Apollo şi stindardul dacic

     Moto: ,,... pe la anul 87 (î. Hr., n.n.) în timpul lui Domiţian, (Decebal, n.n.) a întreprins invazii atât de periculoase pentru marele Imperiu Roman, încât Roma a cumpărat pacea plătind un tribut”.

                                                                            (J.F. Neigebaur, ,,Beschreibung der Moldau und Walachei”)

De peste 2500 de ani, filosofii teologiei încă nu s-au pus de acord asupra originii lui Apollo, şi se pare că vor mai trece secole, până se va afla adevărul!

Este drept că numele lui Apollo a fost luat în discuţie chiar de Platon, în ,,Cratylos”, 405, C (în care marele filosof a emis opinii interesante despre etimologia termenului), dar şi de  Plutarh ─ marele preot apolinic la Templul din Delfi ─ în ,,De Iside et Osiride”, 381 F.

Cu toate acestea, ,,rădăcinile” lui Apollo au rămas necunoscute până în ziua de azi, în ciuda faptului că Platon ─ discipolul lui Socrate ─, spre a fi convingător, a făcut referire şi la însuşirile divine ale Zeului!

        Mircea Eliade a comentat, desigur, punctul de vedere al lui Platon asupra originii lui Apollo, ajungând şi el la concluzia că, de fapt, aceasta rămâne, totuşi, necunoscută, deşi explicaţiile exhaustive ne determină să credem că acel cognomen, Phoibos, acordat lui Apollo, este de sorginte indo-iraniană, referindu-se la,,lumină”, la ,,strălucire”.

        Evident, că Mircea Eliade a forţat, într-un fel, lucrurile, pornind nu de la o etimologie indiană clară, limpede, ci doar de la rădăcina ,,bha”, pe care o regăsim în cuvântul ,,phaos”. Mai precis, Mircea Eliade consideră că ,,Phoibos” (sau Phoebus) include rădăcina amintită, care ar fi edificatoare în explicarea originii reale a lui Apollo.

Teoria sa este, într-adevăr, destul de convingătoare, mai ales că ea poate fi regăsită, indirect, într-una din explicaţiile lui Plutarh, mai exact în prelegerea delfică, intitulată ,,De E apud Delphos” (,,Despre E de la Delfi”):

        ,,Acum, dacă cineva m-ar întreba ce legătură ae fi între Apollo şi cele rostite mai sus (referitoare la Univers, ca ,,punct de plecare” ─ ,,cauză primordială” ─ pentru a se reproduce pe sine însuşi, ,,devenind la rândul său un nou punct de plecare”, iar pentru această ipoteză Plutarh apelează la teoria lui Heraclit, referitoare la foc, n.n.), vom răspunde că ele îl privesc nu numai pe Zeu (adică pe Apollo), ci şi pe Dionysos, divinitate care la Delfi nu are parte de mai puţină cinstire decât Apollo.

Or, oameni foarte învăţaţi (hoi sophoteroi), din dorinţa de a ascunde vulgului aceste adevăruri, îl numesc Apollo pe zeul preschimbat în foc, ţinând seama de unicitatea lui, dar şi Phoebus, datorită purităţii sale fără cusur”.

(Plutarh ─ Despre oracolele delfice, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 9, p.p. 78-79)

        Nu trebuie să uităm că Plutarh din Cheroneea (c. 46-c.129, d. Hr.) a fost cunoscut în lumea antică nu doar ca scriitor (vezi ,,Vieţi paralele”), istoric şi filosof (vezi ,,Scrieri morale”), care a aparţinut Academiei platonice, dar a fost şi preot la Templul şi Oracolul din Delfi, oraş aflat în Focida, în Grecia Centrală, de la poalele Muntelui Parnas, acolo unde, încă din sec. VIII î. Hr., s-a ridicat Sanctuarul lui Apollo, cu celebrul Oracol, dar şi cu vestitele jocuri pitice, care se ţineau o dată la patru ani.

De asemenea, nu trebuie să uităm că numele preotesei pezicătoare ─ ,,portavoce” a lui Apollo ─ era cel de Pythia, adică ,,Balaurul” (dela Piton ─ balaurul uriaş, ucis de Apollo la Delfi, într-o luptă legendară) ale cărui răspunsuri la întrebările grele, adresate lui Apollo de împăraţi, regi şi oameni foarte bogaţi, veneau chiar de la Zeu, de la Apollo, prin gura Pythiei.

        La început (după cum o recunoaşte însuşi Plutarh) răspunsurile erau în versuri limpezi, pe înţelesul oricui; mai apoi, însă, peste secole, în vremea lui Plutarh (sec. II d. Hr.)răspunsurile nu doar că erau în proză, dar erau şi enigmatice, chiar interpretabile, încât era nevoie ca altcineva (mai precis, un Consiliu Sacru, din care avea să facă parte, o vreme, însuşi Filip, regele Macedoniei!) trebuia să desluşească sensul prezicerii pitice!

        Dacă cel mai renumit oracol al lumii antice era la Delfi, la N. de Golful Corint, în SE Greciei, e logic că metropola teologiei apolinice aici şi-a avut rădăcinile, ci nu într-altă parte!

De aici, mai apoi, s-au ridicat temple lui Apollo în toată Grecia, chiar şi pe coasta de NV a Asiei Mici, şi în Grecia Mare, adică în Sicilia şi-n sudul Italiei.

        Se ştie, însă, că-n Grecia Centrală, Thessalia era socotită (şi pe drept cuvânt),,patria tessageţilor”, adică patria geţilor din Thessalia sau Thessalia getică, iar acest lucru ar fi trebuit să fie un punct de pornire în aflarea adevărului despre origina Templului lui Apollo şi a Oracolului de la Delfi.

        Nu trebuie să uităm că dacii (după cum susţineam într-o altă lucrare) se trăgeau din ,,sacii” nord-iranieni, trib de păstori, care au pornit spre Europa (respectiv spre Carpaţi) pe la-nceputul secolului al XIX-lea î. Hr., invazia pelasgă, militară, a regelui egiptean Sesostris III găsindu-i aici, în sec. XVIII-XVII î. Hr., deja organizaţi.

        Cum în ,,Iliada” (dar şi la Appian, în ,,Istoria Romană”, Cartea XXII) ei apar dub denumirea de ,,dakoi” ─ aşa cum îi numeau ionienii din Troada ─  (adică de ,,daci” dar şi ,,getuli”, ,,sai”, ,,sapai” ori ,,sapaoi”), ar trebui să ne întrebăm de ce acest cognomen de ,,dakoi”, derivat de la ,,daci”, iar răspunsul l-am aflat la Diodor din Sicilia (cred!), şi anume, însemnând ,,descântători”, vraci, cu alte cuvinte.

        Dar, oare, prezicerile Pythiei de la Delfi nu erau tot o ramură a manticii, a ghicitului?!

Eu cred că da, şi-atunci te-ntrebi, fireşte, cum de această denumire a Soarelui, cea de Apollo, este atât de apropiată, fonetic, de cealaltă denumire, cea de Apullum, străvechea aşezare dacică (situată pe actualul Municipiu Alba-Iulia), de pe Mureş,acolo unde, la Turdaş, în anul 1964, arheologul clujean N. Vlassa a descoperit celebrele Tăbliţe de la Tărtăria?!

        De ce niciun alt polis grecesc nu are o denumire (ori un cognomen) atât de apropiată (aproape identică!) cu cea de Apullum, care, după părerea mea, însemna ,,Cetatea Soarelui”, adică Cetatea lui Apollo, acesta fiind (aproape în mod cert) un personaj real, un războinic strălucit, aşa cum erau toţi apullii, despre care chiar romanii spuneau că erau înalţi şi vânjoşi, dar mai cu seamă erau cei mai viteji dintre toţi dacii sau ,,dakoii”, adică tribul celor care ştiau să descânte, să facă farmece şi vrăji şi să înalţe imne Soarelui Atotputernic?!

        Însuşi faptul că Tăbliţele de la Tărtăria au fost găsite alături de osemintele unei femei (unei mari preotese sau prezicătoare!) ar trebui să ne dea de gândit, mai ales acum,în sec. XXI, când am putea găsi un răspuns chiar la marea întrebare pe care şi-a pus-o nu doar Plutarh, dar şi toţi filosofii teologi ce i-au urmat, şi anume: Care a fost prima sibilă/preoteasă/prezicătoare a lumii antice?!

        În vremea lui Plutarh (adică acum 1850 de ani) ,,lumea era încredinţată că ea (prima Sibyllă ─ ,,sosită de prin părţile Helionului, unde fusese hrănită de Muze”, n.n.) a sosit în ţinutul malienilor (adică în Thessalia, lângă golful Maliac, n.n.); ca mamă i-o atribuie pe Lamia, fiica lui Poseidon. Cu acest prilej, Sarapion începu să evoce acele versuri în care Sibylla îşi cânta propria-i soartă, proclamând că nici moartă nu-şi va abandona dorul profeţiei. Fiinţa ei, după cum pretindea, se va îndrepta spre Lună şi, luând seama la fazele astrului, se va identifica cu aşa-zisă ,,faţă” a Lunii, care poate fi văzută.

Respiraţia ei, amestecată cu aerul terestru, va rătăci neîncetat în lume şi, de aici, vor izvorî voci şi prevestiri”          

(Plutarh ─  Op. cit., Despre oracolele Pythiei, 9, p.111)

        Aşadar, prima Sibyllă, respectiv prima prezicătoare, era traco-getă din Thessalia, de lângă golful Maliac.

