Despre nemurire şi metempsihoză, la Pitagora şi Zamolxes

                                                                                                    Moto: Cu cel înţelept te sfătuieşti

                                                                                                              (Ben Sirah – Cartea înţelepciunii, 9, 20)

• Se dedică preabunei stareţe a Mănăstirii dintr-un Lemn, monahia Emanuela Oprea −

Ce va fi fost la începutul lumii, ori dincolo de acel început, nici măcar vechii inzi n-au ştiut să ne spună!

O mare de lumină şi-un Duh peste talaze, legănându-se odată cu ele, sau chiar o linişte mare, fără de sfârşit, din care Soarele, Luna şi stelele toate s-au închegat, ca şi spuma; pulsând, mai apoi, ca sevele-n arbori, primăvara, când cineva le strigă din cer, spre El să se-ndrepte?!

        Să ne imaginăm, totuşi, Energia Divină – acel Duh despre care vorbeşte Biblia, şi de puterea ei (cum zicea Platon), de a emana lumi şi esenţe: suflet, ca substanţă materială, şi suflet ca raţiune/spirit, adică acei ,,ochi cugetători de inimii’’, cum se scrie în Vechiul Testament.

        Şi, dintr-o dată, un om! Unul singur, privind  cu uimire, răsărind Soarele peste pământ (ca la Walt Whitman!), rostogolindu-se pe bolta cerească; apoi Luna, urmându-l sfioasă, cu paşii-i mici, printre stelele nopţii, mirate şi crude, licărind depărtărilor, mărilor...

        Mai singur decât omul acela nimeni n-a fost nicicând pe pământ!

        Din clipa aceea, omul dintâi a început să se-ntrebe, fireşte: cine e el; de unde-a venit; ce rost poartă-n lume, sub mlădieri de albăstrele cereşti, şi unde se va duce după ce n-o mai fi pe pământ?!

        Spun unii antropologi şi istorici că ar fi fost un om primitiv, al epocii pietrei, al grotelor reci, însă studiind cu atenţie religiile popoarelor, istoria lor, vei rămâne surprins să afli, de exemplu, că între ,,teoria pitagoreică a transmigraţiei” şi aceeaşi idee, dar la popoare aşa-zis primitive, nu e nicio deosebire!

        Şi-atunci, te-ntrebi: Ce i-a folosit lui Pitagora atâta învăţătură, la Şcoala din Samos, în peştera lui Zeus din Creta, la Academiile din Memphis, Alexandria şi Teba − ,,capitala teologică a lumii antice” – ori în Pustia Nubiei, ca marii prooroci, Isaia şi Ieremia, şi cu cei mai străluciţi preoţi haldei şi iudei, dar şi egipteni, desigur, de vreme ce ,,un primitiv” ştia şi el prea bine că are suflet (,,suflare de viaţă”, suflare divină, nepieritoare) şi că energia sa (ce-i venise din Cer) se va-ntrupa în alţi oameni, animale, plante şi flori?!

        Nu cumva acea ,,suflare de viaţă” avea, într-adevăr, în ea ,,ceva” ce se găseşte în toate-ale lumii?! Nu cumva e o energie gânditoare, pentru dobândirea căreia ,,primitivul” nu a făcut absolut nimic, pe când Pitagora a vânzolit lumea toată, căutând-o-n zadar, totuşi, de vreme ce, găsind-o, nu s-a putut bucura de ea decât doar o vreme, fiind nevoit să fugă din Crotona, din sudul Italiei, alungat ca un răufăcător?!

        Pornind de la cele spuse mai sus, am luat-o încet, pe-ndelete, ardeleneşte; m-am oprit la teologia mai multor popoare, şi am rămas aşa de surprins, când am văzut că omul în zadar, pretutundeni, se frământă întruna, fără să schimbe nimic, dar absolut nimic, din toate câte Dumnezeu, dintr-unceput, le-a făcut: şi pământ, şi mare, şi ceruri!...

Peste tot Soarele este stăpân: de la peruvienii din Cuzco – de la ,,discul lor solar”, până la Sarmizegetusa – cu ,,discul de andezit”, ori până la hitiţi, indieni, egipteni, romani, polinezieni şi chiar la popoarele primitive din Oceania, Laponia ş.a., toate acestea venerând, nu doar Soarele, ci şi focul!

        Greu trebuie să-i fi fost Creatorului, văzând aceste popoare, slăvind răsăritul Soarelui, al Lunii, al stelelor, ori, poate, se bucura, ştiind că şi acestea erau ,,emanaţia” luminii Sale universale!

        Apoi, încet-încet, omul s-a aplecat înspre inima sa şi-nspre sufletul său! Mai ales, înspre sufletul său, simţindu-se singur şi neputincios sub imensitatea bolţii albastre!

        Şi-a dat seama, atunci, că-n ele locuieşte Duhul Celui ce l-a creat şi că atâta timp cât Soarele lunecă în ,,barca” sa pe cer, luminându-l şi viaţă dându-le celor câte în lume există, nici Cel ce l-a făcut nu se va stinge în veci, dar nici el, omul, nu va pieri de tot, chiar dacă va fi ca să moară; că-n trupul său sălăşluiesc două suflete (aşa credeau etruscii romani – de origine indo-iraniană −, egiptenii, indienii şi chinezii): un suflet-substanţă materială, şi-un suflet ca spirit-raţiune a inimii.

        Iată, mai simplu (sub formă de schemă) care erau cele două componente ale sufletului (la egipteni, chiar patru):

• la etruscii romani: lares (,,stăpân”) şi ,,manes”             spirit, raţiune a inimii  
• la indieni:               asu                          şi  manas
• la melanezieni (în Oceania) −              mana (forţă difuză, universală)
• la egipteni:                                             bai, ka, can, aka
• la chinezi:               hun                         şi  po

Din exemplele de mai sus se pot trage câteva concluzii:

• lares, asu, bai şi hun denumesc ,,sufletul” ca substanţă materială-sufletul propriu-zis, care se înalţă la cer şi apoi intră într-o altă fiinţă (se reîntrupează);  după ,,teoria” lui Pitagora, Platon, Buddha, Tagore şi Gandhi;
• manes, manas, mana, can şi po reprezintă sufletul ca spirit/raţiune a inimii, care rămâne pe pământ şi locuieşte cu cadavrul!
• făcând o comparaţie, de ordin lingvistic, între ,,manes”, ,,manas” şi ,,mana” (la care putem adăuga şi ,,mana”  cerească din pustiul Sinai, în timpul exodului evreilor conduşi de proorocul Moise) ne dăm seama că aceşti termeni nu doar că sunt înrudiţi, având acelaşi sens, dar ne arată şi originea comună a melanezienilor, indienilor şi a etruscilor romani, despre aceştia din urmă neştiindu-se prea multe nici chiar astăzi!

Aşadar, etruscii erau indo-pelasgi! Cum pelasgii şi nord iranienii (mă refer la ,,aryas”, arieni-germani), dar şi alte neamuri credeau în nemurirea sufletului suntem convinşi că şi etruscii erau adepţii acelui cult, al metempsihozei – al transmigraţiei sufletelor, al învierii şi reîntrupării în alţi oameni, nou-născuţi, ori animale (urşi, lupi, etc.).

Aşadar, deducem că religia etruscilor din Italia e de sorginte nord-iraniană. De altminteri, din pictura etruscă se vede limpede fizionomia indiană a personajelor, vestimentaţia specifică locuitorilor spaţiului indo-iranian, dansurile, podoabele, etc., etc., toate determinându-ne să credem că etruscii descind din indo-iranieni!

Aşadar, cum doar la indieni şi etrusci (dar şi la melanezieni) întâlnim exact aceeaşi denumire (cu foarte mici deosebiri de pronunţie) a spiritului/raţiunii inimii, deducem că etruscii au pornit din acel spaţiu nord-iranian-sumerian, au ajuns pe ţărmii de est ai Mediteranei (în Fenicia, probabil!), iar de acolo, pornind spre Apus, în peregrinările lor de ordin economic, comercial, au ajuns şi pe ţărmii Mării Tireniene.

• cât priveşte prima ,,componentă” a sufletului, la egipteni, şi anume ,,bai”, denumind sufletul ca substanţă materială –sufletul propriu-zis, care se reîntrupează, intrând într-o altă fiinţă −, ni se pare extrem de interesant că acest cuvânt de origine egipteană e folosit şi la noi, în Ardeal, exact cu acelaşi sens, încât te întrebi cum de e posibil aşa ceva?!

Şi, totuşi, o explicaţie există! Vom vedea cât de curând!

Revenind la acest termen, ,,bai”, el apare în foarte multe cântece populare româneşti, dar şi-n mod diurn.

De ex.: ,,D-apoi, no, nu-i bai!”

sau: −        ,,Nu-i bai, bade!

• Ba e bai!
• Nu-i bai!”

Evident că aici, în aceste exemple, cuvântul ,,bai” (la egipteni, semnificând ,,sufletul”) desemnează ,,inexistenţa” ori ,,existenţa” unei trăiri emoţionale intense; patosul, suflarea divină, energia universală, respectiv acea ,,forţă difuză” (la melanezieni), despre care a vorbit misionarul englez Codrigton, dar şi Platon!

Cele două ,,componente” ale sufletului, existente în teologia popoarelor amintite, mai sus, e subînţeleasă şi la alte popoare, aşa cum ar fi: peruvienii, vechii germani/arieni, vechii slavi, popoarele baltice, dar şi popoarele primitive din Africa, Oceania, Laponia, pieile roşii din America de Nord şi indienii/incaşii din America de Sud (amerindienii), care toate cred nu doar în nemurirea sufletului, dar şi-n metempsihoză, în transmigraţia sufletelor!

Zeul suprem al populaţiilor primitive e Soarele, dar şi Luna. Şi cu toate acestea, toţi cei enumeraţi mai sus, cred că ,,sufletele celor morţi, odată eliberate de trup, rămân totuşi în legătură cu cei vii, rătăcind prin locurile în care au trăit. Uneori se întrupează în câte un descendent al aceleiaşi familii sau se instalează pentru câtva timp în câte un obiect din casa în care a locuit. Ca şi spiritele naturii, spiritele morţilor nu au nicio legătură cu fiinţa supremă, care rămâne tot atât de inaccesibilă spiritelor celor morţi ca şi celor vii”.

                       (Prof. univ. dr. Em. Vasilescu – Istoria Religiilor, Religia populaţiilor primitive, Edit. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1981, p. 41)

Spuneam că zeul suprem al populaţiilor primitive este Soarele (pe care ei îl numesc Mani), ,,fiu al nopţii, strămoş şi îndrumător al oamenilor. Viaţa lui este un şir neîntrerupt de fapte minunate, iar sfârşitul lui tragic este începutul morţii în omenire”.

                                     (Ibidem, p. 42)

Oare chiar aşa de ignorante să fie popoarele primitive, când gândesc astfel?! Nu vi se pare că au dreptate, deşi n-au urmat ,,Academii” eline, nici n-au studiat curentul pitagoreic, ori altfel de curent filosofic?!

Se vede că între Cer şi Pământ se zbat şi se frământă aceeaşi oameni, de la-nceputul lumii până acum!

Într-adevăr, polinezienii au dreptate!

Interesant e că aceeaşi idee a ,,stingerii” Soarelui/respectiv, a vieţii pe pământ, o găsim ,,incizată” în ideogramele şi pictogramele de pe Tăbliţele de la Tărtăria, ceea ce denotă clar că Soarele era venerat de toate popoarele şi seminţiile pământului, încă de la ,,începutul lumii” (deşi e impropriu zis!); mai precis, încă de acum 7500 de ani!

Faptul că acest sincronism al cultului solar există la nivel planetar, denotă că, după Potop, toţi pământenii au avut o religie comună, bazată pe cultul solar, pe nemurirea sufletului, pe interdependenţa dintre viaţă şi Soare (respectiv foc) şi pe ideea transmigraţiei sufletelor umane.

Pornind tocmai de aici, de la legătura noastră cu astralul, atât babilonienii cât şi egiptenii erau ferm convinşi că destinul fiecărui om stă sub înrâurirea planetei şi a constelaţiei sub care te-ai născut în ziua şi în luna aceea.

Astfel, cunoscându-ţi ziua şi luna naşterii, marii preoţi haldei/babilonieni, dar şi egipteni, îţi ghiceau cu precizie tot ceea ce ţi se va întâmpla în viaţă şi când vei muri.

        Mantica (la babilonieni şi egipteni) atinsese o asemenea culme, încât până şi Zamolxes (odată întors în Patrie) proorocea cu exactitate tot ce i se va întâmpla nu doar regelui şi fruntaşilor acestuia, dar şi întregului popor geto-dac. Acest lucru îl făcea, însă, cu ajutorul Divinităţii, nu al ghicitorilor.

De asemenea, putea prevedea eclipsele de Soare şi de Lună, perioadele de secetă, războaile, molimele, furtunile şi chiar cutremurele, încât rămâneau de-a dreptul surprinşi, cum de a fost posibil să se ştie toate acestea în urmă cu 2500 de ani, iar azi, prea puţin?!

        Explicaţia e una singură, şi foarte simplă: ne-am îndepărtat de Cer şi de preceptele teologice de ordin divin!

Cât timp în Iudeia şi-n Ierusalim au fost profeţi (iar la noi, Zamolxes), şi-n Haldeea şi Egipt, mari preoţi, cunoscători ai marilor taine şi-ai ,,mersului Cerului”, putând ei să stea de vorbă cu Dumnezeu (vezi Moise!), orice lucru era posibil! E vorba de o formă divină de telepatie!

Astăzi, se pare, nu mai e posibil acest lucru! Niciun profet (de la Iisus Hristos încoace) nu mai avem pe pământ! I-a absorbit Cerul, lăsându-ne aici, singuri, ca-n epoca pietrei!

        Iată-ne iarăşi primitivii oameni dintâi!!

        Ei (mexicanii, peruvienii, egiptenii, babilonienii, sirienii, hibiţii, iudeii, geto-dacii, chinezii, celţii/galii, vechii germani, vechii slavi, populaţiile din epoca pietrei şi toate popoarele primitive) credeau cu tărie în nemurirea sufletului.

        ,,Noi nu credem în nimic!” cum spunea Eminescu.

Deci, a trecut peste o sută de ani de când noi nu mai credem în nimic! Nici măcar în noi!

        Iar dacă nu mai crezi în nimeni şi în nimic, de cine te reazemi? De Cer?

Dar Ceru-I departe, departe! S-a ridicat tot mai sus, şi mai sus, că, de-am striga ceva înspre El, nu ne-ar auzi nimeni!

        E o linişte misterioasă în Cer! Apăsătoare şi grea!

        Cine ne va  mai da, oare, vreodată,-un profet?!

        Ei, cei ,,proşti”, şi ,,primitivi”, şi-ai epocii pietrei, erau mai curaţi şi mai buni decât noi:

        ,,Cele mai curate şi mai frumoase idei despre zeul suprem le au tocmai populaţiile cele mai primitive din câte există: pigmeii din Africa şi yamanii din Ţara de Foc”.

                                          (Em. Vasilescu, op. cit., p. 41)

        Pentru ei, Creatorul (Khnmoum) este ,,stăpân drept, imparţial, care pedepseşte greşelile, dar ajută la nevoie”.

        Numele Creatorului pigmeilor include în componenţa sa termenul de ,,OM”, încât eşti surprins nu doar de acest lucru, dar mai ales de credinţa lor fermă că strămoşii lor au venit din steaua Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe bolta cerească.

        De când va fi datând această legendă a lor, nimeni nu ştie, însă ei ştiu că au venit din Cer şi că, evident, se vor reîntoarce acolo, dar nu mai înainte de a se întrupa într-un alt descendent al aceleiaşi familii sau să se instaleze, pentru câtva timp, în câte un obiect din casa în care au locuit.

        Idei simple şi atât de frumoase despre nemurirea şi reîntruparea sufletului, încât te întrebi dacă timpul şi spaţiul există cu adevărat, ori totul este doar un minunat vis, o poveste fără de sfârşit!

        Până şi îngroparea morţilor în ,,poziţie chircită” (cu genunchii la gură) este o altă faţetă a frumoasei şi atât de simplei folosofii existenţialiste a omului primitiv, sau asemeni indienilor americani care erau ferm convinşi că există 13 ,,ceruri”, locuinţe ale zeilor, unde, se mai crede şi azi, că merg sufletele morţilor.

        Interesant este şi faptul că Sf. Apostol Pavel n-avea cunoştinţă de această credinţă a vechilor mexicani, şi cu toate acestea, el spune că a fost răpit (nu ştie, însă, exact, dacă a fost răpit în duh sau în trup), până la al treilea cer şi acolo a văzut şi a auzit ,,lucruri” şi ,,cuvinte” care nu se pot spune!!

        Aşadar, Sf. Apostol Pavel ne dă de înţeles că, într-adevăr, sunt mai multe ,,ceruri”, iar de aici, noi credem că atât vechii mexicani, peruvienii (care-şi reprezentau Soarele printr-un ,,disc solar”, asemeni geto-dacilor; aceştia, printr-un ,,disc de andezit” – sticlă vulcanică) cât şi Sf. Ap. Pavel se referă nu la cerul propriu-zis, de deasupra noastră (pe care îl percepem cu privirea), ci la ,,13 planete locuite de entităţi divine”, al căror grad de evoluţie, din punct de vedere material şi spiritual, e de-a dreptul incredibil, greu sau aproape imposibil de imaginat pentru noi, pământenii.

        Tocmai de aceea ne minunăm, gândindu-ne că acele populaţii străvechi, ce descind din indo-iranieni, dar şi alte neamuri (egiptenii, vechii slavi,melanezienii, balticii ori popoarele primitive) credeau, ca şi Pitagora, în metempsihoză, adică în transmigraţia sufletelor, fapt neîntâlnit în ,,teologia zalmoxiană geto-dacă”.

        Strămoşii noştri credeau, într-adevăr, în nemurirea sufletului, dar nicăieri n-am întâlnit vorbindu-se de trecerea sufletului, după moartea trupească, în trupul altor animale (urs, lup, de ,,regulă”!) ori în plante şi obiecte; nici măcar în nou-născuţii din familia celui defunct!

        Că aşa-zisul ,,pitagoreism”(metempsihoza) va fi fost şi la noi, înainte de Zamolxes, tot ce este posibil, de vreme ce ,,sacii” erau nord-iranieni (asemeni ,,arienilor”), înrudiţi cu agatârşii şi cu celţii, şi veniseră aici, în Carpaţi, mai înainte cu 2-3 secole de ,,invazia” pelasgă a lui Sesostris III, regele egiptenilor, care ne-a lăsat ca moştenire, printre altele, nu doar denumirea sufletului propriu-zis, ,,bai”, suflet ca substanţă materială, dar ne-a lăsat şi anumite obiceiuri şi sărbători, ce veneau dinspre Valea Eufratului, din Sumer, Messopotamia şi Asia Mică.

