar pe cei mai mici îi trec cu vederea.

Când izbutesc să mă stăpânesc de la vreo faptă rea, mă trufesc. Dacă voi isprăvi postul şi privegherea, cu nesupunere şi cu grăire de rău, ca într-o cursă mă prind. Iar când întru rugăciune stau şi stăruiesc, nu iert.

Când face cineva o faptă bună, nu o văd. Dar e destul cu o mică faptă să greşească, şi-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, însă de faptele cele deşarte ale lor, mă las robit.

Pe dinafară mă arăt smerit şi blând, dar pe dinăuntru sunt mândru şi neîndurat. Cu părerea sunt ca şi cum n-aş dori nimic, dar în adâncul inimii sunt bolnav de iubirea de argint.

Și ce să mai vorbesc despre chipul în care îmi folosesc vremea, căci numai cu părerea m-am lepădat de lume, pe când, înăuntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Bârfirile cele din adunări, cercetările, gândurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele deşarte, vorbirile cele fără de folos de la mese, nesaţiul darurilor şi al luărilor, certurile cele pierzătoare, iată lucrurile pe care le fac cu cugetul meu!

Aceasta este viaţa mea. Acesta este cugetul cu care mă lupt împotriva mântuirii mele. Şi trufia şi slava deşartă a mea nu mă lasă să-mi privesc rănile ca să mă vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de păcate cu care vrăjmaşul mă cuprinde. Şi, întru acestea aflându-mă şi rămânând eu, ticălosul, cu slava sfinţeniei caut să mă acopăr. Petrecând în păcate, vreau să fiu socotit un drept.

Şi ce răspuns pot să dau pentru toate astea? Că diavolul este cel care m-a sfătuit? Dar nici lui Adam un astfel de răspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau să mă îndreptăţesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scăpat de-a Domnului dreaptă hotărâre. Ce răspuns voi da eu când mă va judeca Dumnezeu? Nu este nici un răspuns pentru lenevirea mea.

Mă tem să nu fiu şi eu dintre aceia de care i-a zugrăvit Pavel drept vase ale urgiei, pe care diavolul le cere în stăpânire, pe care, pentru nebăgare de seamă, în patimi şi în necinste i-a lăsat Dumnezeu.

O, cumplită stăpânire în mine a legăturilor păcatului! O, stăpânire a răului, a vicleanului balaur! Mă zbat să scap de el şi mai mult mă prinde, ba încă şi mintea mi-am vândut-o păcatului.

De somn mă las cuprins, când vreau să lupt. Nici măcar să mă rog nu-mi îngăduie vrăjmaşul, ci ca într-o funie de aramă îmi ţine legată mintea şi voind să fug, nu lasă legătura. Întemeind păcatul, tot mai adânc în mine trage zăvorul puternic pe uşa cunoştinţei. Şi, pentru ca nu cumva să se unească cu Dumnezeu, aşază drept paznic la uşă duhul rău. El mi-aduce mereu înainte tot felul de gânduri şi mă pleacă să cred că nu e judecată pentru ele, pentru că nimeni nu le ţine minte. Iar eu pun înainte oglinda cugetului şi ştiu că deasupra mea este spânzurată osânda.

O, mai bine ar fi fost să nu mă nasc pe lume! Atunci nu m-ar fi pervertit această lume trecătoare; nevăzând-o nu m-aş fi făcut vinovat, nu m-aş fi întinat cu păcatele şi nu m-aş teme de sfâşiere, de judecată şi de chinuri.

Vai mie! Până acum nu m-am gândit că mă aşteaptă gheena.

Voia mea vicleană mă duce în păcat, dar când păcătuiesc dau vina pe satana. Dar vai mie! Pentru că eu, singur sunt cauza păcatelor mele. Vicleanul nu mă forţează să păcătuiesc, ci păcătuiesc din voie proprie. Sunt sărac, furat de şarpe; sunt neputincios, legat cu stricăciunea: nu am puteri, strivit sunt de păcat.

Am pierdut darul Tău şi de aceea nu am prudenţă desăvârşită. Am pierdut comuniunea cu Tine, pentru că nu ştiu unde merg. N-am nimic. Dacă  am ceva, apoi Tu milostivind u-Te mi-ai dat. Sunt sărac, iar dacă mă voi îmbogăţi aceasta va fi tot darul Tău. Şi acum este al Tău şi mai înainte a fost al Tău.

Rog doar venirea harului, mărturisesc că prin Tine mă voi mântui!

Psaltirea sau cugetări teologice, extrase din creaţiile Sfântului Efrem Sirul (Psalmii 10, 55, 69, 71, 98, 128), Editura Patriarhiei Moscovei, 1973.

Rugăciunea Sfântului Ignatie

Doamne, dă- ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvârşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai poruncite şi gătite nouă de Tine.

Dă-ne nouă celor ce ne-am întinat haina sufletului, să o albim iarăşi; ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor.

Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice împărăţiei lui Dumnezeu.

Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte, care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese.

Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine şi dă-ne să ajungem, la Tine, Cela ce chemi pe cei ce îşi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socotesc drepţi, ca să Te slăvim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi.

Amin.