Cu alte cuvinte, aparţinea marelui neam al geţilor!

        După cum am arătat şi-n alte lucrări (vezi, de exemplu, ,,Ahile şi triburile elene!”) mişcarea/migraţia geţilor a fost de la nord spre sud, ci nu invers!

        Aşadar, dacă primele ,,valuri” ale migraţiei, spre sud (dincolo de Dunăre, spre Rhodope, Thessalia, Macedonia, Epir, Achaia, iar mai apoi, Marea Egee, NV Asiei Mici, N. Africii ─ vezi berberii getului/însăşi Getulia, cum apare la Homer! ─ Sicilia şi sudul Italiei) au avut loc imediat după retragerea lui Sesostris III din Dacia, deducem că în sec. IX-VIII î. Hr. a mai emigrat un alt ,,val” getic, ori geto-dacic, mai degrabă, care era foarte bine organizat din punct de vedere material, economic, ajungând la un surprinzător grad de cultură şi de civilizaţie teologică, în primul rând, de vreme ce, iată, în sec. VIII î. Hr. construiseră-n Thessalia, la Delfi, vestitul Oracol închinat lui Apollo, pe care ,,invadatorii” nord-dunăreni îl aduseseră din Apullum, adică de pe Mureş, din zona Alba-Iulia de azi,acolo unde, cu siguranţă, îşi aveau Capitala şi Templul închinat Soarelui, pe care toţi indo-iranienii l-au venerat de la-nceputul lunii.

Atât de puternic şi de vechi a fost acest cult apolinic, în Dacia, încât în vremea Diktatului de la Viena (1940-1944), ungurii au trimis soldaţi pe Muntele Găina, la Târgul de fete din 20 iulie, de Sf. Ilie, să vadă ce se întâmplă acolo, având unele informaţii, cum că ,,moţii” (urmaşii vechilor apulli) ar face în acea zi unele ,,misterii”, ce ar putea avea ,,repercusiuni nefaste” asupra Ungariei.

        Mare, însă, le-a fost surprinderea, când au văzut cum, înainte de răsăritul Soarelui, toată mulţimea aceea de mii de oameni, urcaseră în vârful muntelui, îşi ridicaseră mâinile spre cer, întâmpinând răsăritul Soarelui cu imne de slavă, închinate acstuia, adică lui Apollo!

Iar lucrul acesta se petrecea la 2500 de ani după zeificarea lui Zamolxes, care (se ştie) întreaga-i viaţă a venerat Soarele!

Aceasta se poate vedea de oricine doreşte, şi azi, în Peştera lui Zamolxes din comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea, unde, în camera din stânga, singura firidă (orientată exact spre Răsărit) este şi acum afumată de la opaiţ!

        Cu siguranţă că aici, la Apullum (Alba-Iulia de azi), în Dacia, există un Consiliu Sacru, aflat în imediata apropiere a Templului lui Apollo, iar după acest ,,model” s-a înfiinţat Bouleuterion-ul (sala unde se adunau reprezentanţii unui consiliu, respectiv Consiliul Sacru, care interpreta prezicerile Sibyllei traco-gete!) de la Delfi, alipit Oracolului de la Delfi, în sec. VIII î. Hr.

        Astfel, având în vedere ,,direcţia” migraţiei getice, dinspre nord spre sud (ci nu invers!), e logic să credem că atât prima Sibyllă, prezicătoare, cât şi primul Templu al lui Apollo au fost aici, în Dacia, şi mai apoi s-au ,,deplasat” spre sud, odată cu migraţia, evident!

        Dacă, într-un fel, am elucidat aşa-zisul ,,traseu apolinic” (dinspre Carpaţi înspre părţile meridionale), cât şi înrudirea indiscutabilă din punct de vedere terminologic dintre Apollo şi Apullum, ne vine greu, se vede, să explicăm, totuşi, etimologia unuia dintre cele două cuvinte.

        Dacă termenul de Apullum derivă (în mod cert!) de la Apollo, de acum ne rămâne, în continuare, neelucidată semnificaţia termenului Apollo.

Cred că originea sa (din punct de vedere etimologic) trebuie căutată în sanscrită, cu atât mai mult, cu cât este surprinzător de mare numărul toponimelor şi hidronimelor sanscrite, în Ardeal (dar şi-n Oltenia şi Moldova), fapt remarcat, pentru prima dată, de lingviştii unguri, care ni le-au şi reprodus, în paralel, ca de exemplu:

        Pornind doar de aici, de la acest paralelism, fără a mai aminti ,,traseul” migraţiei indo-iraniene spre Europa (vezi doar afirmaţiile lui V. Pârvan, în ,,Getica”) îţi poţi da foarte uşor seama că, într-adevăr, acea masivă migraţie (dinspre India şi Iran spre Carpaţi) a avut loc cu adevărat.

Cu alte cuvinte, ceea ce doresc să susţin, e faptul că originea termenului ,,Apollo” trebuie căutată aici, în sanscrită, ci nu într-altă parte.

        E posibil ca Apullum/respectiv Apollo să fi desemnat (încă din cele mai vechi timpuri) chiar Soarele, deşi, surprinzător, la indieni apare sub denumirea de Dyaus, respectiv de Dyaus Pitar, adică Stăpânul Zeilor, Zeitatea Supremă, ci nu Apollo, aşa încât, mai degrabă cred că aici, la noi, în Dacia, muntele de la Apollo a fost purtat de primul rege al dacilor!

        Deşi Diogene Laertio citise, cu siguranţă ,,Scrierile morale” ale lui Plutarh, cât şi ,,Războiul peloponesiac”, capodopera lui Thucydides, în care acesta din urmă vorbeşte limpede despre Templul lui Apollogetul şi Archegetul (cu referire direct, evident, la Apollo-getul ori ,,vechiul”/,,bătrânul get”), din Sicilia, de la Naxos,din apropierea Siracuzei, întemeiat de dorienii traco-geţi, totuşi Diogene Laerţiu (sec. III d. Hr.) nu face nicio referire la acest lucru extrem de important, mai ales din punctul nostru de vedere,al românilor.

Din contră, foloseşte punctele de suspensie, semn clar că avea cunoştiinţă, în mod cert, de Zamolxes, proorocul geto-dacilor, însă el evită, deşi ştia foarte bine că Zamolxes era zeitatea supremă a geto-dacilor.

De n-ar fi citit ,,Războiul galic” al Împ. Iulius Cezar, nu i-ar fi amintit nici pe druizi, despre care ştia foarte bine că erau nu doar mari preoţi la celţi/gali şi la irlandezi, dar ştia de la I. Cezar, din capodopera acestuia, că druizii galici erau înrudiţi cu dacii, având nu doar o limbă şi o vestimentaţie aproape comună, dar, mai ales, acelaşi puternic cult al nemuririi sufletului!

Şi-atunci, te-ntrebi, normal, ce l-a determinat pe Diogene Laerţiu (autorul lucrării ,,Despre vieţile şi doctrinele filosofilor”, lucrare în 10 cărţi!) să îl omită cu bună ştiinţă pe Zamolxes (dar nu şi pe Pitagora, care fusese prieten şi coleg de studii cu Zamolxes), punând în locul numelui acestuia puncte de suspensie?!

E logic că a avut un scop, iar acela a fost următorul: posteritatea nu trebuia să afle că geto-dacii întemeiaseră cultul lui Apollo, ci acest lucru îl făcuseră ei, grecii, despre care Diogene Laerţiu ar fi trebuit să ştie că ,,triburile elene” coborâseră în Grecia, venind din spaţiul carpato-ponto-danubian!

        Dar iată ,,ciudatul” citat, în care Diogene Laerţiu (deşi, repet, îi citise pe Thucydides, pe Iulius Cezar şi pe Plutarh) omite pe Zamolxes cu bună ştiinţă, ca şi cum Zamolxes nici   n-ar fi existat;ca şi cum Apollo n-ar fi fost zeitate nord-iraniană, mazdeistă, venită în Dacia prin filiera messageţilor ,,dikoi”/,,daci”, care se stabiliseră în zona Apullum, pe cursul de mijloc al Mureşului, în zona de azi a Municipiului Alba-Iulia:

        ,,Figura barbarului inspirat se aseamănă îndeaproape cu tipul eremitului oriental care, stârnea un entuziasm aidima celui provocat, ceva mai târziu, de oracole. Aceeaşi căutare a unei revelaţii personale, dincolo de raţiune, care-i împinge pe oamenifie înspre oracole, fie către astfel de profeţii care păreau cu atât mai vrednici de crezare cu cât erau mai îndepărtaţi în timp şi în spaţiu.