        Dintre obiceiuri, cele mai viguroase (care au rămas până-n ziua de azi, în Munţii Apuseni) putem aminti ,,vânzarea fetelor” (de pe Muntele Găina) cât şi jeluirea morţilor, care se practica (şi se practică şi acum) prin plătirea bocitoarelor, lucru consemnat, de altminteri, şi de Strabon, la egipteni şi la spartani!

Jeluirea morţilor s-a făcut şi se face şi în prezent la noi, la sirieni, la babilonieni, la macedoneni şi la indieni.

        Cât priveşte sărbătorile agrare (semănatul, seceratul, culesul viilor, tunsul oilor, sâmbra oilor) acestea sunt comune doar câtorva popoare: hitiţii, geto-dacii şi sirienii. Cum aceste sărbători au rămas doar la noi, deducem limpede că ele ne-au venit de la pelasgii care îl însoţiseră pe Sessotris III, acum aproape 4000 de ani, încât e de mirare cum de persistă încă şi-n vremea noastră!

Totul, însă, denotă că acest popor are o istorie cu mult mai veche decât şi-au imaginat istoricii; că avem, de fapt, cea mai veche prezenţă pe acest continent, fiind cel mai vechi popor european.

        Dar sărbătorilor agrare, specifice  arealului NV Asiei Mici – Carpaţi, le ,,corespund” (impropriu-spus!), exact aceloraşi popoare (geto-daci, sirieni, hitiţi),şi acele obiceiuri/ritualuri sacrificiale, şi anume zidirea, de vie, a unei fiinţe umane (de regulă, femeie) în fundaţia unei clădiri foarte importante pentru un popor: un templu, o cetate nouă etc.

        Celebru este în tot arealul carpato-balcanic ,,mitul Anei”, cea zidită la Curtea de Argeş, ori cerşetorul zidit în temelia Cetăţii de Jos a Sibiului.

        Se pare că acest ritual sacrificial (ca şi sacrificarea femeii pe mormântul soţului) e de sorginte nord-iraniană. Totuşi, de vreme ce sacrificarea femeii o găsim consemnată la vechii peruvieni (amerindieni), la incaşi, la indieni şi la vechii germani (arieni, indo-iranieni), ne vine destul de greu să înţelegem cum de acest ritual hindus, al sacrificării femeii pe mormântul soţului a ajund din Carpaţi în NV Asiei Mici (ori, poate, tocmai invers!).

        Să fi fost vorba doar de un obicei barbar, aşa cum era cel al unui trib din Mato Grosso (Brazilia) care, atunci când un indian era înghiţit de şarpele boa, indienii ucideau şarpele , îl tăiau cu fierăstrăul (odată cu indianul ingurgitat), îl fierbeau şi apoi îl mâncau, având convingerea că “duhul” celui ce-l mâncau trecea în ei?!

        Se pare că “ideea” era aceeaşi! Adică, sufletul celui zidit trecea în templul ori în edificiul ce se ridica; viaţa celui sacrificat dădea viaţă acelei zidiri, încât suntem tentaţi să credem că e vorba, totuşi (în mod ciudat!), tot de “o formă” de metempsihoză pitagoreică, aşa cum am întâlnit-o la peruvieni, etrusci, egipteni (vezi misterele orfice, unde era interzisă mâncarea cărnii, peştelui, ouălor, fasolei, cerându-se puritate, curăţenie morală şi trupească!), la populaţiile primitive, la vechii slavi şi germani/arieni, la popoarele baltice, la azteci, mayaşi şi incaşi, ori la melanezienii din Oceania, Papua – Noua Guinee etc.

        Dacă la iudei şi geto-daci transmigraţia sufletelor se rezumă doar la înviere, la popoarele şi seminţiile de mai sus, învierea e subînţeleasă, desigur, dar pe “orizontală”, adică prin reîntrupare în alte fiinţe terestre (oameni, animale, păsări) ori plante, obiecte, flori etc., pe când la noi, la evrei şi la musulmani, aşa-zisa “transmigraţia eterică”           − trup de lumină − , se face pe “verticală”; adică sufletele celor decedaţi se îndreaptă spre lumea de sus (spre Cer, spre Divinitate), ci nu spre lumea de jos, a lutului.

        Aceasta, cred, este marea deosebire de doctrină filosofică şi teologică pe care o face Zamolxes faţă de Pitagora.

        Se vede limpede, însă, că majoritatea descendenţilor din indo-iranieni (inclusiv, geţii şi agatârşii, Zamolxes fiind agatârş get!) credeau în transmigraţia sufletelor după moarte.

        Faptul că Zamolxes, care pornise din Geto-Dacia, având, desigur, în spiritul său nu doar cultul solar şi cel al nemuririi sufletului, dar şi metempsihoza, studiase în Egipt, căpătând multă învăţătură, ajunsese, totuşi, la concluzia (la care Pitagora nu putuse să ajungă) că ceea ce susţineau proorocii Isaia şi Ieremia (exact în perioada temporală când cei doi prieteni erau acolo, la studii) era adevărat!

        De aici deducem că Zamolxes a fost un “student zelos”, înţelept, căruia marii prooroci iudei i-au încredinţat cea mai mare dintre toate tainele lumii: aceea de a intra în legătură cu Dumnezeu (asemeni lui Moise şi IIsus Hristos), iar Acesta îi poruncea ceea ce trebuia să facă pentru poporul său.

        Iată că Zamolxes a ajuns în acel stadiu foarte înalt, în care D-zeu stă direct de vorbă cu tine, spunându-ţi ce vremuri vor veni, ce eclipse şi molime se vor abate peste neamul tău, pe când lui Pitagora nu i s-a revelat absolt deloc acest lucru!

Zamolxes a fost zeificat pentru curăţenia sa sufletească, iar Pitagora a fost alungat, din Crotona, pentru credinţa sa în trecerea sufletului omenesc în trupul animalelor!

        Tocmai datorită lui Zamolxes, geto-dacii (dar şi celţii/galii, care, se pare, erau din acelaşi mare neam al geţilor) se credeau “nemuritori”, fiind ferm convinşi că, după moartea trupească, sufletul lor merge spre Cer, spre Lumina Divină (din care Duhul nostru se trage), spre Energia Universală, devenind asemenea acesteia – nepieritoare!

        Aşa se explică de ce şi-n ziua de azi, colindele noastre au rămas ca în urmă cu 2500 de ani; adică, fiind rituale şi rostindu-se tare, vibrant (ca-n Ţara Loviştei, de exemplu), dar şi cu sacralitate. Am putea spune, că ele au rămas, de fapt, adevăratele rugăciuni străvechi, care erau considerate ca formule magice, având o mare putere asupra zeilor.

        Aşadar, Zamolxes este net superior lui Pitagora din punct de vedere teologic, doctrinar!

El credea cu tărie în înviere, iar credinţa sa a lăsat-o moştenire neamului său geto-dac.

        Ceea ce, însă, mi se pare foarte interesant e faptul că, deşi nord-iranienii (şi descendenţii lor, în cea mai mare parte) credeau în metempsihoză, iar iudeii, nu, totuşi, ei, iudeii şi iranienii antici, au un ,,punct comun”uluitor: Învierea şi prezidarea învierii morţilor: la evrei, fiind făcută de Iisus Hristos, iar la iranieni, de Saosyant, încât te întrebi, fireşte: Cine pe cine a influenţat? Sau e vorba de aceeaşi ,,marcă” (îmi cer scuze!) precum cea a descoperirilor ştiinţifice simultane, din sec. XX, să zicem?!

        Iată ce ni se spune despre învierea generală, la vechii iranieni:

        ,,După teologia zoroastrică, chinurile iadului nu vor dura veşnic, ci va veni învierea tuturor morţilor, când se vor împlini nouă mii de ani de la creaţia efectuată de Angra-Mainyu (,,zeul răului”, diavolul, n.n.). Atunci va veni Saosyant (un alter ego al lui Iisus Hristos, n.n.), care va prezida la învierea generală a morţilor şi la judecata generală. Un val de plumb topit va trece apoi peste toată natura”.

               (Em. Vasilescu ─ op. cit., Religia Iranului antic, p. 186)

        Iar în Biblie, iată ce ni se spune, referitor la Judecata de Apoi:

        ,,Atunci (la judecata de Apoi a tuturor morţilor, dar şi a celor vii, n.n.) neamurile vor vedea mântuirea ta, şi toţi împăraţii slava ta; şi-ţi vor pune un nume nou (Saosyant, Iisus Hristos?! n.n.), pe care-l va hotărî gura Domnului.

        Căci iată, Eu fac ceruri noi şi nu pământ nou (după ce ,,un val de plumb topit va trece apoi peste toată natura”, cum ziceau vechii iranieni; deci, sfârşitul lumii va fi datorat unui război nuclear, n.n.);  aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i va mai veni în minte.

        Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe poporul lui în bucurie.

        Eu însumi mă voi veseli asupra Ierusalimului, şi mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor.

        Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani, va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos”.

 (Biblia ─ Isaia, Venirea mântuirii, cap. 62, al. 1, p. 731 şi al 17-21, p. 743)

        Să înţelegem de aici (printre altele) că moartea e o consecinţă a păcatelor noastre; că ea nu se datorează decât voinţei lui Dumnezeu?!

Tot ce este posibil! Nu zicea Iisus Hristos, răstignit pe Cruce, în chinuri mari zbătându-se, dar şi cu o umbră, totuşi, de îndoială (,,Eli, Eli, lama sabactani?!”), ştiind că fusese hărăzit morţii: ,,Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul Meu?!”

        Nu era El convins că aşa trebuia să I se-ntâmple, fiindcă aceea fusese voia Tatălui Său?

Nici măcar o singură clipă nu s-a îndoit de acest lucru, fiindcă ştia că, va merge în împărăţia Tatălui Său, de-a dreapta Acestuia!...

        Şi, totuşi, ziceam, au fost două momente în viaţa lui Iisus, când ,,s-a-ndoit”: unul a fost în Grădina Ghetsimani, în noaptea în care se ruga şi broboane mari, de sudoare, ca nişte lacrimi de sânge, i se rostogoleau pe obraz, iar atunci Fiul a zis: ,,Tată, îndepărtează, de vrei, paharul acesta (al sorţii, al morţii, n.n.) de la buzele mele, iar de nu, facă-se după voia Ta!”.

Al doilea moment, al maximei îndoieli, s-a petrecut pe Sf. Cruce, atunci când a zis: ,,Eli, Eli, lama sabactani?!”, adică: ,,Doamne, D-zeul meu, pentru ce m-ai părăsit?!”

        Se simţea, oare, în clipa cea mai tragică a lumii acesteia, se simţea singur sub Cerul fără de sfârşit?

Nimeni pe pământ nu cred că s-a simţit mai singur, în acel moment, decât Mântuitorul lumii, tocmai El, Fiul lui D-zeu!

        Toate acestea aveau să le ştie proorocii Isaia şi Ieremia cu aproape 600 de ani înaintea naşterii lui Hristos!

Iată că pe atunci D-zeu dorea şi chiar stătea de vorbă cu cei care-L iubeau, împlinindu-i poruncile, îndemnurile.

        Iisus Hristos credea cu adevărat (asemeni geto-dacilor din vremea lui Zamolxes) că nu doar sufletul e nemuritor, ci şi trupul:

        ,,Credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxes” spunea Herodot (dar şi Diodor din Sicilia, în Cartea întâi, cap. XCIV, p. 101), încât ni se pare ciudat că aceeaşi atitudine în faţa morţii o aveau nu doar geto-dacii, dar şi Iisus Hristos, încât am putea spune că personajul principal din balada populară ,,Mioriţa”, şi anume ciobanul moldovean, este un alter ego al Mântuitorului nostru!

Ei (geto-dacii, Iisus Hristos şi, iată, ciobanul moldovean) se supun morţii, fiindcă au conştiinţa fermă că vor reînvia; că sufletul lor e nepieritor şi că se va ridica la Zamolxes, respectiv la D-zeu, încât am putea spune că, într-adevăr, Zamolxes a fost ,,coautorul parţial al pitagoreismului”; spun ,,parţial”, încât el (şi la geto-daci, evident) nu vom găsi nici măcar o singură aluzie la metempsihoză, ci doar credinţa fermă în existenţa unei alte vieţi după moarte, când sufletele se vor reîntrupa în trupuri identice celor terestre, dar de natură eterică.

        Suntem aproape convinşi că geto-dacii erau şi partizanii orfismului (pe care Orfeu îl dusese în Egipt odată cu misterele kabirilor), deoarece atât adepţii orfismului, cât şi iudeii, geto-dacii şi pitagoreicii făceau mare caz de curăţenia şi de puritatea lor ─ principii, de altfel, absolut obligatorii în cazul ,,curentului pitagoreic”.

Cu alte cuvinte, putem spune că nu Pitagora este creatorul absolut al acestui curent filosofico-teologic, de tip stoic, ci el a adoptat principiile moralei pelasge egiptene şi preceptele misteriilor orfice (descinse din misteriile kabirilor nord-iraniene şi peruviene), conform cărora puritatea morală, echilibrul, curăţenia trupească, armonia cu toate cele din preajmă şi simplitatea trebuie să primeze în educaţia fiecărui tânăr.

Totuşi, am putea spune că Pitagora este, într-adevăr, primul creator al sincretismului teologic de factură morală şi ideologică, în prelungirea misterelor kabire şi orfice, în spaţiul elen! Mai precis, spaţiul Greciei Mari (Sicilia şi S. Italiei).

        Cum grecii nu vorbesc de nemurirea sufletului şi de reîncarnare, ne vine destul de greu să credem că Pitagora era grec; mai degrabă cred că era, ca şi Orfeu, trac din Samos/Samotrache.

Prin curentul său (pitagoreic), Pitagora n-a făcut altceva decât să pună şi mai bine în evidenţă sensul existenţei umane: vieţuirea în armonie cu Universul şi speranţa în învierea şi metamorfozarea sufletului.

Această ultimă idee (metamorfozarea) aparţinea brahmanilor, vechilor inzi, care credeau în reîntruparea de şapte ori a sufletului (în diverse fiinţe: umane şi animale) până ce ,,suflarea de viaţă ce ni s-a dat”, adică energia divină, se disipa, trecând în Nirvana ─ în Marea Linişte, despre care, ziceam (pe la-nceputul acestei lucrări) că va fi fost mai înainte de a se naşte lumea!

        Tocmai de aceea, având conştiinţa ,,nemuririi sufletului”, cultul morţilor a fost foarte puternic la majoritatea popoarelor pământului, indiferent de religia lor, el existând şi astăzi, cu aceeaşi vigoare, atât la noi, cât şi la neamurile ce descind din nord-iranieni şi pelasgi, chiar şi la chinezi, dar, surprinzător, şi la celţii din Irlanda, unde în urmă cu doar două decenii s-a descoperit, pe un turn, o inscripţie romană, prin care se consemna că acel turn fusese zidit de o cohortă dacică. E vorba de Cohorta IV Dacica!

Să nu uităm că, după cucerirea Daciei de către romani, în urma războiului din 105-106 d. Hr., Cohorta IV Dacica a staţionat în Irlanda până pe la anul 430 d. Hr., cu familiile, evident.

Atât de puternice au fost influenţa teologiei lor zalmoxiene şi cultul morţilor, încât suntem convinşi că acel cult geto-dac al nemuririi sufletului s-a impus în Irlanda, tocmai datorită acelor legionari geto-daci!

        De aici oricine poate trage concluzia că teologia promovată de Zamolxes a fost net superioară curentului pitagoreic, promovat de Pitagora, iar dacă astăzi această concepţie (a nemuririi sufletului ─ pe care o deducem, evident, şi din puternicul cult al morţilor) este la fel de vie, de credibilă, putem spune că ortodoxia românească îşi are rădăcinile în Zamolxis şi-n marii şi străluciţii săi dascăli: proorocii iudei Isaia şi Ieremia, vestitorii Domnului nostru Iisus Hristos (care vorbea atamaica), încât credem că Isaia şi Ieremia, iudeii în general, descindeau din sirieni; ei se mai numeau şi ,,aramai”, nume ce derivă, în mod cert, de la Aram, care era nepotul lui Noe, al fiului acestuia, Sem (din care descind semiţii).

Unul dintre nepoţii lui Sem avea să se numească Peleg (în aramaică ,,împărţire”), iar din acesta se vor trage pelesgii.

        Aşadar, pelasgii sunt de origine aramaică, istoria serienilor/aramailor fiind consemnată încă din sec. XXIII î.Hr., chiar după numele de Aram, care apare pe o inscripţie a regelui din Akkod (de aici, denumirea semită de akkadieni), din Naram - Sin.

După textele descoperite la Ras Şamra, se pare că acolo, în spaţiul nord-irano-sumerian, îşi au originea acele ritualuri magice, care s-au numit, mai apoi, ,,misterele kabirilor” (ale akkadienilor sau ale marilor zei?!), care au fost condamnate cu vehemenţă de Vechiul Testament:

        ,,Să nu mâncaţi nimic cu sânge. Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după nori”. (Lev. XIX, 26, p. 130)

        sau: ,,Dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre: sângele lor să cadă asupra lor”.   (Lev. XX, 27, p. 131), iar în Deuteronom ni se spune clar:

        ,,Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc (să-i ardă, ca jertfă, n.n.), nimeni să nu aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător; nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul; nimeni care să întrebe pe morţi”.

 (Biblia ─ Deuteronomul, cap. 18, al 10 şi 11, p. 212)

        Din exemplele date, reiese limpede că misteriile kabirilor (ca şi misteriile orfice) apelau la chemarea sufletelor morţilor (de aici, subînţelegem existenţa ideii de nemurire a sufletului), la ghicit, la vrăjitorii, la descântece, la vestirea viitorului, iar pentru împlinirea acestora, se practica şi uciderea copiilor, aduşi drept jertfă, prin ardere!

        Pentru a interzice jertfele sacrificiale de această natură, Vechiul Testament a dat poruncile din Deuteronom. Deducem că ,,practicile” amintite au ajuns la pelasgii egipteni, dar şi la traco-geţii lui Orfeu, devenindu-i, astfel, cunoscute şi lui Pitagora, care, surprinzător, (deşi era adeptul metempsihozei) le-a dezavuat într-un fel, mai cu seamă atunci când îi îndemna pe tineri la abstinenţă şi la evitarea exaltărilor orgiastice.

        Aşadar, Pitagora avea cunoştinţă de ,,doctrina” orfică, dar şi de cea kabirică, din care reiese limpede nemurirea sufletului (de vreme ce iudeii interziceau obiceiul  canaaniţilor de a chema duhurile morţilor), însă avea cunoştinţă şi de concepţia arienilor nord-iranieni (vechii germani), conform căreia sufletele morţilor se reîntrupează în alţi oameni, în animale, plante etc.

Pentru a le ,,sedimenta” tinerilor, în conştiinţă, ideea transmigraţiei sufletelor, Pitagora le cerea celor ce voiau să se iniţieze în pitagoreism, un noviciat de cinci ani de tăcere absolută; apoi, un timp de studii.

El era convins că numai prin abstinenţă se poate ajunge la adevăr!

Evident că pe atunci (în sec. VI, î.Hr.) nimeni nu-i va fi spus lui Pitagora că Iisus avea să fie Calea, Adevărul şi Viaţa, chiar dacă studia, în Egipt, cu proorocii Isaia şi Ieremia, cât şi cu cei mai mari şi cei mai învăţaţi preoţi ai lumii antice.

        Nici chiar aceştia n-aveau să intuiască măcar, cum va fi cu adevărat, Iisus Hristos! Zamolxes, cred, era singurul care înţelesese foarte bine că El avea să fie Lumina lumii, cu toate că ideea aceasta n-o întâlnim, totuşi, în teologia geto-dacă, dar ni se pare plauzibilă, din moment ce Zamolxes n-a crezut în transmigraţia sufletelor, ci doar în nemurirea sufletului uman şi chiar într-o răsplată a faptelor din viaţa pământească.

Din acest punct de vedere, observăm (dacă citim cu atenţie Biblia şi facem şi o comparaţie cu viaţa plină de  curăţenie a lui Zamolxes) că rădăcinile creştinismului ortodoxiei noastre coboară până-n vremea lui Zamolxis şi a celor doi mari prooroci iudei, pe care, în mod cert, i-a cunoscut; nu i-a cunoscut, însă, pe alţi doi mari prooroci:

Ezechiel şi Daniel, care fuseseră luaţi în robia babiloniană, de către Nebukadneţar.

Ezechiel vorbeşte şi el despre învierea şi judecata prezidată de Iisus Hristos, dar şi despre ,,pustietatea” ce va rămâne în urma unui război, ce pare a fi nuclear:

        ,,Nici picior de om nu va trece prin ea (prin pustiul rămas, n.n.), nici picior de vită nu va trece prin ea, şi va rămânea patruzeci de ani fără să fie locuită.

        Voi preface Ţara Egiptului într-o pustietate, în mijlocul altor ţări pustiite, şi cetăţile ei vor fi pustii între alte cetăţi pusti, timp de patruzeci de ani. Iar pe egipteni îi voi risipi printre neamuri, şi-i voi împrăştia în felurite ţări”.

(Biblia ─ Ezechiel, Împotriva Egiptului, cap. 29, al. 11 şi 12, p. 833)

        De asemenea, proorocul Ezechiel vorbeşte de venirea Mântuitorului, pe care îl numeşte Acela. Deci nici el, nici altcineva în afară de Dumnezeu nu-i cunoaşte numele, ci-l vor afla atunci când se vor judeca neamurile:

        ,,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat!”

        Voi da jos cununa, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia (Iisus Hristos, n.n.) care are drept la ea, şi în mâna căruia o voi încredinţa”

(Biblia ─ Ezechiel, cap. 21, al. 26 şi 27, p. 824)

        La fel şi proorocul Daniel (,,priceput în toate vedeniile şi în toate visele”) prevesteşte venirea Domnului Nostru Iisus Hristos, cât şi judecata de Apoi:

        ,,M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul (Iisus Hristos, n.n.) ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile (spre D-zeu, n.n.) şi a fost adus înaintea Lui.

        I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui (a lui Iisus Hristos, n.n.) este o stăpânire vecinică (veşnică, n.n.), şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită nicodată”.

(Biblia ─ Daniel, Vedeniile lui Daniel, cap. 7, al. 13 şi 14, p. 867)

        Iată cum prezintă Daniel, proorocul, ,,Apocalipsa” şi judecata de Apoi:

        ,,În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail (comandantul oştirilor cereşti, n.n.), ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtoare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte (cartea vieţii, n.n.).

        Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula; unii pentru viaţa vecinică, şi alţii pentru ocară şi ruşine vecinică”.

(Biblia ─ Daniel, cap. 12, al. 1 şi 2, p. 873)

        Ideea războiului nuclear (care va duce la sfârşitul lumii) apare şi la finalul Cărţii lui Daniel:

        ,,De la vremea când va înceta jertfa necurmată (când Ierusalimul va fi cucerit de neamuri şi, astfel, vor fi întrerupte oficierile religioase, n.n.), şi de când se va aşeza urăciunea pustiitorului (bomba atomică, n.n.), vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile (aproape trei ani şi jumătate, n.n.).

        Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!

        Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor (la Judecata de Apoi)”.

(Biblia ─ Daniel,  cap. 12, al. 11,12 şi 13, p. 874)

        Deci, ,,te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor”.

Mai clar decât atât (referitor la nemurirea şi învierea sufletului, la evrei) ce poate fi?! Nici vorbă, aşadar, de transmigraţia de care vorbea Pitagora în curentul său filosofico-teologic. Cu toate acestea, şi pitagoreicii căutau calea lui Dumnezeu: adevărul, dreptatea, mila, prietenia, curăţenia sufletească şi trupească, ajutoarea văduvei şi a orfanului.

        Toate aceste principii teologice, divine, Pitagora şi Zamolxes şi le însuşiseră, desigur, acolo, în Egipt, de la marii prooroci iudei, Isaia şi Ieremia, care, cu siguranţă le vorbiseră şi despre multa înţelepciune a Împ. Solomon, cel mai înţelept dintre toţi împăraţii care au trăit pe acest pământ, căruia Domnul i-a vorbit de două ori, aşa cum, de altminteri, după 500 de ani (cu aproximaţie, desigur) avea să-i vorbească şi lui Zamolxes.

        Iată ce i-a spus Domnul lui Solomon, la prima întâlnire, la Gabaon:

        ,,La Gabaon, Domnul S-a arătat în vis lui Solomon, noaptea, şi Dumnezeu i-a zis: ,,Cere ce vrei să-ţi dau”.

        Solomon a răspuns: ,,Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de Robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla înaintea Ta în credincioşie, în dreptate şi în curăţenie de inimă faţă de Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoinţă, şi i-ai dat un fiu, care şade pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi.

        Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David; şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat.

        Robul tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulţimii lui.

        Dă doar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr.

        Cererea aceasta (darul înţelepciunii, n.n.) a lui Solomon a plăcut Domnului”.

(Biblia ─ Împăraţi, Căsătoria lui Solomon ─ Visul luil, cap. 3, al. 5, p. 359)

        Aşadar, credincioşia, dreptatea, curăţenia de inimă faţă de Domnul sunt absolut necesare nu doar în relaţia cu Dumnezeu, dar şi cu poporul tău, fiindcă doar astfel vei fi iubit de Creator şi de cei pe care îi păstoreşti.

        Dar, oare, nu acestea au fost şi ,,dezideratele” lui Zamolxes?! Nu comunica el cu Divinitatea?! Nu pentru ,,relaţia” sa cu Cel de Sus a fost el zeificat de geto-daci?!

        Evident că da! Pitagora, însă, n-a atins acel prag, deşi L-a căutat şi el pe Dumnezeu. Prin transmigraţie, însă, Pitagora s-a îndepărtat de Creator!

        De vreme ce Dumnezeu a creat un om, cine altcineva îi poate lua sufletul ce El i l-a dat şi să i-l pună într-un alt om sau animal, făcând astfel o altă creaţie, dar pe care a luat-o de la Cel de Sus, însuşindu-şi-o pe nedrept?

        Categoric că Dumnezeu nu putea îngădui transmigraţia, iar acest lucru l-am văzut limpede din finalul Cărţii lui Daniel.

        Dacă D-zeu iubeşte adevărul şi dreptatea, tot astfel trebuie să facem şi noi. Pentru aceasta, în schimb, noi, pământenii, trebuie să învăţăm cum să le căutăm:

        ,,Iar Solomon (împăratul, n.n.) lămureşte ce înseamnă această căutare a lui Dumnezeu: ,,Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia (II, 3). Profeţii predică smerenia, mila, dreptatea.

,,Învăţaţi să faceţi binele ─ spune Isaia ─ căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă (Is. I, 17). Profeţii condamnă formalismul sacrificiilor şi al riturilorîn general”.

(Prof. univ. dr. Em. Vasilescu ─ op, cit., Religia evreilor. Iudaismul, p.365)

        Dar toate aceste porunci şi îndemnuri nu le întâlnim şi în cazul curentului pitagoreic? Categoric, da!

Şi-atunci, de unde această ,,suprapunere” întocmai a principiilor morale?! Nu cumva acest curent pitagoreic îşi are rădăcinile chiar în religia evreilor, în iudaism?!

Tot ce este posibil, şi iată de ce: Pitagora a studiat şi în Egipt, în sec. VI î. Hr., secol în care regatul lui Iuda a fost cucerit (în anul 597 î. Hr.) de către Nabucodonosor al II-lea, regele Babilonului.

        11 ani mai târziu (în 586 î. Hr.), Ierusalimul este distrus şi cea mai mare parte a iudeilor au fost deportaţi în Babilon (robia de 70 de ani). Dar tot în acel secol, al VI-lea î. Hr., au trăit, ziceam, şi marii profeţi: Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel.

Dacă Ezechiel şi Daniel au mers în robia babiloniană, fiind aşezaţi la râul Chebar (cum ni se spune în Biblie), despre Isaia şi Ieremia nu ni se spune acest lucru.

Evident că n-aveau cum să dispară, să fie ucişi de babilonieni, fiindcă, de-ar fi fost aşa, cu siguranţă că Biblia ar fi făcut vorbire.

        Părerea noastră este că proorocii Isaia şi Ieremia, văzând tragedia poporului evreu şi dărâmarea Ierusalimului, au fugit în pustiul Egiptului, încât nu e de mirare de ce acolo, în Egipt (ci nu în altă parte a lumii), ştiinţele şi teologia au atins un asemenea nivel, încât tinerii bogaţi (aparţinând familiilor regale şi sacerdotale: vezi, de exemplu, Zamolxes!) nu întâmplător veneau să se iniţieze aici, în Egipt şi-n pustia Nubiei, unde, cu siguranţă, se retrăseseră nu doar cei doi prooroci amintiţi, dar şi cea mai mare parte a învăţaţilor preoţi ai Israelului!

        Dar, din cauza lui Nebukadneţar, fugiseră-n Palestina şi iudeii care locuiseră, până atunci, în Mesopotamia, aducând cu ei (în acel sec. VI î. Hr.) şi ,,scrierea pătrată”:

        ,,În cele din urmă, în Palestina s-a introdus aşa numita ,,scriere pătrată”, adusă de iudei din Mesopotamia şi în care au fost transcrise toate cărţile sacre ale canonului iudaic”.

(Prof. univ. dr. Em. Vasilescu ─ op, cit., Religia evreilor. Iudaismul, p.359)

        Aşadar, bănuim că toate acele ,,cărţi sacre” ale profeţilor Isaia şi Ieremia au stat la baza curentului pitagoreic, constituind, de fapt, germenii creştinismului universal!

        Dacă vom face vreo comparaţie între preceptele curentului pitagoreic şi preceptele biblice (în special, Decalogul şi Fericirile) vom rămâne surprinşi de izbitoarea lor asemănare.

Evident că acest lucru denotă fără tăgadă că principiile pitagoreismului nu sunt ,,originale”, ci doar o prelungire întocmai a moralei creştine iudaice, morală ce avea să fie desăvârşită, spuneam, de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos!

        Ca să fim mai convingători, vom reproduce câteva citate din proorocul Isaia, în paralel cu Diodor din Sicilia, care, în capodopera sa ,,Biblioteca istorică”, vorbeşte despre principiile curentului pitagoreic.

        Pentru început, iată ce spunea Dumnezeu proorocului Isaia:

        ,,Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe acel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!”

(Biblia ─ Isaia, Îndemn la pocăinţă,  cap. 1, al. 16 şi 17, p. 683)

Iar Diodor din Sicilia spunea:

,,Pitagora povăţuia pe cei care doreau să înalţe Nemuritorilor (lui Dumnezeu, n.n.) o jertfă plăcută să nu vină îmbrăcaţi în veşminte prea împodobite, ci cuvincioase ─ albe şi curate. Nu numai trupul trebuia să nu fie întinat, dar sufletul, el însuşi, se cădea să fie fără de prihană!  (Const. Exc. 2 (1), p. 223). 

        Acelaşi Pitagora cerea oamenilor cuminţi să se roage Nemuritorilor pentru binele nesocotiţilor (,,Rugaţi-vă pentru cei care vă blastamă şi vă fac vouă rău!” zicea Iisus Hristos, n.n.).

Căci, spunea el, neghiobii nu ştiu ce este în viaţă adevăratul bine.

Mai credea Pitagora că omul trebuie să ceară, în rugile sale, doar ,,ceea ce este bine”, fără să pomenească cu de-amănuntul toate bunătăţile pe care le râvneşte: puterea, vânjoşia, frumuseţea, bogăţia şi alte bunuri de acest fel”.

sau:

        ,,Şi tot Pitagora, stând de vorbă cu ucenicii săi (aşa cum, desigur, făceau proorocii Isaia şi Ieremia, la Teba, ori în pustia Egiptului sau a Nubiei, iar mai târziu, Însuşi Mântuitorul, n.n.), îi învăţa multe alte lucruri frumoase, pentru a dobândi  iubirea şi înţelepciune, vitejia, statornicia şi celelalte virtuţi. Iată, deci, pentru ce crotoniaţii i-au dat slăviri aidoma celor de care au parte zeii (Const. Exc. 2 (1), p. 223)”,

ori:

        ,,Pitagora numea ,,principiile” (curentului pitagoreic, n.n.) pe care el le propăvăduia ,,philosophia” ─ adică ,,iubirea de înţelepciune” ─ şi nu ,,sophia”, ceea ce vrea să zică ,,înţelepciune”.

(Diodor din Sicilia ─ Biblioteca istorică, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, Cartea a zecea, p.467)

Dar, oare, nu se scrie în Biblie că ,,înţelepciunea e teama de Domnul”, după cum zicea Împ. Solomon în ,,Pildele” sale?

        De vreme ce Pitagora ne vorbeşte despre ,,iubirea de înţelepciune”(adică exact ce se scrie în Biblie), e logic să credem că el şi Zamolxes au fost ucenicii unuia (ori amândorura) dintre cei doi mari prooroci, cu care au fost contemporani: Isaia şi Ieremia!

        Şi-atunci să ne mai mirăm că proorocul Isaia vorbeşte de ,,cercul pământului” (,,El ─ Dumnezeu ─ şade deasupra cercului pământului) ─ Isaia, Puterea lui Dumnezeu, cap. 40, al. 22, p. 713), iar Pitagora susţine sfericitatea pământului?!

        Credem că nu e deloc întâmplător! Din contră, pare un argument în plus în susţinerea ideii că Pitagora şi Zamolxes l-au avut ca dascăl pe proorocul Isaia, iar acest lucru s-a petrecut, probabil, la Teba, unde erau adunaţi cei mai învăţaţi preoţi, încât Teba a fost numită (şi pe drept cuvânt) ,,capitala teologică a lumii antice”.

        El, proorocul Isaia, este, însă, şi cel care, cu aproximativ 550 de ani înaintea lui Hristos, a propovăduit naşterea Acestuia:

        ,,Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai (tatăl Împ. David, n.n.), şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui.

Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune (despre care ─ am văzut mai sus ─ vorbea şi Pitagora, n.n.) şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul”.

 (Biblia ─ Isaia, cap. 11, al. 1 şi 2, p. 691)

sau:

        ,,Iată Robul Meu (Iisus Hristos, n.n.), pe care-l sprijinesc, Alesul Meu, în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu.

Am pus duhul Meu peste El (Duh de înţelepciune, n.n.); El va vesti neamurilor judecata (Judecata de Apoi, n.n.).

        Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina Neamurilor”.

(Biblia ─ Isaia, Robul Domnului,  cap. 42, al. 1 şi 6, p. 715)

        Când ai un asemenea dascăl, în persoana celui dintâi şi celui mai mare prooroc, Isaia, e firesc să ajungi la înălţimea cugetării lui Pitagora:

        ,, Pe când era arhonte (magistrat suprem în conducerea republicii, n.n.) la Atena Thericles (în anul 533 î. Hr., n.n.), în vremea celei de-a şaizeci şi una Olimpiade, ajunsese să aibă o mare faimă filosoful Pitagora,după ce-şi însuşise multă învăţătură.

Niciodată vreun om care s-a dăruit ştiinţei n-a fost mai vrednic decât el de a rămâne în amintirea oamenilor. Pitagora era de obârşie din Samos (trac, n.n.), unii însă spun că ar fi fost tirenian (adică etrusc, n.n.)”. 

  (Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a zecea, p.463)

        La însuşirea multor învăţături ale lui Pitagora (şi, prin deducţie, şi ale lui Zamolxes, de vreme ce erau colegi şi prieteni), contribuise, aşadar, nu doar filosoful , fizicianul şi astronomul Pherekydes de la Şcoala din Samos, cât mai ales proorocul Isaia, unul dintre cei mai mari învăţaţi ai poporului evreu şi ai lumii antice.

        Aşa că, nici nu e de mirare de ce ,,principiile creştine”, promovate de Isaia (printre care postul şi abstinenţa de la vin) au fost preluate ,,integral” de Pitagora, care-i îndemna pe ucenicii săi să ducă o viaţă simplă:

        ,,Într-adevăr, după spusele lui Pitagora, cele mai multe boli vin de la indigestie, care şi ea, la rândul ei, este urmarea meselor prea îmbelşugate. Pitagora i-a convins pe mulţi să mănânce alimentele crude şi să nu bea, cât vor trăi, decât apă ─ ca să le fie mintea mereu trează întru căutarea adevărului”

(Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a zecea, p.465)

        Dar, oare, nu acelaşi lucru îl spunea şi proorocul Isaia, dascălul lui Pitagora?!

        Iată ce zicea Isaia despre post:

        ,,Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig, şi să se culce pe sac de cenuşă? Acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?

        Iată postul plăcut mie: desleagă lanţurile răutăţii, desnoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug.

        Împarte-ţi pâinea cu cel flămând (la Pitagora, ,,viaţa trăită în belşug”, în îmbuibare, n.n.) şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, şi nu întoarce spatele semenului tău.

        Atunci lumina ta (înţelepciunea, n.n.) va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului tău te va însoţi.

        Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde; vei striga, şi El va zice: ,,Iată-Mă!”. Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară; dacă vei da mâncarea ta celui flămând; dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua nămeaza mare!

        Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă”.