Pe de altă parte, exista ideea, foarte răspândită, pe care o găsim în ,,Stronetele” lui Clement Alexandrinul, cum că barbarii ar deţine învăţături despre divinitate cu mult mai vechi şi mai profunde decât grecii şi că ei ar fi adevăraţii iniţiatori ai filosofiei văzute ca iubire de înţelepciune şi ca apropiere de divin (principiu pitagoreic, n.n.). <<Unii afirmă că studiul filosofiei ar fi început la barbari (Deci, se subînţelege că mitul apolinic îşi are obârşia la ,,barbari”, adică la acei medici şi vraci traco-geţi despre care a vorbit şi Platon în ,,Charmides”, n.n.): ei (barbarii traco-geţi, n.n.) susţin că perşii au avut pe magi (mari preoţi, n.n.),  babilonienii şi asirienii pe caldei (haldei, adică mari preoţi, n.n.) ... (aici, punctele de suspensie ţin locul informaţiei referitoare, cu siguranţă, la Zamolxes, n.n.), iar celţii şi galii pe druizi”>> scrie Diogenes Laertius în prologul la ,,Vieţile şi doctrinele filosofilor. Toţi filosofii greci s-au instruit în Egipt nu prin alt părţi (Samos, Insula Creta, asemeni lui Pitagora şi Zamolxes, n.n.), într-un Orient populat cu profeţi ale căror trăsături esenţiale le regăsim în descrierea făcută de Cleombrotus barbarului inspirat: lipsa bolilor, asceza, căutarea singurătăţii şi a intimităţii cu divinul, harul divinităţii inspirate şi caracterul de revelaţie, oracular, atribuit oricărui cuvânt al lor, logica demonstraţiei fiind cu mult mai prejos de adevărul dezvăluit prin aceşti profeţi: <<ai fi zis (spunea Diogenes Laertius, n.n.) că era vorba de-o adevărată iniţiere în mistere (misterele kabirilor şi misterele orfice, ambele de origine traco-getă, n.n.) pentru că nu aducea în sprijinul spuselor sale niciun argument,nicio dovadă” >>.

   (Plutarh ─  Op. cit. ,Concepţia despre oracolele Pythice ─ Povestirea despre ,,barbarul inspirat”, p.p. 19-21)

        Într-adevăr, ,,barbarul” acela traco-get, care era iniţiat în mistere şi care, pe lângă ,,o anume buruiană de leac”, adăuga şi un descântec (după cum spunea Platon în ,,Carmides”), nu aducea în sprijinul harului divinităţii sale inspirate niciun alt ,,argument, nicio dovadă” prin care să demonteze forţa manticii şi a previziunilor sale, avea însă ,,meşteşugul de a te face nemuritor”:

        ,,I-am spus (Platon i-a spus lui Carmides, povesteşte Platon, n.n.) că ar fi o anume buruiană, dar că pe lângă leac trebuia adaos şi un descântec; iar viersul (,,ghersul”, în Oltenia; folosit întocmai şi de Tudor Arghezi în ,,Cuvinte potrivite”, n.n.) acesta, dacă era lăsat să cadă odată cu folosirea leacului, dădea tămăduire deplină, fără el însă buruiana nu era de niciun ajutor”.

        sau: ,,─ Tot aşa e şi cu descântecul nostru. L-am deprins acolo, în tabără, de la un trac (traco-get, n.n.), unul dintre medicii lui Zamolxis, despre care se zice că stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor”.

(Platon ─  Opere I, Carmides, Editura Ştiinţifică, 1974, Întreprinderea Poligrafică Cluj, p.p. 182-183)

        Mai putem pune, oare, la îndoială că Diogenes Laertios nu-l citise pe Platon? Că nu avea această îndormaţie despre ,,barbarul inspirat”, despre Zamolxes, ai cărui medici ştiau să te facă nemuritor?!

        Greu de crezut, cu atât mai mult cu cât, iată, traco-geţii luptau alături de greci, locuind împreună în aceeaşi tabără!...

Şi-atunci, revenind la ,,chestiunea” mitului apolinic, la originea acestuia, cum de am mai putea pune la îndoială că Apollo coborâse dinspre Carpaţi, de la Apulum, şi ajunsese, iată, în Grecia Centrală, în NV: Asiei Mici şi-n Grecia Mare, iar el, Plutarh, nici măcar nu-l aminteşte pe Zamolxes; cum, de altfel, nici Diogenes Laertios, după cum am văzut!

        Această încercare de ascundere, prin omitere, a adevărului despre etimologia termenului ,,Apollo” pare destul de circumspectă, chiar iritantă!

Pur şi simplu. grecii voiau să şi-i ,,însuşească” nu doar pe Orfeu, Musayos, Linos, Sapho, Esop, Rhodopis ş.a., dar, iată, până şi pe Apollo, care, surprinzător, este ,,mai tânăr” decât Orfeu cu cel puţin 400 de ani!

Dacă Orfeu a trăit cu cel puţin trei generaţii înainte de Războiul troian (1132 î. Hr.), Oracolul de la Delfi, al lui Apollo, a fost ridicat în sec. VIII, î. Hr.

Şi-atunci, dacă tribul nord-iranian al ,,sacilor”/dacilor/sailor/sapailor sau ,,dakoilor” (cum îi numea Appian, dar şi Homer, în ,,Iliada”, semn clar că în sec. al XII-lea î. Hr., geto-dacii veniseră în NV Asiei Mici, în Frigia îndeosebi, dar şi-n toată regiunea Troadei, înainte de Războiul troian, la care luaseră parte!) migraseră spre părţile meridionale, ocupând Grecia Centrală, Thessalia, cine altcineva (ce alt neam?!) ar fi putut să edifica Oracolul din Delfi, al lui Apollo, de vreme ce Thessalia, toată, Macedonia, Epirul, Peloponesul erau sub stăpânirea ,,triburilor elene”, venite dinspre Carpaţi, Dunăre şi Pontul Euxin?!

        De-ar fi venit acel neam dinspre Mesopotamia ori Egipt, de bună seamă că Apollo/Soarele ar fi purtat un alt nume.

Cum originea acestui termen (mai precis, cognomenul Phoebus) este nord-iraniană (după cum susţine şi M. Eliade), suntem aproape convinşi că ,,traseul” urmat de predecesorii lui Apollo a fost cel de pe ,,via nordică” a Pontului Euxin, direcţionându-se înspre Carpaţi, unde, la Apullum, au şi întemeiat puternica cetate a ,,dakoilor”/dacilor, sub conducerea unui legendar rege, ce-i va fi condus la început, al cărui nume era, probabil, chiar Apollo, adică Soarele cel Atotputernic!

        Strămoşii noştri geto-daci erau absolut convinşi că Apollo şi Soarele erau, de fapt, una şi aceeaşi zeitate supremă, ci nu doar zeităţi diferite.

De asemenea, un argument în plus în susţinerea ideii că Apollo venise în Grecia din Carpaţi, îl constituie faptul că unul dintre cei mai obişnuite epitete ce i se acordau lui Apollo (în afară de Dionysos, Zagreus, Niktelios şi Isodaites) era cel de ,,Lykeios”, adică ,,fiul lupului”, încât nu este deloc întâmplător faptul că, pe stindardul dacic (doar pe el, ci la nimeni altcineva!), apare capul de lup, prelungindu-se cu un trup de şarpe ─ despre care vom vorbi cât de curând ─ , printre toponimele Egiptului nefigurând nicăieri Lykeiopolis, dar vom întâlni Heliopollis, ori Oraşul Leului, al Şoimului, al Vulturului etc.

Doar în Frigia, la ,,mesii” (moesii veniţi din nordul şi sudul Dunării) traco-geţi mai întâlnim un adevărat cult al lupului, iar aceste lucruri (cele două, amintite mai sus, dar nemaiîntâlnite la alte neamuri) ne confirmă în mod cert că Apollo a aparţinut traco-geţilor, ci nu altui neam!

        Deşi cred că n-are dreptate, Plutarh ne spune ceva foarte interesant, legat de mitologia egipteană, pe care el o presupune a sta la baza mitului apolinic, şi pe care o asociază cu pământul şi apa, din care însuşi Soarele (respectiv Apollo) ar creşte ca o fiinţă vie, iar de aici, suprapunerea, până la identitate, a Soarelui cu Apollo:

        ,,În acelaşi timp, pe acelaşi Soare îl consideraţi o fiinţă vie, răsărită din pământ, sau o plantă de baltă, rânduindu-l din oficiu în patria broaştelor şi a şerpilor de apă”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre oracolele Pythiei,  p.116)

        E drept că şerpii nu apar pe templul şi Oracolul de la Delfi, al lui Apollo, dar apar pe Templul şi Oracolul din Corint, unde stăpâni erau dorienii/spartanii care, în Războiul peloponesiac, îi învinseseră pe atenieni şi puseseră stăpânire pe Sicilia şi Sudul Italiei.

        Aşadar, originea şerpilor (semnificaţia/simbolistica lor) nu cred că trebuie căutată în mitologia Egiptului, ci mai degrabă tot la Delfi, întrucât nu este întâmplător faptul că numele prezicătoarei era cel de Pythia, derivând, desigur, de laşarpele Piton, pe care îl ucisese acolo Apollo.

        Reprezentarea şerpilor pe Templul din Corint ar fi vrut să spună că el, Apollo, ucisese dragonul, iar mitul acesta a ajuns până în perioada creştină, fiind reprezentat prin Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care ucide balaurul!

        Asemănarea dintre acesta şi Apollo e, desigur, izbitoare!

Cu alte cuvinte, Apollo n-a venit nici din Egipt şi nici din Mesopotamia, ci din Carpaţi, de unde ionienii coborâserâ în Rodope, Thessalia, Epir, Macedonia, ca mai apoi, împinşi de ahei înspre Răsărit, să ajungă în insulele Mării Egee şi-n NV Asiei Mici, unde au întemeiat 10 mari cetăţi, cele mai importante dintre ele fiind Efesul şi Miletul.

        Acei ionieni carpatini îi numeau pe daci, ,,dakoi”: ,,(Traian, n.n.) a pornit deci un război împotriva Dacilor, pe care Ionienii îi numesc ,,Dakoi”, după cum spune Appian (c. 100-162 d. Hr., istoric antic roman, de origine grec; a scris ,,Istoria Romană”, în 24 de cărţi, n.n.) în cartea a douăzeci şi treia a ,,Istoriei romane”, nemaidorind să le dea banii (tributul perceput de Decebal Romei, încă din timpul domniei Împ. Domiţian, prin anul 87 d.Hr.; deci, timp de 14 ani, Roma a plătit tribut Daciei! n.n.) pe care îi luau anual şi voind să-i pedepsească pentru faptele lor (Iarna, când îngheţa Dunărea, Decebal trecea fluviul şi prăda tot ţinutul de dincolo, ajungând până-n Thessalia, Epir şi Illiria, n.n.)”.