(Biblia ─ Isaia, Adevăratul post,  cap. 58, al. 5-11, p. 728-729)

        În ceea ce priveşte ,,teoria teologică” a lui Pitagora, ,,coloana vertebrală” a curentului pitagoreic o reprezintă, evident, transmigraţia sufletului (metempsihoza), pe care o regăsim şi la Eminescu, în ,,Avatarii Faraonului Thla”.

Tot aşa ne surprinde nu doar afirmaţia tranşantă a lui Diodor din Sicilia asupra acestui ,,subiect”, cât, mai cu seamă, o legendă, din care reiese că, în mod inexplicabil, într-o altă ,,realitate”, Pitagora a fost Euforb (feciorul lui Panthoos), pe care l-a omorât Menelau (regele Spartei şi soţul Elenei), în timpul războiului troian.

        Iată ce ne spune Diodor din Sicilia, referitor la transmigraţia sufletului:

        ,,Se spune că Pitagora şi-a însuşit de la locuitorii Egiptului cele ce avea să spună despre divinitate, cum şi doctrina lui (de fapt, a egiptenilor, n.n.) despre geometrie, numerele şi transmigrarea sufletului în tot felul de vieţuitoare”.

(Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea întâi, cap. XCVIII p.105)

        Diodor continuă, uimindu-ne:

,,Pitagora credea în transmigraţia sufletelor. El socotea carnea drept o hrană de care trebuie să te fereşti cu groază, susţinând că sufletul tuturor animalelor trec, după moarte, în alte vieţuitoare. Pitagora mai spunea că îşi aminteşte cum că el însuşi a fost ─ în vremea războiului troian ─ Euforb, feciorul lui Panthoos, pe care-l omorâse Menelau.

Se istoriseşte că, odată, cu prilejul unei călătorii, aflându-se el la Argos, a plâns cu lacrimi când a văzut, printre prăzile luate de la troieni, un scut ce era atârnat de zid. Iar când argienii voiră să ştie pricina durerii sale, Pitagora le spuse: ,,Scutul acesta a fost la Troia al meu, când eram Euforb”. Cum însă nimeni nu-l credea şi ce-i din juru-i socoteau că Pitagora a înnebunit, el le-a declarat că ar putea să le arate un semn neîndoielnic, care ar vădi că lucrurile stau astfel: într-adevăr ─ zicea el ─, pe partea dinăuntru a pavezei se poate citi, în caractere arhaice, cuvântul Euforb.

Toată lumea, uimită, ceru atunci ca scutul să fie luat de pe perete; şi s-a găsit, în partea interioară, inscripţia pomenită de Pitagora”.

(Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a zecea, p.465)

        Evident că această ,,istorioară” (ce pare de domeniul fabulosului rustic) ne cutremură, încât nici nu ştii ce să mai crezi: e, oare, o născocire a unui autor anonim, antic, sau Diodor din Sicilia îşi întemeiază afirmaţiile pe lucruri reale?

Ceva, însă, există, totuşi, de vreme ce încă din epoca pietrei avem confirmarea ideii de metempsihoză, de transmigraţie a sufletelor, care îşi găsesc (după moartea trupească) o altă ,,locaţie”: tot un trup uman (vezi, azi, cel mai concludent exemplu: cel al aflări noului ,,lider spiritual”, Dalai Lama, din Tibet, fapt ce nu mai poate fi pus la îndoială; cele mai multe exemple le găsim, însă, în basmele noastre populare româneşti), ori un animal, plantă sau ,,reîntruparea” într-un alt membru al familiei, respectiv într-un nepot sau strănepot!

        Ideea reîncarnării sufletului, a nemuririi acestuia, o întâlnim, spuneam, încă în urmă cu 6-7 mii de ani, în epoca neolitică, şi încă la mai multe popoare, şi pe continente diferite: în Australia, Peru, Siria antică, Japonia, în Geto-Dacia ş.a., unde (extrem de interesant!) pretutindeni întâlnim aşa-zisa ,,poziţie chircită” sau, la noi (vezi ,,Gânditorul de la Hamangia!), ,,încovoiat cu fruntea pe genunchi”, care, într-un fel, este tot o ,,poziţie chircită”, de parcă figurina de lut ar medita!

        De altminteri, şi la japonezi, trupul omului este pus în poziţia omului care meditează!

Ştiu, însă, că ,,poziţia chircită” nu este altceva decât poziţia fătului în pântecele mamei, forma de embrion uman fiind de-a dreptul surprinzătoare!

Totuşi (deşi e vorba de epoca pietrei, cu extindere până în mileniul II, î. Hr., în neoliticul mijlociu) ,,mesajul” transmigraţiei sufletului ne este foarte, foarte clar, şi anume: după moartea trupului, sufletul se reîncarnează în alt embrion uman (ori, la Înviere, renaşte în vechiul trup), încât mesajul, peste milenii, e limpede de tot, pentru oricine: sufletul nu piere; el are o viaţă eternă şi se reîncarnează!

        De exemplu, în Australia, la triburile autohtone (aborigenii), de provenienţă asiatică, se întâlneşte ritul înmormântării în ,,poziţie chircită”; ,,cadavrul se aşează pe scânduri susţinute pe pari înalţi şi se aşteaptă descărnarea oaselor. Pe morminte se fac focuri, ca să se încălzească morţii”.

(Em. Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura Didactică şi Pedagocică R.A., Bucureşti, 1998, p.50), iar în Siria antică, alături de mortul aşezat în aceeaşi ,,poziţie chircită”se puneau diferite obiecte socotite a fi necesare mortului, aşa cum şi la noi, azi, la moartea cuiva, se dau de pomană diferite obiecte: un costum de haine, masă, scaun, lampă, cană, lingură, strachină, făraş, mătură etc.

        La romani, de exemplu, ,,de trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie şi 8 noiembrie se ridica această piatră (de deasupra unei gropi făcute în apropierea oraşului ori satului, pe unde puteau ieşi sufletele defuncţilor, n.n.) pentru ca sufletele să iasă şi să se ducă să-şi vadă rudele” (Ibidem, p. 303).

        Tot din epoca pietrei ne vine şi interesantul obicei al înmormântării cu ocru, roşu, care, evident, face referire sigură la reâncarnare, la nemurirea sufletului, culoarea roşie – sângele însuşi – fiind simbolul vieţii; al vieţii de după moarte!

        Aşadar, ,,poziţia chircită” (ori ,,gânditoare” – gen ,,Gânditorul” de la Hamangia, la geţii pontici), cât şi vopsirea cu ocru şi roşu sau, de ce nu, ,,ungerea cu sânge” a defunctului (aceasta însemnând, de fapt, sacrificarea cuiva: un om sau un animal, pentru ritualul de sacrificiu) vine să ne confirme ideea că încă din paleolitic şi neolitic, din epoca primitivă a pietrei, cea mai mare parte a oamenilor acestei planete a avut convingerea fermă că sufletul este nemuritor.

Poate că tocmai de aceea oamenii străvechi venerau Soarele (,,discul solar”, la indienii peruvieni; ,,discul solar al lui Aton”, la egipteni; ,,discul de andezit” – folosit şi ca observator astronomic – la geto-daci etc.) şi focul, în egală măsură. Astfel, am putea crede că ,,jertfa de sânge” (culoarea roşie a sângelui, a Soarelui ori a focului) era simbolul vieţii, al renaşterii sufletului uman, al nemuririi!

Tocmai datorită acestei idei a credinţei în viaţa veşnică (moartea fiind concepută – în epoca pietrei− ca un somn adânc!), multe dintre popoarele Planetei sacrificau femeile ori le obligau să se spânzure alături de soţul defunct (la vechii germani, de exemplu).

        Acest ,,ritual al fidelităţii conjugale” (dacă îl putem denumi astfel) l-am întâlnit ,,mai apăsat” folosit îndeosebi la indieni şi la amerindieni/la peruvieni, unde femeile erau sacrificate chiar pe mormântul soţilor; soţiile defuncţiilor erau, însă, sacrificate şi la romani, dar şi la geto-daci, acest obicei persistând ,,doar” până la Zamolxes.

        Din exemplele date, reiese prea bine că ,,ritualul sacrificării femeilor” (şi al sclavilor, ori prizonierilor de război, la azteci, de exemplu) vine din spaţiul indo-iranian, spaţiu în care, ziceam, era venerat Soarele, dar şi focul/fulgerul chiar (la geto-daci, de exemplu), ceea ce denotă că neamurile enumerate mai sus provin din acelaşi trunchi genealogic.

        Cum vor fi ajuns, însă, aztecii, mayaşii, incaşii amerindieni în America (înainte ca aceasta să fi fost descoperită de Amerigo Vespucci şi de Columb), încă n-am aflat!

Ar fi, însă, două variante:

1. – să fi pornit din India, cu ambarcaţiuni uşoare, făcute din trestie ori din piei de animale, înaintea unui cataclism pe care îl prevăzuseră: Potopul, de exemplu, despre care nu aflăm nimic la mexicani şi la peruvieni, în literatura lor populară; din contră, la tolteci apare omul alb (pe care ei îl aşteptau; aflaseră (!) că va veni), Quetzalcoatl, adică ,,Şarpele cu pene”, care singur îşi dă foc (vezi, la Ezechiel, în Biblie, ,,slava Domnului”!), la Tula, şi, plângând, se ridică la cer în vâlvătăi multicolore, scenă ce se aseamănă foarte mult cu o alta, prezentată ,,pe larg” în Biblie, unde ,,autorul răpirii” este proorocul Ezechiel.

Acesta descrie foarte bine apariţia unei ,,lumini strălucitoare”, în care se aflau ,,patru făpturi vii”!!

        Proorocul Ezechiel ne spune că I s-a întâmplat, pe când era la râul Chebar, în Babilon, alături de ceilalţi prinşi de război, în al treizecilea an al robiei.

Atunci s-au deschis cerurile şi el a văzut ,,vedenii dumnezeieşti”:

        ,,Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, fiul lui Buzi, preotul, în ţara Haldeilor (în Babilon, n.n.), lângă râul Chebar; şi acolo a venit mâna Domnului peste el.

M-am uitat, şi iată că a venit de la miază-noapte (dinspre Munţii Himalaya, unde, iată, se pare că erau baze extraterestre încă de acum 2500 de ani! n.n.) un vânt năpraznic, un nor gros, şi un snop de foc, care răspândea jur-împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului.

Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească”. (Evident că e vorba de ,,slava Domnului”, n.n.)

(Biblia ─ Ezechiel, Chemarea  lui  Ezechiel,  cap. 1, al. 3-4 şi 5, p.803)

        Obs: Cât priveşte cele ,,patru făpturi vii”, aflate în ,,slava Domnului”, fiecare să creadă ce vrea!!

2. – ritualul sacrificării femeilor cât şi cultul solar (simbolizând nemurirea sufletului, reîncarnarea acestuia), dar şi cultul focului sacru, să fi fost ,,viabil” înainte de despărţirea continentelor?!

În acest caz, cultul nemuririi sufletului este, într-adevăr, foarte, foarte vechi, cum la fel de vechi trebuie să fi fost şi ritualul sacrificării umane (cu ocazia turnării fundaţiei unor construcţii foarte importante: temple, biserici, cetăţi etc.), când se zideau, de vii, oameni, la sirieni, hitiţi, la vechii germani şi la strămoşii noştri.

        Cum la sirieni, hitiţi şi la noi (în special la ardeleni) există şi azi sărbători agrare şi rustice comune: ale aratului, seceratului, tunsului oilor, sâmbra oilor, culesul viilor, înclin să cred că aceste sărbători străvechi sunt de origine peleasgă.

Peleasga este, probabil, şi îngroparea (alături de mort) a figurinelor de lut ars, reprezentând, ,,gânditori de la Hamangia”, la geţii pontici.

        Evident că ritualul sacrificării soţiilor, al sacrificării prin zidirea de vie a unei fete, în temelia construcţiilor foarte importante pentru popor, ritualul sărbătorilor agrare, cât şi cultul solar şi al focului au aceeaşi origine: cea indo-iraniano-pelasgă (sumeriană), ritualuri şi culturi care, întâlnindu-se aici, în Carpaţi, au dat naştere unui sincretism teologic, în care escatologia a căpătat forma cea mai limpede a ideii că totul, absolut totul în Univers se desfăşoară ,,sub bagheta” Creatorului, într-o armonie perfectă între viaţă şi moarte; că, de fapt, moartea nu există, ci e doar o altă formă de manifestare a spiritului sau, cum zicea atât de plastic Eminescu: oricine ,,moare spre a se naşte!”.

        E o curgere simplă, atât de firească, a vieţii şi a morţii, a întrepătrunderii lor, ca un joc de lumini şi de umbre, iar acest principiu-lege a veşnicei transformări a materiei universale (care, iată, stă la baza armoniei divine) ne surprinde că a fost înţeles şi preluat de indieni, iranieni, babilonieni, sirieni, evrei, mexicani, peruvieni, egipteni şi geto-daci, acestea fiind printre primele popoare ale Planetei care au înţeles că întregul Univers se conduce după anumite legi, în esenţă foarte simple!

        Acest principiu pitagoreic, al trăirii vieţii în simplitate, în post, în rugăciune şi în armonie cu toate cele din preajmă, este foarte vechi, iar de aici, desigur, s-a născut şi ideea nemuririi sufletului.

        De vreme ce Universul e în continuă mişcare şi transformare, fiind veşnic, oare cum poate fi altfel microuniversul energetic uman, adică sufletul?!

Evident că se comportă întocmai! Deci, e nepieritor!

        Ca să ajungi, însă, la această idee şi, apoi, la respectarea cu stricteţe, cu religiozitate a acestui principiu al simplităţii, al curăţeniei sufleteşti şi al armoniei divine, presupune, într-adevăr, o evoluţie teologică pe parcursul unor milenii de viaţă, încât nu e de mirare că marii preoţi şi prooroci (vezi Isaia şi Ieremia – Plângerile lui Ieremia) se supuneau unui post prelungit şi extrem de aspru, aşa cum, mai târziu, aveau s-o facă spartanii, dar şi discipolii curentului pitagoreic!

        Demn de remarcat e rolul marilor preoţi, la mexicani şi peruvieni, în educarea copiilor:

        ,,În afara atribuţiilor sacerdotale, preoţii aveau în grija lor cultivarea ştiinţei şi educaţia tinerilor. Tot ei împlineau şi funcţia de astrologi şi ghicitori.

În calitatea lor de educatori ai tinerilor, preoţii mexicani aveau un fel de colegiu pentru fiii de nobili, unde se pregăteau ofiţerii şi preoţii de rang înalt, şi mai multe şcoli pentru clasa mijlocie. Disciplina era foarte severă în acele şcoli.

Şcolarii se îmbrăcau simplu, dormeau pe paturi tari, mâncau cumpătat, posteau, se rugau şi făceau penitenţă.Pedepsele mergeau până la omorârea pe rug”.

(Prof. univ. dr. Em. Vasilescu ─ Istoria  Religiilor.Religia vechilor mexicani şi peruvieni,

 Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998, p.56)

        Dar, oare, nu tot la acelaşi lucru (referitor la educaţia copiilor spartanilor) ni-l spunea şi Xenofon în ,,Statul lacedemonian?!”

Evident că da!

        Acelaşi principiu educaţional (de ,,tip spartan”) îl promova, însă, şi Pitagora:

        ,,Pe ucenicii săi, Pitagora îi îndemna să ducă o viaţă simplă, deoarece – credea el – viaţa trăită în belşug şi în desfătări distruge şi trupul omenesc”. 

(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Editura Sport-Turism,Bucureşti, 1981, Cartea a zecea,  p.465)

        Şi tot Pitagora îi îndemna pe tineri să nu bea altceva decât apă; să se ferească de vin, dacă doresc să ajungă la înţelepciune, la adevăr!

        Dar, oare, nu acelaşi lucru (referitor la vin) îl susţinea şi Ieremia, în ,,Plângerile” sale din Pustiul Nubiei (în sudul Egiptului), unde, după dărâmarea Ierusalimului de către Nebukadneţar, fusese luat de conaţionalii săi evrei (lemnari şi fierari, dar şi îngrijitori de vii), care îl duseseră în Egipt, în ciuda voinţei sale?!

        Iată ce ne spune marele prooroc Ieremia:

        ,,Când vor fi încălziţi de vin, le voi dea să bea, şi-i voi îmbăta, ca să se veselească, şi apoi să doarmă somnul cel de veci, ca să nu se mai scoale, zice Domnul”.

Biblia ─ Ieremia,  cap. 51, al. 19 şi 5, p.794)

        sau:

        ,,Ne căutăm pânea cu primejdia vieţii noastre, căci ne ameninţă sabia în pustie (adică în Pustia Nabiei, în sudul Egiptului, acolo unde trăia retras şi cu spaimă mare de venirea babilonienilor, care s-ar fi răzbunat pe evreii fugari, ce fuseseră lăsaţi în Ierusalim, şi pe care aceştia îl părăsiseră, n.n.). Ne arde pielea ca un cuptor de frigurile foamei”.

(Biblia ─ Plângerile lui Ieremia,  cap. 5, al. 9, p.802)

        Deducem de aici că, într-adevăr (aşa cum mai aflasem câte ceva de la Strabon şi de la Herodot) că unii tineri de viţă nobilă (Homer, Orfeu, Musaios – muzician; discipol al lui Orfeu −, Melampus – vraci şi profet vestit; vindeca toate bolile −; Dedal – celebru arhitect mitic; Licurg din Sparta, Solon din Atena, filosoful Platon; prietenul său, Eudoxos – matematician şi astronom; Democrit – celebru filosof materialist; Oinopides – celebru astronom din Chios, din sec. V î. Hr. şi chiar Diodor din Sicilia) studiaseră nu doar la Teba,Memphis şi Alexandria Egiptului, dar şi-n Pustia Egiptului; mai precis în Pustia Nubiei, acolo unde se refugiaseră evreii, după ce, cea mai mare parte dintre ei, fuseseră luaţi în robia babiloniană de 70 de ani!

        Din cele două citate reproduse mai sus, referitoare la simplitatea vieţii, la vin, la conduita morală (întâlnite la marii prooroci Isaia şi Ieremia, dar şi la Pitagora), avem convingerea că, Pitagora, fiind contemporan cu cei doi mari prooroci evrei, a studiat cu aceştia: cu Isaia, la Teba, iar cu Ieremia, în Pustia Nubiei!

Susţin acest lucru, întrucât ,,învăţăturile” acestora sunt identice cu cele ale curentului pitagoreic, încât putem spune (fără să greşim!) că pitagoreismul îşi are rădăcinile în religia iudaică!

De asemenea, un alt principiu al curentului pitagoreic, şi anume, tăcerea, e comun atât proorocului Ieremia, cât şi lui Pitagora, care îi îndemna pe novicii săi să tacă şi să nu scoată un cuvânt, timp de 5 ani de zile.

        Iată ce spunea şi proorocul Ieremia:

        ,,Bine este să aşteptaţi în tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui (adică să se abţină de la vin, de la carne, să postească etc. n.n.). Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-şi umple gura cu ţărână (adică, să tacă, n.n.) şi să nu-şi piardă nădejdea; să dea obrazul celui ce-l loveşte (Oare nu tot aşa zicea şi Iisus Hristos: ,,Întoarce-ţi şi celălalt obraz!”, dacă erai lovit, chiar pe nedrept ?! n.n.) şi să se sature de ocări (Deci să rabde, să tacă! n.n.)”.

(Biblia ─ Plângerile lui Ieremia,  cap. 4, al. 26-30, p.800)

        În ceea ce priveşte această suprapunere a preceptelor pitagoreice ,,Plângerilor lui Ieremia”, cred că ar fi binevenit să dăm un citat din distinsul Prof. univ. dr. Emil Avrămescu, referitor la ,,tăcere”, ca adevărată taină a cunoaşterii de sine a fiecăruia dintre noi:

        ,,În doctrina sa (a lui Pitagora, pe care acesta o preluase, evident, de la proorocul Ieremia, din Pustia Nubiei, n.n.) a intrat şi concepţia orfică despre veşnicia sufletului (concepţie indo-irano-pelasgă, n.n.) şi metempsihoză (transmigraţia sufletelor, n.n.).

El recomanda pentru educaţie matematica şi muzica.

Cerea tinerilor care voiau să se iniţieze în pitagoreism un noviciat de cinci ani de tăcere absolută, apoi apoi un timp de studii.

La adevăr se ajunge prin studiu, spunea el, şi prin abstinenţă, nu prin exaltări orgiastice”.

(Em. Vasilescu, op. cit.,.Religia Greciei Anticei, p.274-275)

        Aşadar, iată de unde vine curentul pitagoreic: din Ierusalim, ,,via Pustia Nubiei”, din sudul Egiptului, unde fusese silit să se refugieze proorocul Ieremia, iar lucrul acesta ni-l spune el însuşi, aflându-se acolo chiar în vremea în care Pitagora era tânăr şi se găsea la studii, împreună cu Zamolxes, care, evident, şi el fusese ,,ucenicul” lui Ieremia:

        ,,Şi Iohanan, fiul lui Careah, şi toate căpeteniile oştilor, au luat pe toate rămăşiţele lui Iuda (ce mai lăsase Nebukadneţar în Ierusalim: fierari, lemnari, vieri, n.n.), cari din împrăştiaţi cum erau printre toate neamurile, se întorseseră să locuiască în ţara lui Iuda, şi anume pe bărbaţii, femeile, copiii, fiicele împăratului, şi pe toate sufletele, pe cari le lăsase Nebuzaradan, căpetenia străjerilor, cu Ghedahia, fiul lui Ahicam, fiul lui Şafan, precum şi pe proorocul Ieremia, şi pe Baruc, fiul lui Neriia.

Au plecat dar în ţara Egiptului (deci, inclusiv proorocul Ieremia, n.n.) – căci n-au ascultat de porunca Domnului  (care le spusese, prin proorocul Ieremia, să nu se ducă în Egipt, n.n.) – şi au ajuns până la Taphanes”.

(Biblia ─ Ieremia târât în Egipt,  cap. 43, al. 57, p.783)

        Că este adevărat în ceea ce priveşte rămânerea, iniţial, a proorocului Ieremia la Ierusalim (nefiind luat în robie de Nebukadneţar, aşa cum au fost luaţi proorocii Ezechiel şi Daniel; sau aşa cum a reuşit să fugă în Egipt, la Teba, probabil, proorocul Isaia – minunatul dascăl al lui Pitagora şi Zamolxes, după cum vom deduce cât de curând), ne-o spune iarăşi Biblia, care, iată, se dovedeşte a fi fost o capodoperă nu doar în ceea ce priveşte cronologia evenimentelor traversate de poporul evreu − ,,poporul lui Dumnezeu” – dar, în mod sigur, va fi fost asemeni ,,Vedelor” hinduse, adică opere de adâncă înţelepciune, în domeniile m,atematicii (geometriei şi aritmeticii), astrologiei, astronomiei (mai cu seamă), cosmologiei, arhitecturii şi chiar cercetărilor de ordin genetic!

        Aşadar, babilonienii (Nebukadneţar, în special) ştiau în mod cert de ,,virtuţile” ştiinţifice şi teologice ale proorocului Ieremia, şi tocmai de aceea nici nu-l luaseră în robia de 70 de ani, ca să-l ducă în Babilon, la râul Chebar, unde-i duseseră pe proorocii Ezechiel şi Daniel, despre care babilonienii încă nu aflaseră (dar aveau să afle!) că erau şi ei prooroci!

        Despre rămânerea la Ierusalim a proorocului Ieremia ni se spune astfel:

        ,,Iată cuprinsul epistolei, pe care a trimis-o Ieremia din Ierusalim, către rămăşiţele bătrânilor din robie, preoţilor, proorocilor (Ezechiel şi Daniel, pe care ei, robii evrei din Babilon, îi ştiau, n.n.) şi întregului popor, pe care-i dusese în robie Nebukadneţar, din Ierusalim la Babilon, după ce împăratul Ieremia, împărăteasa, famenii dregători, căpeteniile lui Iuda şi ale Ierusalimului, lemnarii şi fierarii au părăsit Ierusalimul”.

(Biblia ─ Ieremia, Scrisoare către prinşii de război,  cap. 29, al.1 şi 2, p.766)

        Din cele spuse mai sus, reiese limpede că proorocul Ieremia fusese lăsat la Ierusalim cu bună ştiinţă, de Nebukadneţar (fiind cunoscut şi respectat de acesta) spre a ţine legătura cu evreii luaţi în robia babiloniană şi pentru a-i îndruma spiritual pe cei rămaşi la Ierusalim şi să îngrijească viile şi ogoarele, din care, desigur, babilonienii îşi luau ,,tributul”!

În plus, însuşi Bunul Dumnezeu îi ceruse lui Ieremia să nu părăsească Ierusalimul; să nu se lase târât în Babilon, fiindcă va pieri alături de toţi ceilalţi!

        În fond, Dumnezeu nu urmărea altceva decât să-i facă pe evrei  conştienţi că nu era bine să se îndepărteze de El, aşa cum o făcuseră  în perioada robiei egiptene de 430 de ani, când, când Îl uitaseră şi se închinau altor zeităţi: Soarelui/Ra, Amon Ra, Ptah, Viţelului de aur, lui Osiris, Horus etc., etc., fapt ce ar fi dus la distrugerea unităţii (inclusiv de gândire teologică) a ,,poporului ales”, adică a poporului evreu!

Tocmai de aceea, Dumnezeu le spune evreilor (prin proorocul Ieremia) următoarele:

        ,Atunci Cuvântul Domnului a vorbit lui Ieremia, astfel:

,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: ,,Du-te şi spune oamenilor lui Iuda şi locuitorilor Ierusalimului:

,,Nu voiţi să luaţi învăţătură ca să ascultaţi de cuvintele Mele? zice Domnul.

Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin sunt păzite; căci ei nu beau vin până în ziua de azi, şi ascultă astfel de porunca tatălui lor.

Iar eu n-am vorbit, şi devreme şi târziu, şi nu M-aţi ascultat!

V-am trimes pe toţi slujitorii Mei, proorocii, i-am trimes întruna la voi, să vă spună: ,,Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei (cu referire la cei egipteni şi babilonieni, n.n.), ca să le slujiţi, şi veţi rămânea în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri! Dar voi n-aţi luat aminte şi nu M-aţi ascultat”.

(Biblia ─ Ieremia, Recabiţii,  cap. 35, al.12-15, p.775)

        Dar, oare, nu aceleaşi principii ale virtuţii, ale moralei creştine le promova şi curentul pitagoreic?!

Eu cred că da, iar din citatele din Diodor din Sicilia, vă veţi convinge, sper, că ideea ce o susţin (conform căreia proorocii Isaia şi Ieremia au fost mentorii lui Pitagora şi Zamolxes), referitoare la germenii pitagoreismului şi ai creştinismului primar, este adevărată, şi nu doar din punct de vedere doctrinar, ci vom vedea că şi din punct de vedere ştiinţific.

        Dacă despre Pitagora se spune că e ,,părintele aritmeticii şi geometriei” (lucru pe care nu-l susţin, fiindcă aritmetica a fost descoperită de fenicieni, iar geometria, de egipteni, atunci când, revărsându-se Nilul, forma terenurilor, a suprafeţelor acestora, trebuia să fie din nou calculată; în plus, nu puteai construi Piramidele – cu peste 2000 de ani mai înainte ca Pitagora să ajungă în Egipt, la studii , dacă nu cunoşteai triunghiul scalen, respectiv aşa-zisa, în mod fals, evident, ,,Teorema lui Pitagora”, căci nu el o descoperise!), ceea ce ,,ne oferă” Biblia (şi cu foarte mult timp înainte de ,,descoperirea” Labirintului; mai întâi, se pare, în Egipt, iar apoi, în Creta) e de-a dreptul halucinant!

        E vorba, pur şi simplu, de cercetări genetice, din urmă cu peste 2500 de ani, cercetări ştiinţifice, desigur, care s-au petrecut nu doar în Israel, Egipt (vezi Labirintul, Piramidele) şi în Creta (vezi Labirintul din Cnossos, dar mai cu seamă ,,crearea” Minotaurului şi a primului aparat de zbor, realizat de Dedal şi de fiul său, Icar), dar asemenea cercetări ştiinţifice – mai ales genetice −, legate de astrologie, de astronomie şi de cosmologie desfăşurându-se, mai cu seamă, la curtea Împăraţilor Chinei, cât şi de către haldeii (marii preoţi) babilonieni, ori de azteci şi de amerindieni (vezi, la haldei, ziguratele şi Turnul Babel; la bolivieni – cea mai mare piramidă din lume, de peste 200 m înălţime) şi la unii, şi la alţii, acestea nefiind altceva decât observatoare astronomice, dar şi temple de cult, unde se ofereau ofrande sângeroase, lucru pe care Dumnezeul evreilor nu-l agrea!

Din contră, îl ura!

        Să revenim, însă, la principiile moralei creştine, promovate (după cum am văzut şi vom mai vedea la proorocul Isaia) de proorocii iudeilor şi la principiile curentului pitagoreic, prezentându-le, astfel, în paralel, , spre a fi mai convingători în afirmaţia ce am făcut-o mai sus, şi anume că Pitagora a fost discipolul proorocilor Isaia şi Ieremia, care se strămutaseră în Egipt din cauza invaziei babiloniene a lui Nebukodneţar: Isaia fugise d ebună voie (stabilindu-se, cel mai probabil, la Teba, deoarece Teba era considerată a fi ,,capitala teologică a lumii antice”), iar proorocul Ieremia, în Pustia Nubiei, la Tephanes, contrar voinţei sale!

        Iată doar câteva principii ale moralei creştine: adevărul, dreptatea, mila, ajutorul dat văduvelor, orfanilor şi săracilor, ajutorul dat celor asupriţi, prietenia, cu cultul ei, evitarea uciderii etc., etc. Aceste principii au fost preluate întocmai de Pitagora chiar de la cei doi mari prooroci evrei: Isaia şi Ieremia.

De vreme ce principiile amintite nu apar decât la cei doi prooroci, mai întâi, şi apoi la Pitagora şi la curentul pitagoreic, e logic să deducem că Pitagora a fost, într-adevăr, discipolul celor doi mari prooroci!

        Ca să fim cât mai convingători, vom reproduce, pentru început, ce spunea proorocul Ieremia:

        ,,Cuvântul spus lui Ieremia din partea Domnului, când i-a trimes împăratul Zedechia pe Paşhur, fiul lui Malchia, şi pe Tefania, fiul lui Maaseia, preotul, ca să zică:

,,Întreabă pe Domnul pentru noi; căci Nebucadneţar, împăratul Babilonului, este în război cu noi. Poate că Domnul va face pentru noi vreuna din minunile Lui, ca să-l îndepărteze de la noi”.

,,Căci Eu însumi îndrept privirile împotriva cetăţii acesteia (Ierusalim. n.n.), ca să-i fac rău, nu bine, zice Domnul; ea va fi dată în mâinile împăratului Babilonului, care o va arde cu foc”.

,,Şi să spui casei împăratului lui Iuda: ,,Ascultaţi cuvântul Domnului, casă a lui David! Aşa vorbeşte Domnul:

,,Faceţi dreptate disdedimineaţă, şi scoateţi pe cel asuprit din mâinile asupritorului, ca să nu izbucnească mânia mea ca un foc, şi să se aprindă, fără să se poată stinge, din pricina răutăţii faptelor voastre”.

sau: ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Faceţi dreptate şi judecată; scoateţi pe cel asuprit din mâinile asupritorului; nu chinuiţi pe străin, pe orfan şi pe văduvă; nu apăsaţi şi nu vărsaţi sânge nevinovat în locul acesta (Exact aşa spunea şi Iisus Hristos, semn foarte clar că şi El se iniţiase, într-adevăr, în Pustia Egiptului, n.n.)”.

 (Biblia ─ Ieremia, Proorocie despre luarea Ierusalimului,  

cap. 21, al.1,2  şi 11; cap. 22, al. 3,  p.757-758)

Iar proorocul Isaia zicea:

,,Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!

Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi deptate orfanului, apăraţi pe văduvă!

(Biblia ─ Isaia, Îndemn la pocăinţă, cap. 1, al.16  şi 17,  p. 683)

Puse în paralel, citatele provenind din Isaia şi Ieremia sunt identice, iar acest lucru nu face altceva decât să ne spună că aceştia proveneau din aceeaşi ,,şcoală”, din moment ce promovam aceleaşi principii, pe care le va prelua Pitagora.

Cum nimic nu e întâmplător (nici că Pitagora se afla în Egipt exact în perioada de după războiul babilonian, când cei doi prooroci se refugiaseră aici), deducem, logic, că principiile curentului pitagoreic aparţin moralei ceştine iudaice! Respectiv, se subînţelege limpede că Pitagora şi Zamolxes au studiat cu proorocii Isaia şi Ieremia.

Diodor din Sicilia spune care erau principiile ,,creştinismului primar” promovat de curentul pitagoreic, vorbindu-ne astfel despre Pitagora:

,,Niciodată vreun om care s-a dăruit ştiinţei n-a fost mai vrednic decât el de a rămâne în amintirea oamenilor”.

,,Când se întâmpla ca vreunul din tovarăşii săi (pitagoreici, n.n.) să-şi piardă avutul, pitagoricienii ceilalţi îşi împărţeau bunurile cu omul acela, de parcă ar fi fost fraţi”.

,,Dar pitagoricienii nu şi-au dovedit între ei omenia numai prin ajutoare băneşti. Ei înfruntau, unii pentru alţii, cele mai mari primejdii”.

,,Pitagoreicii se străduiau, îndeosebi, spre a-şi exercita memoria”.

,,Se deprindeau a fi cumpătaţi”.

,,Tot el i-a deprins (pe pitagoreici, n.n.) să nu mănânce din carnea vietăţilor care respiră”.

,,Pe ucenicii săi, Pitagora îi îndemna să ducă o viaţă simplă, deoarece ─ zicea el ─ viaţa trăită în belşug şi în desfătări distruge avutul şi trupul omenesc. Într-adevăr, după spusele lui Pitagora, cele mai multe boli vin de la indigestie, care şi ea, la rândul ei, este urmarea meselor prea îmbelşugate. Pitagora i-a convins pe mulţi să mănânce alimente crude şi să nu bea, cât vor trăi, decât apă ─ ca să le fie mintea mai trează întru căutarea adevărului. (Exact acelaşi lucru ─ referitor la vin ─ am văzut că-l susţineau şi proorocii Isaia şi Ieremia, n.n.)”.

,,Pitagoreicii erau foarte grijulii ca prietenii să le fie statornici, încredinţaţi fiind că bunăvoinţa prietenilor este bunul cel mai de preţ al vieţii”.

,,Pitagora îşi povăţuia ucenicii să se ferească de jurăminte, iar când trebuiau să jure, erau siliţi să-şi ţină cu străşnicie jurământul, îndeplinind făgăduiala astfel întărită”.

,,Pitagora povăţuia pe cei care doreau să înalţe Nemuritorilor (Iată că se fereşte să-L numească pe Dumnezeu, deşi Îl recunoaşte, desigur, dar se pare că atât el cât şi Zamolxes continuau ─ şi au continuat ─ să venereze Soarele, respectiv pe Apolo, semn clar că amândoi erau de aceeaşi origine: traco-getă! n.n.) o jertfă plăcută să nu vină îmbrăcaţi în veşminte prea împodobite, ci cuviincioase ─ albe şi curate ─ (Aşa cum se îmbrăcau marii preoţi geto- daci şi aşa cum sunt cei patru daci de pe Arcul de Triumf, de la Roma, al lui Constantin cel Mare, Împăratul, n.n.).

Nu numai trupul trebuia să nu fie întinat, dar sufletul, el însuşi, se cădea să fie fără de prihană! (Const. Exc. 2 (1), p. 223).

        Acelaşi Pitagora cerea oamenilor cuminţi să se roage Nemuritorilor (Lui Dumnezeu, n.n.) pentru binele nesocotiţilor. Căci, spunea el, neghiobii nu ştiu ce este în viaţă adevăratul bine.

Mai credea Pitagora că omul trebuie să ceară, în rugile sale doar ,,ceea ce este bine”, fără să pomenească cu de-amănuntul toate bunătăţile pe care le râvneşte: puterea, vânjoşia, frumuseţea, bogăţia şi alte bunuri de acest fel”.

        ,,Şi tot Pitagora, stând de vorbă cu ucenicii săi, îi învăţa multe alte lucruri frumoase, pentru a dobândi iubirea de înţelepciune, vitejia, statornicia şi celelalte virtuţi”.

        ,,Pitagora numea ,,principiile” pe care le propovăduia ,,philosophia” ─ adică ,,iubirea de înţelepciune” ─ şi nu ,,sophia”, ceea ce vrea să zică ,,înţelepciune”.”

  (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică,Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, Cartea a zecea ─ fragmente ─, p.463-467)

        Dar, oare, ,,principiile” expuse mai sus (promovate de cei doi mari prooroci, Isaia şi Ieremia, dar şi de Pitagora), referitoare la morala creştină, nu se încadrează perfect ideii de ,,iubire de înţelepciune”/philosophia?!

Nu ni se spune atât de clar, în Biblie, că înţelepciunea vine din teama faţă de Domnul?

Cu alte cuvinte, iubindu-L pe Dumnezeu, iubim, desigur, înţelepciunea!

        Iată că oricine poate să înţeleagă faptul că Pitagora a fost, într-adevăr, discipolul proorocilor Isaia şi Ieremia!

Dar nu în ,,totalitate”!