(Ioan Zonaras ─,,Rezumat de istorii”, în Calendarul sărbătorilor dacice, Editura InfoMax, Bucureşti, 2013)

        Dar dacii (în afara denumirilor enumerate ceva mai înainte) mai erau numiţi şi ,,davi”, etimologia acestui termen părând a descinde din indianul Dyaus: daos, dyoi, dayoi, davoi, davi!

        De la ,,davi”, probabil că s-a ajuns la formele de ,,daviveni”, respectiv ,,dravidieni”, despre care distinsul Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu ne spune următoarele:

        ,, Peste această populaţie străveche (cea mai veche populaţie a Indiei, n.n.) au venit, nu se ştie de unde, dravidienii, a căror răspândire se pare că era foarte mare în India încă din mileniul IV î. Hr.

După părerea unor antropologi moderni, dravidienii erau o ramură a rasei mediteraneene, înrudiţi cu etruscii, minoenii din Creta, sumerienii etc.

Dravidienii au întemeiat în India o interesantă civilizaţie, care a înflorit între anii 2500 şi 1500 î. Hr.

S-a constatat astfel că dravidienii se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor, lucrau fierul, aurul şi argintul, ţeseau lână şi bumbac, cunoşteau scrisul ─ un scris ideografic asemănător hieroglifelor ─ aveau legături cu lumea civilizată a vremii lor, cu Egiptul, Mesopotamia şi Creta”.

        (Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu ─ Istoria Religiilor, Religiile Indiei, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1998, p.p. 195-196)

        Din citatul de mai sus reiese clar că dravidienii (sau ,,davienii”, respectiv ,,davii” sau ,,dacii”) nu erau altcineva decât o populaţie ce se formase, în sec. XIX-XVIII î. Hr., în Carpaţi, prin simbioza dintre tribul nord-iranian al ,,sacilor” şi pelasgii egipteni veniţi aici sub conducerea regelui Egiptului, Sesostris III, care, se vede, lăsase trupe atât în Dacia cât şi-n Colhida (Gruzia de azi), de unde, mai apoi, acest amestec de daci şi de pelasgi egipteni (purtând denumirea generică de ,,dravidieni!”) s-au întors în străvechiul leagăn, de baştină, adică în India şi-n nordul Iranului, dar şi-n Sumer, de unde, de fapt, plecaseră, iniţial, poate pe două căi: 1) pe ,,via nordică” ─ prin nordul Pontului Euxin

                   2) pe ,,via sudică” ─ pe Eufrat în sus, spre izvoarele acestuia.

        Cei ce porniseră pe ,,via sudică,” urmaseră Valea Eufratului; traversaseră Mesopotamia de la SE la NV şi se îndreptaseră spre nordul Africii şi spre NV Asiei Mici.

Apoi, Sesostris III îi cucerise pe ,,davi”/,,daci”, învăţându-i scrierea hieroglifică, cu ideograme şi pictograme (aşa cum o vedem şi azi pe mormântul lui Tihomir, tatăl lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, mormânt aflat în comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea, în vechiul Praetorium roman), semn foarte clar că, într-adevăr, dravidienii/davidienii/davii/dacii/dakoii n-aveau cum să dispună de o asemenea cultură şi nici să fi ajuns la un astfel de nivel de civilizaţie, dacă nu ar fi trecut prin Mesopotamia, Creta şi Egipt!

,,Circuitul” e cât se poate de clar: India ─ Iran ─ Sumer ─ Mesopotamia ─ Fenicia ─ nordul Africii ─ Egipt ─ Creta ─ Grecia (regele egiptean Kadmos cucerind Grecia şi întemeind Atena) ─ Dacia ─ Colhida ─ şi iarăşi India şi Iran.

        Iată, deci, un ,,circuit închis”, un ,,circuit” de o civilizaţie uriaşă: cea a Piramidelor şi a scrierii hieroglifice.

Cu toate acestea, înclin să cred că la baza tuturor stă, totuşi, cea mai veche religie ─ religia vechilor hinduşi, care venerau Soarele.

Cum Diaus (respectiv, Dyaus Pitar) era zeul suprem la vechii hinduşi, deducem că termenul de  ,,davi” s-ar putea ,,traduce” prin ,,Fiii Soarelui”, de vreme ce atât indienii cât şi iranienii venerau Soarele; la fel şi agatârşii, ramura getică a marelui neam traco-get, ce se-ntindea din NV Iranului până la Atlantic şi la Marea Mediterană!

        Cum dacii mai erau cunoscuţi şi pentru arta divinaţiei, pentru mantică, vrăjitorii, descântece, farmece etc., cu siguranţă că ei s-au impus aici, în Carpaţi, unde, se pare, au convieţuit, o vreme, cu pelasgii egipteni conduşi de Sesostris III, în sec. XIX-XVIII î. Hr.

        Că geto-dacii erau renumiţi pentru vrăjitoriile lor, pentru chemarea ploilor şi dezlănţuirea furtunilor, aşa, din senin, ne-o spune nu doar Împ. Iulius Cezar, în ,,Războiul galic”, dar şi istoricul roman Curtius Rafus:

        ,,Zapyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu toată armata”

(Curtius Rufus ─ Historia Alexandri, X, 1, 43)

        Dacii, însă, mai erau numiţi, în vechime, şi ,,Daos”, după cum ne spune Abraham Ortelius, în ,,Însemnări geografice sinonime”:

        ,,Dacia ─ Dacia, după Ptolemeu, e ţinut al Europei. Dacii, Davii numiţi în vechime, Strabo crede ─ şi la fel şi noi ─ că locuiau la Dunăre, spre izvoarele ei. Eustatius spune că pe Daci, unii i-au numit Daos. Pe cei pe care Romanii îi numesc Daci, Grecii îi numesc Geţi, spune Pliniu.

Iordanes astfel spune despre Dacia: această Goţie, pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia, acum se numeşte Gepidia. Suidas scrie că în vremea sa Dacii s-au numit Patzinacosas”.

        Oare Eustatius, Pliniu cel Bătrân (autor al enciclopediei intitulate ,,Istoria naturală”), Iordanes (autorul lucrării ,,Romana”, o Istorie a Imperiului Roman de la origini până la 551 d. Hr.), ori Suidas (autorul ,,Lexiconului lui Suidas”, publicat în sec. X d. Hr. ─ o importantă lucrare despre Grecia antică şi despre Imperiul Bizantin) nu aveau, oare, nicio informaţie referitoare la originea lui Apollo ori la etimologia acestui termen?!

        Exclus acest lucru!

Mai degrabă înclin să cred că (aşa cum spuneam) ei ştiau prea bine că Apollo coborâse dinspre Carpaţi, de la acei ,,davi”, ,,daoi”, ,,dakoi” (aşa cum prea bine citiseră ei înşişi în ,,Iliada” lui Homer, când acesta vorbeşte de ,,dai”, ,,sai”, ,,sapoi”, ,,getuli”), însă nu doreau să se ştie că Apoloa era, ca şi Orfeu (acesta cu foarte mult înainte de Homer şi de Apollo), traco-get, ci un grec!

        Oare pe parcursul a 1800 de ani (din sec. VIII î. Hr., când s-a construit Templul lui Apollo de la Delfi ─ în NE Greciei, la nord de Golful Corint, în Muntele Parmas ─ reşedinţa Muzelor! ─, şi până în sec. X d. Hr, când a trăit Suidas) aceşti eucielopedişti (dar şi mulţi alţi istorici antici greci şi romani) chiar nu aflaseră nmic, nimic despre originea lui Apollo?!

        Aşadar, concluzia la care am ajuns e limpede: Apollo şi Apullum (străvechea aşezare dacică de pe Mureş; azi, Alba-Iulia) au o origine comună, şi anume: denumirea e de sorginte sanscrită, desemnând Soarele Atotputernic!

De aici, de la Templul lui Apollo de la Apullum/din vechea Dacie, mitul apolinic s-a revărsat peste întreaga Grecie, odată cu ultimul ,,val migrator carpatin”, din sec. IX-VIII î. Hr., iar această afirmaţie e întărită chiar de cel mai mare istoric antic roman (de origine grec) Dio Cassius, care, în ,,Istoria Romană”, ne spune foarte, foarte clar:

        ,,...cei care îşi zic daci sau traci aparţin marelui neam al geţilor, care au populat şi împrejurimile muntelui Rodope (masiv muntos în Peninsula Balcanică ─ Bulgaria şi Grecia, n.n.), spaţiu numit Tracia”.

Astfel, s evede limpede ,,traseul” urmat de ,,valul migrator geto-dac” (despre care a vorbit foarte bine V. Pârvan în ,,Getica” sa) şi, odată cu el, evident, şi mitul apolinic.