        Dacă ideea de nemurire a sufletului,la evrei, ni se sugerează prin folosirea sintagmei: ,,S-a adăugat părinţilor săi” (sau poporului său), Biblia nefăcând deloc vorbire de metempsihoză (de transmigraţia sufletelor), la Pitagora şi curentul său, însă, găsim această idee, care aparţine indo-iranienilor, în special, iar aspectul acesta de natură mistico-teologică, dualismul pelasg, pe de o parte (venind pe ,,via Eufrat”), şi nord-iranian, pe de altă parte (venind prin Cauzaz, pe ,,via nordică” a Pontului Euxin), îl observăm foarte bine atât la Zamolxex, cât şi la Pitagora.

Acesta din urmă era ferm convins de transmigraţia sufletelor, iar exemplul ce ni l-a dat Diodor din Sicilia (referitor la Pitagora, care, într-o viaţă anterioară ─ în timpul războiului troian ─ a fost Euforb, feciorul lui Panthoos, pe care îl omorâse Menelau) cred că este uluitor!

Poate că merită să-l reproducem pentru a doua oară, fiindcă este un caz unic în istorie, aşa ceva nemaiîntâlnind la niciun alt mare istoric al lumii antice, ci doar în zilele noastre, şi aici mă refer la alegerea lui Dalai Lama, liderul spiritual tibetan.

        Iată, aşadar, ce ni se spune despre transmigraţia sufletelor, în cazul curentului pitagoreic:

        ,,Pitagora credea în transmigraţia sufletelor. El socotea carnea drept o hrană de care trebuie să te fereşti cu groază, susţinând că sufletele tuturor animalelor trec, după moarte, în alte vieţuitoare.

Pitagora mai spunea că îşi aminteşte cum că el însuşi a fost ─ în vremea răzbiului troian ─ Euforb, feciorul lui Panthoos, pe care-l omorâse Menelau.

Se istoriseşte că odată, cu prilejul unei călătorii, aflându-se el la Argos, a plâns cu lacrimi când a văzut, printre prăzile luate de la troieni, un scut ce era atârnat pe zid. Iar când argienii voiră să ştie pricina durerilor sale, Pitagora le spuse:

,,Scutul acesta a fost, la Troia, al meu, când eram Euforb”.

Cum însă nimeni nu-l credea şi cei din juru-i socoteau că Pitagora a înnebunit, el le-a declarat că ar putea să arate un semn neîndoielnic, care ar vădi că lucrurile stau astfel: Într-adevăr ─ zicea el ─ pe partea dinăuntru a pavezei se poate citi, în caractere arhaice, cuvântul Euforb.

Toată lumea, uimită, ceru atunci ca scutul să fie luat de pe perete; şi s-a găsit, în partea interioară, inscripţia pomenită de Pitagora”.

  (Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a zecea ─ fragmente ─, 6,  p.465)

        Evident că această credinţă vine încă din epoca pietrei:

        ,,După alţii, această poziţie (,,poziţia chircită”, n.n.), asemănătoare cu a copilului în pântecele mamei sale, ar vădi credinţa într-o renaştere în altă viaţă sau ar imita, pur şi simplu, poziţia omului adormit, moartea fiind concepută ca un somn adânc”.

(Em. Vasilescu, op. cit.,.Religia în epoca pietrei, p.29)

        sau:

,,Cea de-a doua categorie de spirite, sufletele celor morţi, odată eliberate de trup, rămân totuşi în legătură cu cei vii, rătăcind prin locurile în care au trăit. Uneori se întrupează în câte un descendent al aceleiaşi familii sau se instalează pentru câtva timp în câte un obiect din casa în care a locuit”

(Em. Vasilescu, op. cit.,.Religia populaţiilor primitive, p.41)

        ori: ,,Germanii (indo-iranieni, ,,aryas”, nobili sau oamnei liberi, n.n.) practicau înhumarea sau incinerarea morţilor.

Ei credeau că sufletul se află îndeosebi în sânge (credinţa persistă şi astăzi la noi, în lumea satelor româneşti, n.n.) şi, după moarte, poate trece în alt corp (Evident,contrar credinţei creştine, n.n.)”.

(Em. Vasilescu, op. cit.,.Religia vechilor germani, p.342)

        E limpede că această credinţă a transmigraţiei sufletului, e de origine indo-iraniană (neîmpăcându-se, după cum am văzut, cu principiile moralei creştine iudaice, promovate de proorocii Isaia şi Ieremia), dar o întâlnim şi la druizii galici,care, se pare, erau tot indo-iranieni, de vreme ce tribul traco-get al dorienilor colonizase Sicilia, sudul Italiei, iar în sudul Galiei (Franţei) înfiinţaseră colonia Massilia, adică Marsilia de azi.

        Iată ce ne spune Împ. roman Iulius Cezar, în ,,Războiul galic”, referitor la druizii şi la credinţa lor în nemurire şi-n transmigraţia sufletului.

        ,,În primul rând, druizii (mari preoţi, la gali, n.n.) vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp în altul; după ei, această credinţă e un foarte bun stimulent pentru curaj, deoarece înlătură teama de moarte. În afară de asta, mai discută şi învaţă pe tineri o mulţime de lucruri în legătură cu aştrii şi cu mişcarea lor (druizii studiau mişcarea aştrilor pentru a stabili calendarul şi pentru a prezice viitorul, n.n.), cu mărimea universului şi a Pământului, cu originea lucrurilor şi puterea şi atribuţiile zeilor nemuritori”.

(C. Iulius Cezar ─ Războiul galic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, Cartea a VI-a, 14,  p.219)

        Faptul că galii cred în nemurirea şi transmigraţia sufletului, dar şi-n Dis Pater (la indieni, Dyaus Pitar, din care sunt convinşi că se trag), cât şi faptul că, în mijlocul luptelor şi al primejdiilor aduc sacrificii umane (exact ca indienii peruvieni/amerindieni, unde soţia e ucisă pe mormântul soţului), ne face să credem că ei, galii, sunt ca şi geto-dacii: tot de origine indo-iraniană!

        Iată ce ni se spune despre druizi, referitor la superstiţiile şi la jertfele lor umane:

        ,,Întregul neam al galilor este foarte superstiţios.

De aceea, cei atinşi de boli prea grave sau cei care trăiesc în mijlocul luptelor şi a primejdiilor jertfesc sau promit că vor jertfi. La aceste sacrificii se servesc de ajutorul druizilor. Ei cred că nu pot îndupleca voinţa zeilor decât dacă oferă o viaţă omenească în schimbul altei vieţi omeneşti.

Şi pentru binele obştesc obişnuiesc asemenea sacrificii”

(C. Iulius Cezar ─ op.cit., Cartea a VI-a, 16,  p.220)

        Ideea nemuririi şi transmigraţiei sufletului, atât la Pitagora, cât şi la gali, a sesizat-o foarte bine şi Diodor din Sicilia care ne spune:

        ,,S-a înrădăcinat la ei (la gali, n.n.) credinţa pe care o avea Pitagora despre nemurirea sufletului omenesc ─ care după un anumit număr de ani ar intra într-un alt corp şi ar începe o nouă viaţă. De aceea, la înmormântări unii aruncă pe ruguri scrisori pentru rudele răposate, ca şi cum morţii le-ar citi”.

  (Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a cincea, cap. XXVIII, 6,  p. 360)

        Surprinzător de asemănătoare e vestimentaţia galilor cu a semenilor noştri:

        ,,Galii poartă veşminte care te uluiesc: au tunici colorate în fel şi chip şi pantaloni largi (izmene largi,n.n.), cărora le spun ,,bracae” (,,braci”, sau, la oşeni, ,,gaci”, n.n.).

Pe deasupra poartă mantale scurte (,,scurteică”; haină de cânepă ceva mai lungă, cum purtau, până mai ieri, ardelenii, n.n.), în dungi, prinse cu o fibulă; pentru iarnă, ele sunt făcute dintr-o stofă groasă (de dinie; din lână, n.n.), iar pentru vară, dintr-una subţire, cu pătrăţele multicolore (alb-negru, de regulă; tip tablă de şah, aşa cum sunt şi azi păturile ceva mai subţiri, pe care le poartă, vara, pe munte, ciobanii noştri, n.n.).

        Pe cap galii poartă coifuri de metal cu mari proeminenţe (a se vedea metopa nr. 50 de la Tropaeum Traiani, Adamclissi! n.n.), ce dau o înfăţişare nespus de ciudată celor care le folosesc. La multe coifuri sunt fixate coarne, la altele capete ─ în relief─ de păsări sau de dobitoace.

Trâmbiţele galilor (din coarne de vită, n.n.) scot un sunet curios şi barbar. Când suflă în ele, se aude un sunet aspru şi potrivit cu vălmăşagul luptei. Mulţi îşi acoperă pieptul cu zale de fier. Alţii drept platoşă au doar pielea lor, şi se luptă goi. În locul săbiilor scurte, cum sunt ale noastre (ale romanilor, n.n.), ei au săbii foarte lungi, care atârnă de lanţuri de fier sau de aramă, pe partea dreaptă a trupului.

Unii îşi strâng hainele cu o centură aurită sau argintată. (Un document domnesc, medieval, din Ţara Românească, vorbeşte despre vânzarea unei moşii cu vii pe un cal de mare preţ şi pe un brâu de argint; aşadar, centură, n.n.).

Aruncă suliţele, pe care le numesc ,,lanciai” (,,lance”, n.n.), al căror fier e lung de un cot, iar lemnul şi mai lung; acestea sunt late de aproape două palme”.

        sau:

        ,,La ei nu se poate aduce nicio jertfă ─ aşa cere datina ─ fără ca mai înainte să fi fost întrebat un filosof. Căci, spun galii, zeilor trebuie să li se aducă prinoase de către bărbaţii care înţeleg felul de a vorbi al zeilor, iar ei sunt încredinţaţi că prin mijlocirea acelora (care erau jertfiţi; vezi cum jertfeau dacii un tânăr, trimiţându-l, astfel, la Zamolxes, spre a le spune dorinţele ce voiau să le fie împlinite; exact acelaşi ritual îl găsim şi la gali, n.n.) trebuie cerute binefacerile zeieşti”.

  (Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a cincea, cap. XXX şi XXXI,  p.360-362)

        Aşadar, galii sau celţii (romanii le ziceau celţilor, gali) erau triburi indo-europene, venite în Europa Centrală şi Apuseană în mileniul I î.Hr., dar care, se vede, mai rămăsese o parte din ele şi prin spaţiul carpato-ponto-danubian, de vreme ce pe metopa amintită (de la Tropaeum Traiani) se vede foarte, foarte bine cum un gal/celt protejează un dac, tânăr şi de viţă nobilă, încadrându-l între două scuturi foarte înalte (specifice celţilor/galilor), gen ,,capac de sicriu”, semn foarte clar că, în lupta de la Adamclissi, dacii au primit ajutor de la celţi.

Obs: Se pare că acel tânăr dac (aprox. 18-20 de ani) e chiar fiul lui Decebal, trimis de acesta să lupte în fruntea celţilor împotriva romanilor din Moesia Inferior, spre a slăbi presiunea asupra Sarmizegetusei.

        Apoi, armele celţilor (prezentate mai sus de Diodor din Sicilia)sunt întocmai celor de pe metopele de la Tropaeum Traiani, corespund celor folosite şi de geto-daci; vestimentaţia lor e atât de asemănătoare cu a oşenilor/ardelenilor nordici, în general; credinţa lor în nemurirea sufletului şi-n metempsioză, e aceeaşi ca a vechilor geto-daci; de asemenea, jertfirea femeilor (deşi mai rar, îndeosebi în fundaţia unor construcţii măreţe, foarte importnte!), dar mai ales a unui tânăr ce trebuia trimis, ca mesager al dacilor, la Zamolxes; ascultarea sfaturilor marelui preot, care vorbea cu Divinitatea etc., etc., toate se surprind prin izbitoarea lor asemănare cu cea mai mare parte a principiilor curentului pitagoreic, promovat, iată, atât de celţi/gali, cât şi de geto-daci!

De aici deducem că, într-adevăr, Zamolxes şi Pitagora au fost nu doar prieteni şi colegi de studii, dar şi creatorii acelui curent pitagoreic-zalmoxian!

Că acel curent pitagoreic avea să se ,,disipeze” , la greci, mai ales, luând forma unor doctrine şi curente filosofice, aceasta s-a datorat, îndeosebi, cultului dionisiac, care ajunsese, se pare, şi la geto-daci, în vremea lui Deceneu, marele preot al lui Burebista, încât credem că nu este întâmplător faptul că Deceneu (în calitatea sa de vicerege) a dat ordin să se scoată toate viile din podgoria de  la Drăgăşanii de azi!

Astfel, deducem că toate acele frumoase principii ale curentului pitagoreic ─ deşi corect ar trebui să-l denumim curentul pitagoreico-zalmoxian, şi vom vedea în curând de ce! ─ au început să nu mai fie respectate de lumea meridională a Greciei Continentale, Maritime şi a Greciei Mari (Sicilia şi sudul Italiei), la foarte puţin timp după moartea lui Pitagora.

A murilt la Metaponte, în Grecia Mare, după ce-şi îngrijise şi îl înmormântase, cu cinste, pe mentorul său, pe filosoful şi astronomul Pherekydes, cu care (împreună cu Zamolxes) studiase la Şcoala din Samos.

Pitagora l-a înmormântat pe Pherekydes în Insula Delos, acolo unde, spune legenda,Leto i-a născut pe Apollo şi pe Artemis, şi unde se afla unul dintre cele mai renumite temple şi oracole închinate lui Apollo. Acolo, la Delos, dorise Pherekydes să moară, deşi era din Samos, ca şi Pitagora, poate tot traco-get.

        ,,Pitagoreicii au fost risipiţi, dar au continuat să formeze comunităţi ici şi colo, chiar şi în Grecia însăşi (nu doar la Crotona, în sudul Italiei, n.n.). Din comunităţile orfice şi pitagoreice au ieşit mereu, până la sfârşitul civilizaţiei antice greceşti, filosofi frământaţi de problema mântuirii”.

(Em. Vasilescu, op. cit., Religia Greciei Antice, p. 275)

        La geto-daci, însă, se ştie în mod cert că acele precepte precreştine, pitagoreice, care susţineau nemurirea sufletului (excluzând metempsihoza promovată de pitagoreici), cât şi cercetările astronomice asupra aştrilor cereşti (prin care Zamolxes putea prevedea viitorul, asemeni proorocilor Isaia şi Ieremia, care i-au fost mentori!) nu au luat niciodată forma unor şcoli filosofice existenţialiste, ci acest curent geto-daco-aramaic a curs pe mai departe, ca un liniştit şi majestuos şuvoi de lumină-divină, dând geto-dacilor acea credinţă puternică în Zamolxes, respectiv în Bunul Dumnezeu.

În felul acesta, legionarii romani din Legio XII Fulminata au găsit aici, în Geto-Dacia, cel mai prielnic teren, deja ,,arat şi semănat”, am putea spune, încât ,,recolta” a fost deosebit de mănoasă.

,,Astfel, zeul principal al geto-dacilor, Zamolxis, chiar dacă va fi avut, într-o perioadă foarte îndepărtată, caracter demonic, htonian, în perioada de înflorire a civilizaţiei dacice el avea cu siguranţă caracter uranian, era zeu al cerului, cum a susţinut Pârvan, nu al lumii subterane şi al vegetaţiei” (Em. Vasilescu, op. cit.,.Religia geto-dacilor, p.320); cu timpul, el a devenit zeu al cerului şi al spiritului, depăşindu-l cu mult pe Pitagora, în sensul că el a educat un popor întreg (poporul geto-dac care l-a zeificat pentru aceasta), ci nu doar o comunitate (cea elenă, de la Crotona), aşa cum a făcut Pitagora!

        Dacă în spaţiul elen, curentul pitagoreic a fost ,,invadat” de şcolile filosofice, care au ,,diluat” curentul pitagoreic şi au desfiinţat concepţia fundamentală (conform căreia există un singur Creator, precum apărea, în monoteismul iudaic, Iahve!) a lumii antice, reîntorcând-o la politeism, la noi, la geto-daci, acest curent de natură divină, de sorginte iudaică, venind de la proorocii Isaia şi Ieremia, a fost promovat nu doar de Zamolxes, după întoarcerea sa în Patrie, când le-a impus geto-dacilor monoteismul ─ e drept, sub forma simbolică a Luminii Divine, a Soarelui Atotputernic, convingându-i să ducă o viaţă simplă, un trai modest, neîmbelşugat, şi să se ferească de vin, îndeosebi ─, dar Zamolxes a transmis tainele divine şi procedeele divinatorii şi magice şi urmaşilor săi: marilor preoţi Zenta, Deceneu, Comosicus ─ care era şi rege ─, Vezina, Vologaesus.

        Aceşti mari preoţi cu toţii umblau în haine albe (după cum îi indemnaseră proorocii Isaia şi Ieremia, pe Zamolxes şi Pitagora), fiind renumiţi medici, astrologi, astronomi, arhitecţi, dar şi străluciţi soli pentru încheierea tratativelor de pace, aşa cum au procedat, de exemplu, cu regele macedonean Filip, ieşindu-i înainte în veşminte albe şi cântând la harfe imune închinate Divinităţii, care proteja poporul geto-dac.

Astfel, fiind foarte impresionaţi, macedonenii s-au întors acasă!

        Iată cum s-a văzut ,,pe viu”, că Pitagora a avut în cea mai mare parte dreptate: studiul matematicii şi al muzicii are, evident, un rol benefic, foarte important în educaţia tinerilor, cât şi a întregului popor!

Din păcate, în lumea antică elină (apoi şi în cea romană), după cum spuneam, perceptele pitagoreice, reprezentând germenii creştinismului, au început să dispară, rămânând doar la noi,la geto-daci, şi, surprinzător, la druizi, care, şi unii şi alţii, umblau îmbrăcaţi în haine albe, nu beau vin, jertfeau oameni, pentru ca aceştia să fie mesageri ai poporului către Divinitate (către Zamolxes); credeau în nemurirea sufletului, în viaţa viitoare; în timpul sacrificiului recitau rugăciuni şi formule sacre (aparţinând fondului străvechi al ,,misteriilor kabirilor”); ghiceau viitorul, studiind aşezarea astrelor pe Cer; cunoşteau foarte bine puterea miraculoasă a unor plante (salvia şi verbina, de exemplu), în special a vâscului, a cărui reminiscenţă se mai păstrează şi azi, şi doar la noi, la români!

În antichitate, salvia şi verbina erau socotite a fi cel mai bun remediu împotriva otrăvirii, iar vâscul era folosit în cazurile de sterilitate, la oameni şi la animale.