Acesta n-a urcat dinspre Grecia spre Carpaţi, ci mişcarea a fost tocmai inversă, fapt ce dovedeşte încă o dată că Apollo (ca şi Apullum, de altfel ─ ,,reşedinţa primară” a lui Apollo) trebuie să fi fost un vestit conducător traco-get, de vreme ce o mare parte dintre supuşii săi l-au urmat dincolo de Dunăre, în Tracia şi-n Grecia, acolo unde geţii se stabiliseră încă de prin sec. XVII-XVI î. Hr. şi-au continuat să se stabilească chiar şi-n vremea lui Alexandru Maceson:

        ,,Alexandru Macedon atacă pe geţii stabiliţi deja dincolo de Dunăre în care ridicaseră oraşul Helis (denumire ce se referă la Helios/Soarele, ori la Hellen ─ mai degrabă ─ părintele ,,triburilor elene”, n.n.), conform Arhitecturii sau artei de a construi Getică...”.

(Carlo Troya, 1784-1858 ─ Istoria Getică sau Gotică I, p.p. 191-192, Tab. Cron. P.104)

        Consider că am dat suficiente exemple, prin care am demonstrat că migraţia geto-dacă s-a produs, fireşte, de la nord spre sud, ci nu invers.

De-ar fi fost invers, cu siguranţă că măcar un singur istoric antic grec ori latin ar fi spus acest lucru.

În consecinţă,e logic să credem că mitul apolinic e de sorginte traco-getă (mai precis, geto-dacă) şi s-a extins în tot spaţiul Greciei, dar şi-n Sicilia şi sudul Italiei, adică pretutindeni unde traco-geţii şi-au făcut prezenţa, ştiindu-se despre ei că erau cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre toţi cei din marele neam al tracilor, ce era al doilea (numeric) după inzi!

        Se pare că misterele orfice au premers cultului apolinic, cu cel puţin 400 de ani, Sanctuarul de la Delfi fiind, iniţial, sub ,,patronajul” zeiţei Geia (Geea ─ Zeiţa pământului), încât am putea spune despre ea că era socotită drept ,,protomantis” la Delfi, adică, prima prezicătoare din Grecia!

Dar nu doar atât! Acesta e un alt argument în favoarea ideii ce o susţinem, şi anume că Apollo a venit la Delfi, ucigând şarpele Python (N. Densuşianu îl numeşte Tyhon, în ,,Dacia preistorică”, localizând astfel ─ şi cred că în mod corect ─, că episodul uciderii balaurului a avut loc aici, în Dacia, în zona Herculane-Mehadia, în Munţii Retezat), iar cercetările arheologice confirmă faptul că ,,Apollo, venind târziu la Delfi, a fost nevoit să-şi cucerească sanctuarul aflat în posesia zeiţei Geia.

Începând din sec. V şi până la sfârşitul epocii imperiale, tradiţia antică a socotit-o pe Geia drept protomantis la Delfi.

,,Vocaţia profetică” a pământului este confirmată de existenţa unor sanctuare oraculare aparţinnd zeiţei Geia (de ex. oracolul zeiţei Geia Eurysternus de la Aegae în Ahaia, vizitată de Pausanias); în Italia, la Cumae, Apollo îşi însuşise o Sibyllă care, la început, profeţea în numele unei zeiţe a  pământului” (cf. J. Ggé, L'Apollon romain, 1955, p.p. 43-45; cf. G. Roux, Delphes, son oracle et ses dieux, Paris, 1976, cap. II).

 (Plutarh ─  Op. cit., Concepţia despre oracole în dialogurile pythice, p.42)

        Deci, Apollon a existat cu adevărat! A fost un mare războinic, un viteaz conducător traco-get, care a întocmit propriu-i cult, obligând-o pe Sibylla din sec. VIII î. Hr. să prezică în numele său, acolo. la Delfi.

Astfel, vedem cum mitul naşterii gemenilor Apollo şi Arthemis, în Insula Delos, de către Leto (care-şi zămislise copiii cu Zeus), nu mai are acea aură de mister divin, de fabulaţie, ci, am putea spune, devine ceva normal!

E, într-un fel, asemeni mitului ,,nodului gordian”, pe care Alexandru Macedon ,,l-a rezolvat” cu sabia!

Şi-atunci, de ce n-am crede, oare, că Apollo a fost, într-adevăr, primul şi cel mai mare conducător al poporului geto-dac, pe care însuşi Zamolxes l-a venerat pentru faptele sale de arme?!

        A-ţi însuşi un sanctuar celebru, precm cel de la Delfi, presupunea să fii stăpânul întregii Peninsule Balcanice, iar Apollo, se pare, a fost, chiar dacă imaginea sa ,,terestră” este, astfel, a unui tiran!

        Dacă descndenţa divină a faraonilor Egiptului părea credibilă, firească, de ce n-am accepta şi ideea că Apollo (precum, mai târziu, Zamolxes) a fost zeificat?!

Se ştie, așadar, că Zamolxes era venerat în întreg spaţiul traco-get, din Carpaţi până în Illiria. Şi-atunci, de ce trebuie să ne-ndoim de zeificarea lui Apollo în acelaşi spaţiu, traco-get, cu extensie în NV Asiei Mici, în insulele Mării Egee şi-n Grecia Mare?!

        Pornind de aici, le dăm dreptate pe deplin nu doar vechilor inzi (care nu făceau nicio deosebire între Diaus Pitar ─ Tatăl Ceresc ─ şi Soarele pe care îl venerau nespus), ci şi lui Zamolxes, care era convins că Soarele Atotputernic e Zeitatea Supremă!

Exact acelaşi lucru l-a intuit, în sec XX, şi francezul Pierre Boyance.

Cred că el se numără printre primii cercetători ai mitologiei, care a remarcat, în ,,Imnurile orfice către Apollo şi către Helias”, o întrepătrundere, o conexiune extrem de viguroasă între anotimpuri şi viaţa terestră a tuturor făpturilor, pe care el o numeşte, metaforic, ,,combinaţie muzicală” produsă de Soarele-Apollo!

        Nevoia de taină (de mister divin şi de fabulaţie) a fost resimţită dintotdeauna de oamenii întregii Planete! e

Evident, însă, că totul porneşte de la un sâmbure de adevăr: o întâmplare reală, o victorie pe câmpul de luptă, o dezlănţuire a furiilor naturii, Potop, cutremure, ungeri de regi şi de împăraţi, naşteri terestre-divine, răpiri şi ridicări la ceruri (vezi cazul Sf. Ilie Tezviteanul, cazul lui Noe, Lameh, Ezechiel, Enoh etc., etc., consemnate în ,,Vechiul Testament”), încât se poate vorbi de o ,,legătură de rudenie”, am putea spune, între Cer şi Pământ!

E un amestec ciudat de adevăr şi de legendă; de ,,văzut” şi ,,vedenie”, iar acest amalgam de vis continuu pare, cu trecerea mileniilor, o dulce şi frumoasă poveste!

Astfel, înclinăm să-i dăm dreptate lui Pitagora, atunci când discută cu Abaris, explicându-i acestuia ,,legătura cu cerul şi cârmuirea exercitată de el asupra tuturor lucrurilor:

        ,,Din cer (spunea Pitagora, n.n.) există un culoar de trecere înspre atmosfera şi înspre lucrurile pământeşti, încât toate lucrurile sunt supuse cerului”

(Iamblichos, De vita Pythogorica, 216 sq)

        ,,Culoarul de trecere” dinspre cer înspre pământ coincide pefect cu ,,deschiderea cerurilor”, despre care vorbeşte proorocul Ezechiel, atunci când, aflându-se în robia babiloniană, a văzut cum se deschid cerurile şi cum este dus, cu ,,slava Domnului, în vedenii dumnezeieşti”!

        Această idee a ,,deschiderii cerurilor”, a ,,culoarului celest”, prin care poţi accede în lumea astralului, a fost preluată, evident, de Pitagora de la proorocul Isaia (pe când studia în Egipt), care, pentru prima dată, a vorbit despre ,,cercul pământului”, adică despre sfericitatea pământului, dar şi despre ,,principiile teologie divine”, aşa încât nu ne mai miră absolut deloc faptul că Apollo/Soarele a obligat-o pe Sibylla să nu mai proorocească în numele Geei (venerată, se vede, înainte de ultimul ,,val migrator” geto-dac) ─ zeiţa pământului ─, ci în numele său, al Soarelui Atotputernic, respectiv în numele Cerului!

        Cum misterele kabirilor, dar şi misterele orfice îşi au sorgintea în spaţiul indo şi nord-iranian (dar şi sumerian, în bună parte), înclin să credem că mitul apolinic s-a bazat foarte mult pe aceste mistere; că Apollo a fost. într-adevăr, antemergătorul lui Zamolxes, prelungindu-se prin acesta din urmă (după cum am spus ceva mai înainte) până în vremea Diktatului de la Viena (1940-1944), semn sigur că acest cult al lui Apollo/al Soarelui aparţinea geto-dacilor (tuturor tracilor, de altminteri), fiind extrem de viguros!

        Alte argumente pe care le aducem în sprijinul acestor afirmaţii le constituie faptul că, prin dialectul doric (vorbit de Plutarh ─ preot la Templul din Delfi, dar şi de Pythia), deducem limpede că-n Thessalia şi Pelopones, în tot spaţiul Laodiceei/al Spartei se vorbea limba traco-getă, care avea la bază limba tracă şi limba pelasgă (aramaică).

Simbioza dintre cele două limbi a dus la formarea limbii vlahe, a arameilor, adică a mecedonenilor, aşa încât nu vedem de ce la Sanctuarul din Delfi s-ar fi vorbit într-un alt dialect, decât cel doric?!

Cum dorienii erau descendenţi din ionienii vniţi din Carpaţi, fiind vorbitori de traco-getă (vezi neamul tessalienilor, al  tessageţilor; adică, al geţilor din Thessalia, unde geţii ajunseseră cu aproape două milenii în urmă), se subînţelege limpede că oficierile religioase făcute de Plutarh, ca preot, la Templul lui Delfi, precum şi prezicerile Pythiei, de la Oracolul din Delfi se făceau în dialectul doric al limbii traco-gete; adică, în aromână (sau limba koine/caone, vorbită de Homer, de Strabon, de macedoneni etc.).

Altminteri, nu vedem de ce însuşi Filip, regele Macedoniei, a insistat (şi a reuşit) să ajungă să facă parte din Consiliul Sacru l Templului de le Delfi!

        Un alt argument care vine în sprijinul ideii că Apollo aparţinea traco-geţilor, e faptul că nu doar Sibilla (cea care a înlocuit-o pe prima prezicătoare, ce prezicea în numele zeiţei Geea/Geia ─ zeiţa pământului─, dar într-o altă limbă; probabil peleasga egipteană!) iniţială, numită de însuşi Apollo, vorbea şi prezicea în dialect doric (traco-get), dar şi urmaşele sale, ca de exemplu celebra curtezană Rhodopis, despre care a vorbit şi Herodot, în ,,Istoriile” sale.

De numele acesteia se leagă şi legenda care spune că ridicarea celei mai mari piramide de pe Podişul Giseh (Piramida Mykerinos) i se datorează acestei curtezane, care era de o frumuseţe uluitoare.

Strălucita curtezană provenea, într-adevăr, din Rodope şi ajunsese, într-o vreme, ca şi Esop, sclavă frigiană.

Esop o ridiculiza pentru ,,apetitul ei sexual”, numind-o ,,curtezană celestă”.

        Cum frigienii erau moesi ionieni şi dorieni alungaţi de ahei din Grecia spre Răsărit, în NV Asiei Mici, se subînţelege, iarăşi, că atât Esop cât şi curtezana Rhodopis erau vorbitori de traco-getă.

De asemenea, un alt argument în favoarea ideii că Apollo aparţinea neamului nostru geto-dac şi pornise spre sud din Apullum, de pe cursul de mijloc al Mureşului, din Ardealul de azi, este acela că la Delfi se mai afla şi statuia de aur a  Mnesaretei, statuie despre care filosoful stoic Crates din Teba a spus că se ridicase acolo ,,ca simbol al luxului din   Grecia”, datorită bogăţiilor uiaşe ce le ,,aducea” această curtezană pentru Templul din Delfi.

        Porecla acestei vestite şi extrem de frumoase curtezane, cu tenul măsliniu (nord-iranian!) era cea de Phryne, care nu cred că se trage de la ,,broască galbenă”, ci mai degrabă de la Pritaneum ─ locul unde se întreţinea focul sfânt (vezi, la indieni, Sărbătoarea Focurilor sau Holy ─ cea mai mare şi cea mai importantă sărbătoare din an, şi încă din cele mai vechi timpuri; la noi, ,,D-aolică, măre!” şi tot primăvara, în martie; acest lucru iarăşi vine în susţinerea ideii că atât misterele kabirilor, misterele orfice, cât şi cultul lui Apollo au venit de la indo-iranieni, pe ,,via nordică” a Pontului Euxin), încât porecla de Phryne cred că am putea-o traduce astfel: Cea fierbinte, Cea arzătoare, ori Cea plină de călduri (celeste, desigur, de vreme ce prezicea la Oracolul din Delfi).

        Această curtezană atât de renumită pentru frumuseţea şi farmecul ei, era originară din Thessalia şi a trăit cu adevărat (ca şi Rhodopis, de altfel) în sec. IV î. Hr.

Era atâta de frumoasă. încât până şi Praxiteles (al doilea scluptor din punct de vedere valoric, după Fidias) a folosit-o ca model pentru a o reprezenta pe Afrodita.

Şi-atunci, dacă toate cele trei curtezane (Sybille, Rhodopis şi Mnesareta/Phryne) erau din Thessalia dorică (traco-getă), prezicând în dialect doric, iar dacă Plutarh era şi el (după cum vom vedea imediat) tot traco-get, oficiind, ca preot la Delfi, tot în dialect doric, de ce n-am crede că Apollo nu voise să-şi ia ,,Slujitori” din alt neam, ci îşi luase din neamul său traco-get, fiindcă el însuşi era traco-get (mai bine zis, geto-dac!).

        Că Plutarh oficia, ca preot, în dialect doric, subînţelegem din citatul de mai jos, în care el ne vorbeşte despre un isihastru pe care l-a cunoscut prin părţile Eritreei (pe la Marea Roşie, deşi prin Eritreea se înţelegea, în antichitate, că ar fi vorba de Oceanul Indian; lucrul acesta, însă, nu e ,,posibil” în cazul lui Plutarh, deoarece sunt absolut convins că el ─ asemeni tuturor marilor minţi luminate ale lumii antice greceşti, şi nu numai), pe când studia în Egipt, Nubia şi, iată, chiar şi în în apropiere de Marea Roşie.

,,Barbarul” acela ,,inspurat” (care era cunoscător al mai multor limbi) i-a vorbit lui Plutarh în dialect doric, adică în dialectul folosit, se subînţelege, de Plutarh, ceea ce dovedeşte, ziceam, că, într-adevăr, şi Plutarh era traco-get! Că, iată, Apollo era şi el traco-get!

Altminteri, de ar fi fost din alt neam,cu siguranţă că ,, slujitorii” săi ar fi vorbit o altă limbă, ci nu în traco-getă!

        Dar iată ce ne spun Plutarh despre acel ,,barbar” ciudat, isihast, care i-a vorbit în dialect doric:

        ,,Era cel mai frumos bărbat pe care l-am putut vedea vreodată. Nu a suferit în viaţa lui de vreo boală datorită fructului unei plante medicinale cu gust amar pe care nu-l bea decât odată pe lună. A învăţat să vorbească nenumărate limbi. Cu mine s-a întreţinut în permanenţă într-un dialect doric, folosit în poezie (În Laconia/Lacedemonia sau Sparta se vorbea în dialect doric ─ vezi limba koine/caone, a cauconilor macedoneni, limbă vorbită şi folosită, ziceam, atât de Homer cât şi de Strabon! n.n.). Atunci când vorbeşte, locul în care se află se impregnează de o mireasmă încântătoare, emanată de gura sa.

Este în permanenţă preocupat de tot felul de studii şi de cercetări, pe lângă divinaţie. Cât priveşte mantica, este inspirat într-o singură zi a anului, când se duce pe malul mării pentru a face profeţii. Cu acel prilej persoane de vază şi grămătici ai regilor vin să-l întâlnească şi apoi se întorc la casele lor. Omul despre care vorbim aici atribuia daimonilor darul divinităţii. Preţuia Oracolul de la Delfi mai presus de orice; toate cele câte se povestesc, toate riturile închinate lui Dionysos (aluzie la riturile sacre, care se ţineau la Delfi în cinstea lui Dionysos, pentru fecunditate şi prosperitate n.n.), nimic din toate acestea nu-i scăpa din vedere”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre părăsirea oracolelor, B., p.p. 175-176)

        Aşadar, acel ,,barbar inspirat” e posibil să fi fost şi el traco-get, de vreme ce era pasionat (ca şi geto-dacii) de  mantică, vorbea în dialect doric; era preocupat de tot felul de studii şi cercetări (asemeni lui Zamolxes, de exemplu) şi ,,preţuia Oracolul de la Delfi mai presus de orice”, semn cla că ,,barbarul” acela era adeptul cultului lui Apollo!

Toate acestea ne conving încă o dată nu numai de faptul că Apollo era de origine traco-getă; că oficierea slujbelor din Templul de la Delfi, ca şi prezicerile Oracolului de la Delfi se făceau în limba traco-getă, dar ciudat e faptul că, iată, şi-n vremea lui Plutarh (sec. II, d. Hr.) tineri traco-geţi încă mai mergeau la studii, în Egipt, în Pustia Nubiei şi chiar la Marea Roşie, ori (de ce nu?!) la Marea Moartă, unde, se ştie, în vremea aceea trăiau esenienii, membrii unei secte iudaice, ale căror bunuri le erau în comun, remarcându-se cu toţii prin ascetism şi pacifism ─ principii creştine, promovate de Iisus Hristos. Esenienii au pus bazele creştinismului primar!

        E drept că primii creştini au fost, de fapt, în Antiohia Siriei, adică pe teritoriul ce aparţinuse cândva ionienilor, din care descinseseră dorienii.

Să nu uităm, de asemenea, că acolo, la Qumram s-au descoperit (în 1947) vestitele ,,Manuscrise de la Marea Moartă”.

        Dacă Iisus Hristos era Fiul lui Dumnezeu (fapt confirmat atât de Apostolii săi, şi chiar de romani şi de întreaga creştinătate), la fel îl considerau cei din vechime şi pe Apollo, ca fiind fiul lui Zeus, adică al lui Dumnezeu, confundându-se cu Acesta; fiind, de fapt, Unul şi Acelaşi!

Că Apollo şi Soarele (Zeul Suprem) era una şi aceeaşi divinitate ne-o spune însă şi Plutarh:

        ,,Majoritatea oamenilor de pe vemuri erau convinşi că Apollo şi Soarele sunt una şi aceeaşi divinitate”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre părăsirea oracolelori,  p.203)

        sau: ,,Chipeşul Apollo (spunea poetul Skythinos, vorbind despre liră, n.n.) îmi struneşte coardele (mă acompaniază). (Apollo), fiul lui Zeus (Soarele Atotputernic, n.n.), începutul şi sfârşitul Universului”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre oracolele Pythiei, 16, p.122)

        Obs. Cu alte cuvinte, Soarele este cel ce dă viaţă tuturor câte există pe pământ. Când Soarele se va stinge, se va sfârşi şi Universul!