        Cum asemănările de ordin cultural, etnologic şi teologic dintre geto-daci şi druizii celţi/gali şi cei irlandezi sunt de-a dreptul surprinzătoare, înclinăm să credem că noi, cu toţii, am aparţinut aceluiaşi neam nord-iranian.

Reminiscenţele celtice de odinioară le regăsim, se pare, în Oaş şi Maramureş, unde şi vestimentaţia acestora, descrisă de Împ. Iulius Cezar şi de Diodor din Sicilia, se păstrează şi azi: straie albe, din in şi cânepă, ,,brace”/braci sau gaci ─ la bărbaţi, adică izmene largi; la femei, cămăşi şi fuste albe, şoarţe în dungi roşii, negre, galben-maroniu; pentru iarnă, haine groase, de lână, tot albe; ,,glas răsunător şi foarte aspru”; ,,rostesc cuvintele tărăgănat”; ,,au mintea foarte pătrunzătoare”; ,,le place să cânte (să ţâpurească!) cântece satirice”...

        Până în urmă cu câteva decenii (dar e posibil şi azi!) se bucurau de mare cinste, dar şi teamă, vrăjitorii şi ghicitorii (mai ales în Maramureşul istoric); ,,ameninţă uşor” (Ex. ,,Te tau!”, adică ,,Te tai!”, aşa zic oşenii şi acum).

        Toate acestea ne determină să credem că neamul nostru traco-get, de sorginte nord-iraniană, s-a întins nu doar din NV Iranului ─ Caucaz ─ Media ─ NV Pontului Euxin ─ Basarabia ─ Moldova ─ Carpaţi ─ Dunăre şi dincolo de fluviu (în Hemus, Rodope, Macedonia, NV Asiei Mici, Marea Egee, Sicilia şi sudul Italiei), dar şi-n Marsilia şi dincolo de ea, la miazănoapte, până-n vecinătattea Alpilor şi a Pirineilor, ,,atât spre miazăzi cât şi de-a lungul coastei Oceanului şi lângă Pădurea Hercinică”, după cum spunea Diodor din Sicilia, în Cartea a cincea, cap XXIX, p. 360.

        Spuneam că e, într-adevăr, surprinzător că obiceiurile marilor preoţi geto-daci, ale druizilor celţi/gali şi principiile curentului pitagoreic se suprapun perfect, încât te întrebi, şi pe bună dreptate: De unde acelaşi ,,numitor comun”, de ordin teologic?!

        Cred că explicaţia e următoarea: pitagoreismul promovat de Pitagora,la Crotona, şi de Zamolxes, după ce au venit în contact, în Egipt, cu marii prooroci iudei Isaia şi Ieremia, a produs un impact desosebit asupra celor doi preiteni şi colegi de studii.

Deosebirea dintre ei constă, însă, în faptul că, dacă Pitagora s-a rezumat la promovarea principiilor pitagoreice/da fapt, iudaice, doar în spaţiul oarecum restrâns al Greciei Mari (Sicilia şi sudul Italiei), în cazul lui Zamolxes, pitagoreismul nu doar că s-a extins în întregul, vastul spaţiu ocupat de traco-geţi (spaţiu ce se extindea, spuneam, din NV Iranului până la Marea Adriatică ─ Atlantic şi chiar Irlanda, unde încă pe la anul 430 d. Hr. mai staţiona o cohortă geto-dacă, Dacica IV), dar pitagoreismul zalmoxian a fost dublat de cultul solar indo-iranian,ce-l aveam, deja, de prin sec.  XIX-XVIII î. Hr.,din vremea  pelasgilor egipteni ai regelui Sesostris III.

        Astfel, se poate vorbi de două perioade temporale, în cazul pitagoreismului:

        1. una din vremea lui Pitagora (pe când acesta avea 40 de ani, venind din Egipt şi trăind la Crotona, în sudul Italiei), până în vremea ,,fruntaşului crotonit Cylon ─ ,,cel mai de frunte cetăţean, mulţumită averii lui”, care ,,a cerut să fie primit în rândurile pitagoricienilor. A fost însă respins, din pricina firii lui aspre şi a înclinării sale spre silnicii şi tiranie. Iată de ce, înfuriat de jignirea îndurată, s-a ridicat cu înverşunare împotriva sectei pitagoricienilor, adunând o mână de oameni răzvrătiţi şi nemaicontenind prin viaţa ce o ducea, prin vorbele şi faptele sale, să lovească în ciracii lui Pitagora”.

(Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a zecea ─ fragmente, 11, p. 467-468)

        Dacă Pitagora s-a născut în c. 585 î. Hr., înseamnă că în 545 î.Hr. şi-a început ,,misionarismul pitagoreico-iudeic”, la Crotona, misionarism care n-a rezistat decât 2-3 decenii, deoarece, datorită furiei acelui tiran, Cylon, Pitagora a fost alungat din Crotona, fiind astfel obligat să se mute la Metaponte, unde a şi murit.

        2) a doua perioadă temporală a pitagoreismului o constituie, evident, cea a lui Zamolxes şi a druizilor, care, se pare, s-a întins de pe la 550 î.Hr. până-n vremea cuceririi romane a Daciei; mai precis (bazându-ne pe documente hieroglife, pictograme şi ideograme) până la 140 d. Hr., anul morţii lui Aquila Fidus, Guvernatorul Provinciei Alutensis/Oltenia, procurator-guvernator numit în această funcţie de însuşi Împ. roman Antoninus Pius.

        Pe mormântul lui Aquila Fidus (din Dealul Mlăcii, satul Copăceni, com. Racoviţa, judeţul Vâlcea) oricine poate vedea acest lucru, mormântul fiind intact: nedeschis şi nestudiat de nicio autoritate română! Câtă ignoranţă şi câtă lipsă de interes pentru istoria noastră naţională!!

        Aşadar, curentul pitagoreico-iudaic (descins din proorocii Isaia şi Ieremia ─ propovăduitorii şi înaintemergătorii Domnului nostru Iisus Hristos, după cum vom vedea cât de curând!) a durat aproape 700 de ani, ci nu doar câteva decenii, ca în cazul lui Pitagora, iar acest lucru s-a datorat, de bună seamă, ,,solidităţii” preceptelor teologice (preluate şi de druizi), conform cărora sufletul este nepieritor, aşa cum a propovăduit şi Iisus Hristos.

        Superioritatea cultului veşniciei sufletului uman (comparativ cu pitagoreicii şi cu druizii) s-a datorat, cred, ,,despărţirii apelor” acestui cult esenţial, unic pentru teologia creştină.

        Dacă Pitagora şi druizii (sub influenţa pitagoreicilor, desigur) erau convinşi că, după moartea trupului, sufletul uman trece în animale, plante ori obiecte ce-au aparţinut defunctului, acest lucru nu-l găsim în ,,cultul zalmoxian”.

        ,,În primul rând (spunea Împ. Iulius Cezar, n.n.), druizii vor să insufle convingerea că sufletul nu piere, ci după moarte trece dintr-un corp într-altul”.

(Iulius Cezar, Războul galic, Cartea a şasea, 14,  p. 219)

        ,,Interesant e că această concepţie a druizilor, a preoţilor celţi/gali era, totuşi, în opoziţie cu credinţa celorlalţi gali în nemurire, în continuarea, pe lumea cealaltă, a vieţii de pe pământ”.

(Note de la Cartea a şasea, 23,  p.352)

Acest lucru denotă, fireşte, că preoţii druizi ai celţilor/galilor încă mai erau (în vremea Împ. Iulius Cezar) sub influenţa pitagoreismului, pe când întreg poporul, iată, era sub influenţa ,,cultului zalmoxian”.

        Majoritatea galilor, ca şi iudeii, nu acceptau transmigraţia sufletului uman, ci erau adepţii ideii că sufletul omului îşi continuă existenţa (după moartea trupului) sub formă eterică ─ trup de lumină divină!

        Aşadar, marele neam traco-get îşi însuşise foarte bine preceptele cultului precreştin al nemuririi sufletului!

        Despre ,,nemurirea sufletului”, la geto-daci, s-a exprimat cel mai bine Herodot, care spunea foarte clar:

        ,,Credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxes”.

(Herodot, Istorii, Cartea a IV, cap.94)

        ,,Curajul şi uşurinţa cu care aceştia (dacii, n.n.) se sinucideau, când erau înfrânţi în războaie (la fel şi galii, n.n.) arată că, într-adevăr, ei se credeau nemuritori”.

   (Em. Vasilescu ─ op. cit., Religia geto-dacilor, Cultul morţilor, p. 325)

        Şi distindul Prov. univ. dr. Emilian Vasilescu continuă:

        ,,Importanţa credinţei geto-dacilor în nemurire a fost reliefată mai de curând şi de prof. italian Ugo Bianchi, care consideră că această credinţă, a tracilor în general, dar mai ales a geto-dacilor, a avut o anumită influenţă şi asupra cugetării greceşti, prin Orfeu, ,,cel mai de seamă personaj simbolic al conştiinţei mistice greceşti”, considerat a fi trac, şi prin ,,concepţiile eshatologice ale geţilor care se socotesc a fi nemuritori”.

(Em. Vasilescu ─ op. cit., Religia geto-dacilor, 325, subsol)

        Evident că prof. Ugo Bianchi are o oarecare reţinere asupra originii trace a lui Orfeu, considerându-l a fi, mai degrabă, grec, deşi, probabil, ştia că era fiul regelui trac Oiagros, din marele neam al traco-geţilor descendenţi din nord-iranieni, de unde veniseră ,,misterele kabirilor”, ajungând în Elada, în Samotrache, adică în Ins. Samos a Tracilor!

        E limpede că atât Orfeu cât şi proorocii Isaia şi Ieremia au fost absolut convinşi că omul e sub Cer, ci nu invers! Adică, destinul omului aparţine Divinităţii şi că-ţi poţi afla destinul hărăzit de ,,moire” (,,ursitoare”), dacă este iniţiat în ,,mersul Cerului”, în cunoaşterea aşezării aştrilor şi a influenţei acestora asupra ta.

Din acest punct de vedere se vede că noi, geto-dacii (prin proorocul şi cântăreţul Orfeu), cât şi iudeii (prin marii prooroci Isaia, Ieremia, Ezechiel şi Daniel, dar şi alţii) am fost în permanentă legătură cu Cerul, cu Divinitatea; că am înţeles foarte bine voinţa divină, căreia i ne-am supus; şi-am mai înţeles foarte bine că sufletul (Duh din Duhul Sfânt) va fi în veci nepieritor; că Dumnezeu e viu şi e veşnic, şi că se reîntrupează în Fiul Său, aşa după cum ni se spune atât de limpede despre naşterea Mântuitorului, fapt prevăzut cu peste 500 de ani mai înainte de a se naşte.

        Acest lucru îl găsim prezentat atât la proorocul Isaia, cât şi la proorocul Ieremia, ceea ce denotă fără putinţă de tăgadă, că amândoi aparţineau aceleiaşi şcoli (dacă o putem numi astfel), din care s-a tras pitagoreismul.

        Iată, aşadar, ce propovăduieşte proorocul Isaia despre naşterea Mântuitorului, uluindu-ne nu doar prin proorocirea ce-o face, dar mai ales prin referirile la tehnicile medicale de astăzi! Şi aici mă refer la ecograf, deşi ştiu că mulţi vor fi extrem de sceptici, aşa cum vor fi atunci când vom prezenta ,,cercetările genetice” ce vor urma să se desfăşoare spre ,,sfârşitul lumii”, ducând la crearea unor ,,monştri umani ”, hibrizi de genul Minotaurului, ori la prezentarea ,,slavei Domnului”, la proorocul Ezechiel, în perioada robiei babiloniene de 70 de ani, de pe la anul 587 î. Hr., acel secol, al VI-lea, fiind extrem de interesant, mai ales din punct de vedere teologic, deoarece exact în secolul amintit au trăit marii reformatori teologici: Pitagora, Zamolxes, Confucius, Buddha, Zaroastru sau Zarathustra, la persani; Vardhamana ─ întemeietorul Jainismului etc.

        Dar iată ce spunea proorocul Isaia, referitor la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos:

        ,,Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai (tatăl Împ. David, n.n.), şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui.

Duhul Domnului se va odihni peste El,duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul.

Neprihănirea (curăţenia sufletului, la pitagoreici, n.n.) va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său.

        În ziua aceea (a ,,Judecăţii de Apoi”, n.n.), Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui”.

(Biblia ─ Isaia, cap. 11, al.1,2,5  şi 10,  p.691)

        Iar proorocul Ieremia zice aproape identic, semn clar că aparţin, spuneam, aceleiaşi şcoli teologice, urmând aceleaşi principii creştine, pe care ei le-au transmis lui Pitagora şi lui Zamolxes, în vremea de după cucerirea şi dărâmarea Ierusalimului de către Nebukadneţar, împăratul Babilonului.

        Iată, aşadar, proorocirea făcută de Ieremia:

        ,,Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară”.

(Biblia ─ Ieremia, Păstorii lui Israel, cap. 23, al.5, p.759)

        sau: ,,În zilele acelea şi în vremurile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară”

(Biblia ─ Ieremia, cap. 33, al.15, p.773)

        Iar acum, ascultaţi o proorocire uluitoare, cu referire directă la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, care, cum spunea proorocul Isaia, era cunoscut înainte de a se naşte!

E ca şi cum ar fi fost vizualizat la ecograf, încât suntem de-a dreptul uimiţi de egradul extrem de înalt ce-l atinseseră ştiinţele (medicale, astrologice, astronomice, cosmogonice, arhitectonice, teologice, filosofice etc.) în sec. VI î.Hr., deşi se vede foarte clar că erau prea bine tăinuite.

Totuşi, vom vedea, şi tot din Biblie, că ceva-ceva ni se mai permite să aflăm:

        ,,Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?

El (Iisus Hristos, n.a.) a crescut înaintea Lui ca o Odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă (Deci, proorocul Isaia îl văzuse în faza de embrion uman?! Foarte ciudat!! n.n.)”.

        Mai departe, proorocul Isaia prevesteşte patimile Mântuitorului! Şi acesta, cu peste 500 de ani mai înainte ca Iisus Hristos să fie născut! Se pare că, într-adevăr, e vorba despre acele misterioase ,,universuri paralele”, despre care spunea şi Stephan Hawking!

        ,,Dispreţuit şi părăsit de oameni (va fi părăsit şi de Apostolii Săi, n.n.), om al durerii (fiindcă avea să fie bătut, schingiuit şi răstignit, n.n.) şi obişnuit cu suferinţe, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns (cu suliţa, de sutaşul Longinus, în a patra coastă, din dreapta, n.n.) pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.

Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut pe El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

        Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.

        El a fost luat prin apăsare (trădat de Iuda, n.n.) şi judecat; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

        Groapa Lui a fost pusă între cei răi (răstignit între cei doi tâlhari, n.n.) şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat (a fost pus în mormântul lui Iosif din Arimateea, care era un om foarte bogat, n.n.), măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui.

        Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă.

Dar, după ce îşi va da viaţa ca jertfă  pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

        Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora.

Prin cunoştiţa lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

        De acea îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari şi va împărţi prada cu cei mari (Care, oare, vor fi cei mari, alături de El?! Cei ce s-au jertfit pentru El?! n.n.) şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că s-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele noastre şi s-a rugat pentru cei vinovaţi (,,Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”, n.n.)”.

(Biblia ─ Isaia,Fiinţa şi lucrarea Domnului, cap. 52, al.13 şi cap. 53, al 1-12, p.725)

        Văzând prevestirile proorocului Isaia asupra naşterii, patimilor, morţii şi învierii Domnului nostru Iisus Hristos, te întrebi: Cum de ştia aceste taine?! Care este ,,metoda” de a intra în legătură cu Dumnezeu, ca să afli marile taine ale omenirii?!

        Răspunsul cred că e unul singur: viaţa trăită în curăţenie trupească şi sufletească, postul, abţinerea de la vin şi rugăciunea intensă, sinceră.

Când toate acestea le vei împlini, subţirimea spiritului tău te va pune într-o legătură directă cu Dumnezeu, iar El îţi va revela lucruri minunate, care te vor ului!

Căci, cum de ai putea rămâne ,,relaxat” la afirmaţia ce o face Dumnezeu, referindu-se la vremurile din urmă, care, se pare, sunt chiar acum, deşi ele au mai fost, după cum vom vedea:

        ,,Iată vin zile, zice Domnul, când voi însămânţa casa lui Israel şi casa lui Iuda cu o sămânţă de oameni şi o sămânţă de dobitoace”.

(Biblia ─ Ieremia, Întoarcerea din robie, cap. 30, al.27, p.770)

        Şi-atunci, de vreme ce tot ce a vestit Isaia despre Iisus Hristos s-a întâmplat întocmai, de ce n-am crede că este posibil nu doar ,,scenariul războiului atomic”, apocaliptic (de la sfârşitul lumii) cât, iată, şi cercetările de ordin genetic?!

Extrem de interesante mi se par a fi aşa-zisele ,,ape amare” (cum sunt numite în Biblie), care se dădeau ─ să fie băute ─ celor ce erau suspectaţi! (Vezi Biblia ─ Numeri, cap. 5, al. 16-27, p. 150).

Bându-le, cei ce minţeau mureau încet, în chinuri mari; ceilalţi, cei sinceri, nu păţeau absolut nimic! Trăiau pe mai departe!

        Evident că era vorba de un medicament pe care noi ,,intelectualii”/doctoranzii/savanţii de azi nu l-am descoperit încă!

Acel medicament acţiona, se pare, exact asupra celei de-a doua componente a sufletului uman, pe nume ,,manes”/,,manas”/,,mana” (despre care am mai vorbit, ca fiind cunoscut la indieni, etrusci şi melanezieni) şi anume, asupra ,,sufletului/spiritului raţional al inimii, sau, mai simplu (după cum se scrie tot în Biblie), asupra ,,ochilor cei cugetători ai inimii”.

        De asemenea, la fel de stranii ni s-au părut a fi atât banda de aur, ce-o purta pe frunte Sf. Ap. Ioan (cel mai îndrăgit ucenic al lui Iisus Hristos), dar, mai cu seamă, cele două ,,stele”, URIM şi TUMIM, pe care marii preoţi evrei şi le aşezau pe piept, în dreptul inimii (Vezi Aaron, în Exodul, cap. 28/30), în momente ,,dificile”!.

Atât prin banda de aur de pe frunte, cât şi prin Urim şi Tumim, cei ce le purtau (marii preoţi) ţineau legătura cu Divinitatea (aşa cum a făcut şi Moise, ţinând legătura cu Dumnezeu prin Chivotul Domnului), întrebându-L pe Dumnezeu, atunci când ei nu puteau să răspundă grelelor întrebări:

        ,,Şi-au căutat însemnarea în cărţile spiţelor de neam, dar n-au găsit-o.