Acelaşi lucru îl susţineau şi vechii inzi, iar această idee denotă clar că mitul apolinic e de sorginte indo-iraniană:

        ,,Apolo şi Soarele nu sunt două divinităţi diferite, ci una singură”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre oracolele Pythiei, 12, p.115)

        Extrem de interesantă mi se pare, de asemenea, asocierea mitului şi cultului apolinic cu cel al lupului şi al şarpelui, aşa cum apare pe stindardul geto-dacilor!

        Pentru a ajunge la o explicaţie cât de căt plauzibilă a legăturii ,,de cauzalitate”, am putea spune, dintre lup şi şarpe, am găsit de cuviinţă să pornim de la Templul lui Apollo din Corint (situat pe istmul dintre Golful Egina şi Golful Corint, care uneşte Peloponesul doric/spartan cu Atica ─ regiunea din jurul Atenei), unul dintre cele mai strălucite oraşe ale Greciei antice, templu ce a fost distrus de romani în anul 146 î. Hr., când Grecia întră, de fapt, sub stăpânirea Romei.

        Aşadar, Plutarh recunoaşte că apucase să vadă nu doar Templul lui Apollo din Corint (refăcut, desigur), dar şi fabulosu-i tezaur, unde era atât un palmier de bronz, cât şi o statuie aurită a zeiţei Atena, pe care o văzuse şi Herodot, iar mai târziu, Pausanias (istoric şi geograf grec, autorul unei ,,Descrieri a Eladei”, în 10 cărţi; a trăit în sec. II d. Hr., fiind contemporan cu Plutarh).

Cele două ofrande de mare preţ fuseseră făurite din prăzile de război ale spartanilor.

        Aşadar, iată ce ne spune Plutarh despre simbolul şarpelui:

        ,,Tot vorbind între noi (Plutarh, Sarapion şi ghizii de la Templul din Corint, n.n.), înaintăm încet. Odată sosiţi în faţa tezaurului corintian, admirăm palmierul din bronz, singura ofrandă care a mai rămas. Broaştele şi şerpii de apă, care sunt cizelaţi pe postament, (F) au provocat admiraţia lui Diogenianus şi, de ce să nu mărturisesc, şi pe a noastră. Adevărul este că nimeni n-ar putea susţine că palmierul, întocmai altor specii de arbori, ar putea fi un arbore care creşte în baltă, căruia îi prieşte apa şi, mai mult decât atât, legătura care este sugerată între broaşte şi oraşul Corint nu poate fi înţeleasă. Ele nu apar nici măcar ca emblemă pe efigia oraşului”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre oracolele Pythiei, 12, p.115)

        Aşadar, pe efigia oraşului Corint nu apar nici palmierul, nici broaştele şi, se subînţelege, nici şerpii!

Cu alte cuvinte, originea şerpilor cizelaţi pe postamentul Templului lui Apollo din Corint ar trebui căutată în altă parte.

E drept că multe specii de animale (corbi, lebede, lupi, şoimi, broaşte, cocostârci, vulturi etc.) sunt relicve ale unor străvechi culte animaliere, asociate cu tipul unor divinităţi antropomorfe, aşa după cum bine putem vedea şi azi în camerele mortuare şi-n scrierile hieroglife de la Piramidele din Egipt, încât credem că originea sinonimiei lup-forţă, curaj, agerime; şarpe-înţelepciune, inteligenţă, viclenie; porumbel - puritate imorală etc. ar trebui căutată, poate, atât în spaţiul pelesg egiptean (când e vorba, îndeosebi, de păsări de baltă),  dar şi-n spaţiul pelasg nord-iranian, unde Apollo/Soarele era  asociat cu Lykeios (,,fiul lupului”).

        Platon, de exemplu, care studiase şi el în Egipt (împreună cu prietenul său, matematicianul şi astronomul Eudoxos, cel care a făcut, pentru prima dată, cele două observatoare astronomice din Egipt; primul observator astronomic din Europa fusese făcut de Zamolxes, la Sarmizegetusa, cu aprox. 100 de ani înaintea lui Eudoxos), având imaginea Nilului şi-a zeităţilor aşa-zis acvatice ale Egiptului, era convins că omul era ,,o plantă cerească”,  răsărită din pământ, sau o ,,plantă de baltă”, rânduindu-l (pe omul răsărit din apă) ,,din oficiu în patria broaştelor şi a şerpilor de apă”.

        Evident că Platon (aflat sub totala influenţă a lui Socrate!) încă nu era adeptul unui Apollo de sorginte geto-dacă (deşi ştia că Pitagora şi Zamolxes fuseseră prieteni şi studiaseră împreună; sunt convins, de asemenea, că ştia şi de faptul că Zamolxes credea cu Adevărat în Apollo/Soarele), ci, mai degrabă, sub influenţa curentului pitagoreic al ,,mentorului din Crotona”, înclina mai mult spre ateism, de vreme ce era adeptul ideilor de frumos în sine, de bine, de adevăr, de dreptate, dar şi al esenţelor inteligibile, în afara spaţiului şi timpului ─ teorie pitagoreică, desigur ─, teoriile sale etice şi estetice fiind idealiste prin excelenţă!

        În cazul lui Platon, putem vorbi despre o zbatere ciudată; despre o pendulare între Pitagora şi Socrate, despre care a şi scris lucrarea intitulată ,,Apărarea lui Socrate”.

        În ceea ce priveşte asocierea lui Apollo cu şerpii de apă cizelaţi pe postamentul Templului din Corint, cred, mai degrabă, că mitul dragonului, al femelei Pythia/respectiv şarpelui Python, e tot de sorginte nord-iraniană, venit pe ,,via nordică” a Pontului Euxin, ştiut fiind că şarpele (în special cobra) era venerat pentru inteligenţa şi înţelepciunea sa (vezi, în acest sens, cele două cobre care străjuiesc intrarea subpământeană din Benares, India, ori, chiar şi azi, îmblânzirea ─ prin cântare la flaut ─ a cobrelor, şi asta, tot în India!

Dar, oare, misterele kabirilor şi misterele orfice nu se ,,oficiau” aproape în transă, şi tot în cântecul flautelor?!).

        Cred că la niciun alt popor (cu excepţia evreilor, despre aceştia şi despe şerpi vorbindu-se în ,,Vechiul Testament”, la întâlnirea lui Moise şi Aaron cu Faraonul Egiptului, şi la ridicarea, în Pustia Sinai, a statuii unui şarpe de  aramă, spre a stârpi şerpii veninoşi din pustiu, care duseseră la moartea a sute de evrei) nu mai găsim vreo altă referire la şerpi, iar de o asociere a unei zeităţi (precum Apollo) cu şerpii, nu am mai auzit.

Doar în basmele noastre populare mai întâlnim balauri, ca simbol al maleficului, al ,,daimonului” rău!

        Iată, însă, că, acest spaţiu traco-get e singurul în care zeitatea supremă e asociată şarpelui, dar ca simbol nu al răului, al demonicului, ci ca simbol al inteligenţei şi al înţelepciunii. Căci, cum am putea, atunci, crede că Apollo a ucis şarpele Pythia, dacă acesta din urmă i-ar fi slujit în toate câte el le sfinţeşte şi le reînnoieşte sub soare?!

Tocmai de aceea suntem surprinşi de ,,soluţia” propusă de Cleombrotos:

        ,,Soluţia propusă de Cleombrotos pentru a apăra legenda lui Apollo, ucigaşul şarpelui Python, este de două tipuri:

        1 ─ după el şarpele este, de fapt, un daimon, pentru că purificarea impusă lui Apollo este analoagă riturilor omeneşti menite să domolească daimonii (418 b);

        2 ─ ucigaşul este el însuşi un daimon, a cărui crimă a fost pedepsită prin izgonirea într-o altă lume”.

(Plutarh ─  Op. cit., Concepţia despre oracolei, în ,,Dialogurile pythice”,  p. 24)

        Explicaţia mi se pare uşor superfluă, poate chiar ridicolă, de vreme ce Cleombrotos (care a vorbit şi despre Hesiod, despre ,,socrii împărţitori de bogăţii”, cum îi numeşte poetul ─ în opera sa, ,,Munci şi zile” ─ pe daimoni!) îl consideră pe Apollo a fi un daimon, ci nu zeul suprem!!

În sfârşit, se vede limpede că acel Cleombrotos nu înţelesese că aşa-zişii ,,barbari” geto-daci erau mult mai profunzi decât grecii, deţinând învăţături, descântece, taine ale manticii etc. foarte vechi, provenite din hinduism; că acei ,,barbari” îl venerau pe Apollo, deoarece erau cu adevărat iniţiaţi în filosofie, adică în înţelepciune, fiind mai aproape de cer, de Fiii Soarelui, decât elinii; că studiul filosofiei a început la barbari cu cel puţin 1000 de ani mai înainte ca Apollo să coboare din Carpaţi în Rodope, Thessalia, Macedonia, Grecia Continentală şi Maritimă, în NV Asiei Mici şi-n Grecia Mare; că acel cult frigian al  lupului şi cel pitonic, al şarpelui, coborâseră tot din Carpaţi, unde lupul şi şarpele (antroporfism bipolar sincretic!) simbolizau forţa şi curajul lupului, dar şi-nţelepciunea şarpelui, ci nu erau socotite a fi daimoni ai maleficului, ai bălţii (în cazul şerpilor de apă, de sorginte egipteană).

        De acest adevăr era convins însuşi marele poet Homer, urmaşul traco-getului Orfeu, despre care iată ce ne spune Plutarh, lăsându-ne să înţelegem că acel cult apolinic e cu mult mai vechi decât sec. VIII î. Hr., când s-au edificat Templul şi Oracolul de la Delfi:

        ,,Zeus, în viziunea lui Homer, fără îndoială, nu-şi aruncă privirile prea departe când îşi întoarce ochii de la Troia spre Tracia (D) şi spre nomazii (sciţii, n.n.) de pe malurile Dunării”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre părăsirea oracolelor, 30, p.187)

        Evident că Plutarh face referire la versurile din ,,Iliada”, XIII, 3 şi următoarele, unde marele preot vorbeşte despre populaţia tracă din sudul Dunării, care ocupa ţinutul dintre Haemus/Balcani şi Dunăre, dar şi la hipomolgii (cei care mulgeau iepele acestora; ,,kumâs” ─ o băutură alcoolică!) sciţi din nordul Mării Negre.

Dacă aceştia din urmă, sciţii ,nu credeau în nimeni şi în nimic, tracii, iată, credeau în Zeus, iar acesta (în viziunea lui Homer) se pare că era Soarele însuşi, respectiv Apollo, căci amândoi sunt una şi aceeaşi fiinţă divină!

        Cu alte cuvinte, dacă Zeul (Soarele) ,,nu-şi aruncă privirile prea departe, când îşi întoarce ochii de la Troia spre Tracia”, aceasta înseamnă că, răsărind, Soarele luminează, într-adevăr, în acelaşi timp, ţinutul Troadei cât şi al Traciei.

        Dar mitul apolinic era la fel de viu şi de viguros la macedoneni, la traco-geţi, chiar şi la mai bine de o sută de ani după moartea lui Zamolxes, care, cu siguranţă, abordase această efigie de pe stindardul dacic, ca simbol al tuturor traco-geţilor, fiindcă altminteri nu ne putem explica existenţa ,,încrustării” şarpelui pe scutului lui Neochoros din Haliartos, atenian care l-a ucis pe strategul macedonean/spartan Lisandros, care, în Războiul peloponesiac, i-a învins de două ori pe atenieni: la Notion (în 407 î. Hr.) şi la Aigos - Potamoi.

        Strălucitul strateg spartan a fost ucis pe la spate, în chip mârşav, laş, de Haliartos, în 395 î. Hr.

Acel ucigaş era tot traco-get, aparţinând cultului apolinic, iar semnul după care a fost recunoscut a fost şarpele incizat pe scut:

        ,,Tot aşa, şi Lisandros (macedoneanul, n.n.) s-a înşelat cu totul în legătură cu locul unde se afla colina Orachalos, denumită ,,Colina vulpilor”; ,,şi despre fluviul denumit Hoplit, şi despre fiul Goiei, dragonul care l-a atacat pe la spate, întocmai ca un trădător”.

,,(B) I-a fost dat să piară în aceste locuri învins în luptă de Neochoros din Haliartos, al cărui scut avea ca emblemă un şarpe”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre oracolele Pythiei, 27, p.p.137-138)

        Iată că şarpele aflat ca emblemă pe un scut traco-get era simbolul vicleşugului, al inteligenţei şi al înţelepciunii.

Doar astfel îlvedem asociat, prin ataşare, capului de lup!

        Cu alte cuvinte, el, Apollo, zeitate traco-getă şi comandant de oşti, rege şi mare preot al poporului geto-dac, avea ca atribute: curajul, îndrăzneala, agilitatea şi forţa lupului, dar şi viclenia şi-nţelepciunea şarpelui!

        Dar, oare, peste secole,nu de aceleaşi însuşiri s-a bucurat şi Decebal?!

Şi-atunci, de ce n-am crede că, de fapt, Apollo a fost nu doar prima zeitate a geto-dacilor, dar şi regele şi marele lor preot, al cărui cult (apolinic) a trecut Dunărea, răspândindu-se-n toată Elada?!

        Cred că cel mai bun exemplu de venerare a lui Apollo şi de răspândire a cultului său ni l-a dat (în sec. V, î. Hr.) regele Spartei, Pausanias (? ─ 470 î. Hr.), urmaşul regelui Leonidas (cel care a pierit la Thermopile, în 480 î. Hr.).

Ieşind victorios împotriva perşilor, la Plateea, în Beoţia, în anul 479 î. Hr., Pausanias a înălţat la Delfi o coloană comemorativă ornată cu...şerpi!

Iată simbolul apolinic al traco-geţilor, respectiv al regelui spartan Pausanias, care, în felul acesta, al geţilor, a mulţumit el lui Apollo pentru înţelepciunea şi pentru dibăcia ce i-a dat-o în lupta de la Plateea, spre a-i învinge pe perşii conduşi d egeneralul Mardonius.

Astfel, vedem limpede, cred, că şarpele apolinic nu este simbolul daimonului, aşa cum încercau să ne convingă unii istorici antici greci,ci simbolul inteligenţei, al şireteniei, al înţelepciunii şi, evident, al raţiunii divine!

        Referitor la simbolistica lupului getic, Plutarh nu insistă asupra acestuia; nici măcar a lupului frigian, dar nici asupra şarpelui (deşi îl aminteşte!), însă, ca preot la Templul din Delfi, el are numai cuvinte de laudă la adresa zeului Apollo, cinstindu-l şi preamărindu-l asemeni unui mare poet; de altminteri, chiar a şi scris versuri în dialect doric.

        Iată, aşadar, ce ne spune Plutarh despre Apollo:

        ,,Iar cei pentru care Apollo este unul şi acelaşi cu Soarele, de bună seamă că merită bunele noastre aprecieri, precum şi stima noastră pentru nobleţea lor spirituală, deoarece pe acest Zeu îl cinstesc mai cu seamă dintre tot ceea ce cunosc şi îşi doresc şi în el îşi aşează ideea de divin. Cu toate acestea, haide să-i trezim la realitate.

Ei sunt oameni care tânjesc după Zeu în cel mai frumos vis pe care l-au avut. Dar este bine să-i îndemnăm să aspire şi mai sus, dacă vor să aibă o viziune realistă asupra divinităţii şi să-i poată contempla esenţa, continuând totodată să i se cinstească imaginea şi venerând ideea de fecunditate care îi este asociată. În măsura în care o substanţă perceptibilă şi variabilă poate să realizeze acest lucru pentru o alta, spirituală şi stabilă, imaginea soarelui este şi ea întrucâtva o reflecţie, ca într-o oglindă luminoasă, a bunătăţii şi a fericirii zeului”.

(Plutarh ─  Op. cit., Despre E de la Delfi, 21 (D), p.p.91-92)

        În ceea ce priveşte şerpii cizelaţi pe postamentul Templului lui Apollo din Corint, e de presupus că aceştia apar acolo spre a face referire la legenda în care ni se spune că Plutarh era numele dragonului paznic, ce a fost ucis de Apollo.

Python era considerat, de greci, primul prezicător al Sanctuarului de la Delfi.

Ideea aparţine mitologiei, desigur, şi este foarte frumoasă, înă, în ceea ce priveşte subiectul lucrării de faţă, observăm că, la noi, nu există nicio conexiune directă între acest dragon şi cel de pe stindardul dacic, care vine în prelungirea capului de lup!

Acest biantroporfism  animalier simbolizază, repet, agilitatea şi inteligenţa poporului geto-dac, pentru care, într-adevăr, grecii (dar şi romanii) din antichitate au avut numai cuvinte de laudă.

Printre cei care ne-au înţeles cel mai bine şi, evident, ne-au admirat până la veneraţie a fost, cred, Iordanes, istoric got din sec VI d.Hr., autorul unei istorii a goţilor (,,Getica”), pe care îi confundă cu geţii, cât şi al lucrării ,,Romana” ─ despre Imperiul Roman, până în anul 551 d. Hr.

Iordanes este autorul ,,portretului colectiv” al unui întreg popor, care a lăsat umanităţii, pentru eternitate, o înţeleaptă zeitate, şi anume pe Zamolxes!

Şi-apoi, cum să nu fii mândru că-n ceruri strălucesc, pentru neamul tău,cele mai mari zeităţi ce le-a dat vreodată pământul geto-dac şi de care ne vom rezema întotdeauna: Apollo din Apullum şi Zamolxes din Sarmizegetusa, amândoi venind din spaţiul nord-iraniano-sumerian, de unde s-au revărsat pretutindeni în lume, marile religii, ştiinţele, scrisul, artele,arhitectura, astronomia, mantica, cosmologia, teosofia, astrologia, medicina, poezia etc., etc.

        Iată ce spunea Iordanes, în ,,Getica” sa, despre nemuritorul neam al geto-dacilor:

        ,,...ce mare plăcere, ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele, vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală...”.

        ,,Iar noi locului ne ţinem:/cum am fost, aşa rămânem”:

,,oastea mea cu flamurile,/codrul şi cu ramurile;/coiful nalt cu penele,/ochii cu sprâncenele”,/căci de-aici pân'la Milet,/crește neamul traco-get;/paişpe ani, cu meşteşug,/a ţinut Roma în jug!...

Printre brazi şi flori de mac,/flutură stindardul dac;/şi-nc-o dată iar vom fi/stelele-n cer şi păpădii...  

                       Surpate,                                                               George Voica

                 30 august 2015