De aceea, au fost îndepărtaţi de la preoţie, şi dregătorul le-a spus să nu mănânce lucruri prea sfinte, până când un preot va întreba pe Urim şi Tumim”.

(Biblia ─ Ezra, Numărul izraeliţilor întorşi în ţara lui Iuda, cap. 2, al.62 şi 63, p.489)

        sau:

        ,,Şi au căutat cartea spiritelor neamului lor, dar n-au găsit-o. De aceea au fost daţi afară din preoţie, şi dregătorul le-a spus să nu mănânce din lucrurile prea sfinte până nu va întreba un preot pe Urim şi Timim (care însemnau ,,lumină şi desăvârşire”, n.n.)”.

(Biblia ─ Neemia, Număru Israeliţilor întorşi supt Zorobabel, cap. 7, al.65, p.504)

Aceste ,,obiecte misterioase”, Urim şi Tumim, le-au adus evreii, în Ierusalim (Eleazar, fiul lui Aaron), după ce-au venit din robia egipteană de 430 de ani; fuseseră conduşi prin pustie, 40 ani, de proorocul Moise şi de fratele acestuia, marele preot Aaron, care a murit pe muntele Hor, fiind îngropat de Moise.

În orice caz, e vorba de ,,aparatură nanoelectronică”, de vârf, neexistentă azi (O, ce progres am făcut de 2500 de ani încoace! Vai de noi!!), cu ajutorul căreia evreii ţineau legătura cu Divinitatea şi cu entităţile astrale!

De aici deducem că totul este posibil în Cer şi pe Pământ!

        În ceea ce mă priveşte, înclin să cred că nimic, dar absolut nimic din ceea ce au proorocit Isaia şi Ieremia (dar şi Ezechiel şi Daniel) nu va putea fi pus la îndoială; că totul se va desfăşura întocmai ,,scenariului” expus de aceşti mari prooroci, care au ştiut să intre în legătură cu Dumnezeu.

        Se pare că acest lucru nemaiîntâlnit, al stabilirii unei legături tainice cu Dumnezeu, a fost făcut pentru prima dată de marele prooroc Moise; apoi de traco-getul Orfeu (vezi mesterele kabirilor!); mai târziu, de cei patru prooroci amintiţi.

După aceea, Isaia şi Ieremia sunt cei care i-au spus ,,taina” doar lui Zamolxes!!

        Susţin această idee, deoarece toţi marii istorici antici, greci şi romani, au zis despre Zamolxes că sta de vorbă cu zeii, de la care afla cum ,,vor curge vremurile”, încât avem convingerea că Zamolxes era şi prooroc, fiind la fel de iniţiat în ,,misterele kabirilor”, precum înaintaşul său, de aceeaşi origine, traco-getul Orfeu, căci iată ce ne spune Mircea Eliade:

        ,,Trăsăturile caracteristice ale cultului lui Zamolxes erau de tip misteric (deci, ,,misterele kabirilor”! n.n.) şi eshatologic”.

(Mircea Eliade ─ De Zamolxis în Gengis Kham, Payot, Paris, 1970, p. 74)

        sau: ,,Acest zeu al geţilor ,,imortaliza” iniţiaţii în misterele sale (Histoire, I, p. 382)” care, desigur, au fost transmis marilor preoţi ce i-au urmat până în vremea lui Decebal.

Astfel, putem afirma cu deplin temei că, ,,opera teologică” a lui Zamolxes întrece cu mult curentul pitagoreic iniţiat de prietenul şi colegul său de studii, Pitagora, perenitatea sa, în timp, dar şi-ntr-un spaţiu atât de vast ─ din NV Iranului până la Atlantic ─ fiind o confirnare a faptului că sistemul filosofico-teologic zalmoxian descinde din teologia nord-iraniană-sumeriană iudaică şi egipteană, iar acest  sincretism teologic va sta la baza creştinismului românesc.

        Studiind şi-n Egipt (unde studiaseră şi Homer, Orfeu, Musaios, Platon, Eudoxos, Solon, Licurg, Democrit, Diodor din Sicilia şi mulţi alţii, pe care i-am amintit mai înainte) şi având drept mentori pe marii prooroci Isaia şi Ieremia, cu siguranţă că Zamolxes şi Pitagora aflaseră de la aceşti străluciţi învăţaţi foarte multe taine, aşa cum ar fi cele despre primul Labirint din lume ─ construit în Egipt ─ dar şi despre Labirintul lui Minos, de la Cnossos, din Insula Creta (care era, de fapt, un centru de cercetări genetice!), făcut de atenianul Dedal şi de fiul său, Icar, cu 1500 de ani mai înainte de Zamolxes.

Cred, de asemenea, că aflaseră şi de primul aparat de zbor (facut de Dedal), construit tot în Creta, aşa încât nu cred că lui Zamolxes i s-a mai părut ,,o noutate”, şi anume cea referitoare la ,,hibrizii monştri” (gen Minotaur), despre care aflaseră de la proorocul Ieremia, că se va întâmpla spre sfârşitul lumii!

Susţin aceasta, întrucât nicăieri nu ni se spune despre Zamolxes că l-ar fi preocupat asemenea cercetări de ,,inginerie genetică”.

E ca şi cum ar fi înţeles dintru-nceput, de la proorocul Ieremia, că la Dumnezeu totul e posibil, dar bine e ca omul să trăiască în puritate, fără să fie tentat sa-L concureze pe Dumnezeu, în ceea ce priveşte creaţia!

        Totuşi, presupun că mitul Minotaurului din Labirintul de sub Palatul regal al lui Minos, din Creta cea de acum 4000 de ani, îl va fi surprins şi pe Zamolxes şi-l va fi convins că, dacă acel lucru (al creării Minotaurului, prin însămânţări genetice artificiale!) a fost posibil, tot aşa va fi posibilă şi crearea la sfârşitul lumii, a altor monştri, humanoizi, totuşi, dar făcuţi în scopuri distructive, apocaliptice!

        Ca să fiu mai convingător, am să reproduc iarăşi citatul din Biblie, referitor la ,,ingineria genetică” ce se va face ,,în vremea din urmă", care, iată, se pare că este foarte aproape de noi:

        ,,Iată, vin zile, zice Domnul, când voi însămânţa casa lui Israel şi casa lui Iuda cu o sămânţă de oameni şi o sămânţă de dobitoace (obţinându-se, astfel, hibrizi umanoizi-monştri, soldaţi ,,telecomandaţi”, extrem de periculoşi pentru omenire; spiritul lor distructiv ar fi de neimaginat; poate că aceşti ,,monştri umani” vor fi folosiţi în ultimul război al omenirii, n.n.)”.

(Biblia ─ Ieremia, Israel şi Iuda vor propăşi împreună cap. 31, al.27, p.770)

        Reproducem acum şi citatul din Diodor din Sicilia, întrucât se aseamănă izbitor cu ceea ce a prezentat proorocul Ieremia, dar distanţa, în timp, dintre cele două ,,cazuri de aceeaşi speţă” este de 1500 de ani!

        Iată ce ni se spune despre Minos, regele Cretei, care nu i-a jertfit lui Poseidon (zeul mării) cel mai frumos taur, stârnind, evident, mânia lui Poseidon:

        ,,Dacă trebuie să-i dăm crezare unei legende foarte cunoscute, Pasifae, nevasta lui Minos, se îndrăgostise de un taur.

Mâniat pe Minos (că acesta nu-i jertfise acel frumos taur, n.n.), zeul stârni pe nevasta regelui, pe Pasifae, să îndrăgească taurul.

Mulţumită iscusinţei lui Dedal (care, se subînţelege, prelevase lichid seminal de la acel taur, acolo, în laboratoarele Labirintului, n.n.), Pasifae s-a unit cu animalul şi a dat naştere Minotaurului, despre care ne vorbeşte Mitologia şi care ─ în partea de sus a trupului, până la umeri ─ era într-adevăr un taur (ne surprinde asigurarea ce ne-o dă: ,,într-adevăr”; e ca şi cum marele istoric ar fi văzut, după 2000 de ani, scheletul Minotaurului! n.n.), în timp ce restul trupului era cel al unui om. Pentru a-i sluji drept locuinţă acestei vietăţi uluitoare, Dedal clădi Labirintul (deci, acel hibrid-monstru s-a născut ─ prin inginerie genetică ─ într-un laborator, unde, de fapt, a şi fost ,,conceput”, n.n.), ale cărui coridoare întortocheate făceau ca cei ce nu-i cunoşteau taina să nu mai poată găsi locul prin care ar fi putut ieşi. Acolo era ţinut monstrul biform, căruia, aşa cum am avut prilejul s-o arătăm, i se da ca hrană câte şapte flăcăi şi şapte fecioare trimişi din cetatea Atenei”.

  (Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a patra, cap. LXXVII,  p.325)

        Din cele relatate mai sus (reproduse din Biblie şi din ,,Biblioteca istorică” a lui Diodor din Sicilia) deducem clar că Dumnezeu intrvine uneori în schimbarea armoniei universale şi a psihologiei umane (în Biblie sunt destule exemple de ,,dirijare a minţii şi a inimii”!), spre a ne atrage atenţia că ne-am abătut de la preceptele Sale morale, iar pentru aceasta trebuie să fim pedepsiţi, îngrozindu-ne!

În felul acesta, fiindu-ne teamă de El, vom căpăta, poate, înţelepciune.

        Tot de aici mai deducem că Zamolxes nu s-a abătut de la principiile ordinii divine, iar pentru aceasta, Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-l ţină aproape de El, zeificându-l!

        Dacă la Pitagora, la druizi, la noi şi la alte neamuri a existat şi încă există credinţa în nemurirea sufletului omenesc (deşi la Pitagora mai apare şi metampsihoza), putem afirma cu tărie că elita spirituală a neamului nostru geto-dac este (alături de elita iudaică) creatoarea unei forme superioare de religie monoteistă (orfică şi pitagoreică în acelaşi timp), ce va atinge apogeul la începutul sec. II d.Hr., când creştinismul va lumina cu strălucirea sa aproape toate popoarele Planetei.

        Interesant, de asemenea, e faptul că în acelaşi secol, al VI-lea î.Hr., când Zamolxes şi Pitagora s-au iniţiat în Egipt, ca proorocii Isaia şi Ieremia, au trăit, spuneam, şi alţi mari creatori de religii, dar în spaţiul Orientului Îndepărtat.

E vorba de iranianul/persanul Zoroastru sau Zarathustra ─ c. 599-c.522 î. Hr; chinezul Confucius (551-478 î. Hr.) şi indienii Buddha (c. 550- ? î. Hr.), de familie princiară din NE Indiei şi Vardhamana (540-468 î. Hr., creatorul Jainismului), care au fost puternic influenţaţi de religia vechilor hinduşi, încât, pornind de la principiile doctrinei lor, fiecare, în parte, s-a apropiat foarte mult de religia creştină, ortodoxă!

Totuşi, nu putem afirma cu tărie că rădăcinile creştinismului ar fi pornit de aici, din Orientul Îndepărtat!

Mai degrabă e vorba de suprapunerea unor ,,comandamente morale”, un fel de cod teologic destul de asemănător cu Decalogul.

Aceasta, însă, nu înseamnă că zoroastrismul, jainismul, mandeismul, confucianismul şi brahmanismul sunt antemergătoare creştinismului iudaic şi pitagoreic-zalmoxian, ci, pur şi simplu, e o chestiune de ,,sincronism întâmplător”, asemănător, să ziceam, marilor descoperiri care se fac simultan, dar în spaţii diferite!

Mai precis, e vorba de acel strat de cultură teologică, la nivel global, aşa cum a fost, de exemplu, ridicarea ziguratelor şi a piramidelor pe continente diferite, aproximativ în aceeaşi perioadă temporală.

        Ceea ce mă surprinde, însă, în mod cu totul aparte, e ideea transmigraţiei/a metempsihozei sau a trecerii sufletului uman în diferite trupuri şi ipostaze, şi asta doar la Pitagora şi la Brahmani!

        E cu totul şi cu totul ciudat cum de acest ,,principiu” teologic al metempsihozei nu l-am întâlnit în niciunul din locurile, şcolile şi academiile unde a studiat Pitagora: nici în Samos, nici în Creta, nici la Teba, Alexandria, Memphis ori Pustia Nubiei (în sudul Egiptului).

Nu cumva acest extrem de vechi principiu al religiei populare hinduse (consemnat de ,,Upanişade” ─ comentarii filosofico-teologice ale ,,Vedelor”, din mil. I î. Hr. ─ sub numele de ,,samsara” ─ termen existent, azi, în limba turcă, însemnând ,,schimb”; de regulă, comercial), referitor la transmigraţia sufletului uman, Pitagora şi l-a însuşit, totuşi, de la Zamolxes, care era agatârş tracizat, cu rădăcini indo-iraniene?!

        Să fi fost Pitagora atât de fascinant de acest principiu, încât l-a inclus în curentul ce-i poartă numele?!

        Iată ce ni se spune despre transmigraţie, în viziunea brahmanilor:

        ,,Peregrinarea sufletului prin diferite trupuri (samsᾱra) este supusă unei legi rigide, care face ca sufletul să renască într-o viaţă mai bună sau mai rea (într-un alt om, animal, plantă, obiect etc. n.n.) după calitatea faptelor din viaţa anterioară”.

(Em. Vasilescu ─ op. cit., Religiile Indiei, Problema sufletului şi a mântuirii, p. 210)

        Să nu uităm, însă, de ce spunea Diodor din Siiclia:

        ,,Pitagora credea în transmigraţia sufletelor. El socotea carnea drept o hrană de care trebuie să te fereşti cu groază, susţinând că sufletele tuturor animalelor trec, după moarte, în alte vieţuitoare”.

  (Diodor din Sicilia, op.cit., Cartea a zecea ─ fragmente, 6,  p.465)

Pornind de la religia vechilor hinduşi, de la brahmanism, şi ţinând cont de faptul că agatârşul/getul Zamolxes (prietenul lui Pitagora) l-a însoţit pe Pitagora la Crotona, după ce şi-au desăvârşit studiile în Egipt, apare fireasca întrebare: De ce, oare, a mai fost nevoie ca Zamolxes să-l însoţească pe Pitagora la Crotona, când, după aproape 20 de ani de studii, el ar fi trebuit să se reîntoarcă în patrie, fiind aşteptat de familia regală şi sacerdotală?!

Nu cumva puternicul principiu pitagoreic al prieteniei îl determinase pe Zamolxes să mai rămână în sudul Italiei, la Crotona, spre a-l ,,desăvârşi” în iniţiere pe Pitagora, în ceea ce priveşte peregrinarea sufletului uman?

        Ne întrebăm astfel, deoarece nu vedem pe altcineva (Pherekydes, proorocii Isaia şi Ieremia, marii preoţi ai Egiptului şi Nubiei), care să-i fi iniţiat pe cei doi prieteni în tainele metempsihozei!

        Să fi fost transmigraţia un principiu promovat de ,,misterele kabirilor”, preluat, apoi, şi ,,desăvârşit” de ,,misterele orfice”?!

        Greu de răspuns!

        Ţinând cont de mare putere de influenţă a religiilor Indiei străvechi asupra iranienilor şi, implicit, asupra agatârşilor, înclin să cred că, într-adevăr, Zamolxes a mai rămas la Crotona la insistenţele prietenului său, Pitagora, ca acesta să-şi ,,desăvârşească” acel curent pitagoreic, care avea la bază teologia iudaică, ci nu indiană!

Se vede, însă, că Pitagora a fost fascinat de ideea transmigraţiei sufletului uman, pe care, repet, e posibil să şi-o fi însuşit de la Zamolxes.

        Dar curios e faptul că, la geto-daci, nu întâlnim transmigraţia, ci doar ,,nemurirea sufletului”, credinţa în înviere, sufletul şi corpul luând o formă eterică, ce va fi ,,absorbită” (dacă putem spune aşa) de şuvoiul energetic divin, universal!

        Odată reîntors în Patrie, se pare, însă, că Zamolxes a renunţat definitiv la principiul transmigraţiei, propovăduind compatrioţilor săi credinţa în ,,cultul solar”şi-n ,,cultul veşniciei sufletului uman”.

Cu alte cuvinte, el este creatorul celui mai puternic şi credibil curent teologic (la nivel european), de sorginte iudaică ─ curentul Zalmoxian!

Din acest punct de vedere, Zamolxes e net superior lui Pitagora! El e un prooroc adevărat, care stă de vorbă cu Divinitatea şi trimite ,,soli” (tineri aruncaţi în suliţe), iniţial drept jertfă Soarelui Atotputernic; mai apoi, după moartea şi zeificarea lui Zamolxes, tinerii jertfiţi mergeau ca ,,soli” chiar la el, la Zamolxes!

        Dar, înainte de a se ridica la Cer (asemeni, mai târziu, lui Iisus Hristos), Zamolxes se retrage în Peştera din Muntele Kogaionon (Cozia), a cărei deschidere era (după cum se vede şi azi, la Racoviţa, judeţul Vâlcea) spre NV, spre zona hiperboreică, unde stelele nopţii, astrele au o strălucire aparte.

Din pridvorul Peşterii, Zamolxes ,,citea mersul Cerului! şi vestea pe poporul său geto-dac despre ce avea să i se întâmple.

        Trăind în simplitate şi-n curăţenie morală, el a devenit ,astfel, Părintele spiritual al Patriei Sale, care, venerându-l, l-a zeificat!

Faima şi strălucirea înţelepciunii sale aveau să se reverse peste întregul său neam traco-get, pe un spaţiu vast, fiind recunoscut întregii lumi antice greceşti şi romane, drept fondatorul credinţei de nezdruncinat, că, ,,geto-dacii sunt nemuritori!”.

Dincolo de toate vânzolelile şcolilor filosofice eline, de curentele teologice, ori mai puţin teologice, faptul că în Geto-Dacia n-au existat aşa-zişii ,,filosofi de profesie”, ne confirmă un lucru extrem de important: la geto-daci a fost o unitate teologică, vie, puternică, devenită tradiţie, încât sărbătorile agrare (aratul, semănatul, seceratul etc., etc.) s-au constituit ca parte componentă a vieţii desfăşurate pe valuri legănătoare ─ dulci-amare ─ de creştinătate românească, luminată intens dinlăuntru şi iradiind, cu aceeaşi intensitate, în tot spaţiul carpato-ponto-danubian! Dar şi mult, mult mai departe!

        Pentru noi, românii,ortodoxia a fost şi va rămâne, în veac, precum ,,râul şi ramul”, ori doina şi-al pruncului leagăn, pe sub stelele crude, -ale verii, din care picură lin graiul neamului meu, în noaptea-nvierii, când înspre seară,-n amurg, printre merii în floare, pe Zamolxes în desagă îl duc, în haine albe, de in, dar şi lacrima maicii, de rouă, învelită în frunză verde, de nuc!

─//─

   Surpate,                                                                                     George Voica

22 iulie 2015