Agatârșii – o ramura a geților?!

Moto:  ,,Omul se bucură pentru un răspuns bun ieșit din gura lui.”

(Solomon – Proverbe, 15, 23 )

        A răspunde la întrebarea de mai sus e extrem de dificil, mai ales atunci când lucrurile ,, se încheagă ” greu, pe parcursul mai multor milenii, iar conexiunile dintre religiile indo-iraniene, nord-semitice și carpato-ponto-danubiene se realizează, în mod ciudat, între Sumer – Egipt – Grecia și Carpați, pe de o parte, și între nord-vestul Iranului – Caucaz și Carpați, pe de altă parte,  ca, în final ( deși e impropriu spus! ), să se amestece, ca într-un creuzet, exact aici, la strămoșii noștri traco-geți, care, astfel, au ,,creat” primul sincretism teologic al lumii antice!

Acest sincretism avea la bază Soarele, respectiv pe Apollo, încât nu e de mirare de ce acesta a fost numit Apollo Musagetes ( adică, ,,Apollo – Muza Geților ”, ci nu ,,conducătorul muzelor ”, așa cum, impropriu, a fost ,,tradus”) sau, la  Thucydides, în capodopera sa, ,, Războiul peloponesiac”, Apollo Archegetul, despre  care (până acum) nu am găsit nicio explicație istorică referitoare la etimologia termenului ,,Archegetul”!

        E firesc să-ți pui o asemenea întrebare ( mai ales când templul lui Apollo Archegetul apare în Sicilia și-n sudul Italiei; când vechea denumire dacică, Apullum – azi, Alba Iulia – este, în mod sigur, un ,,cuvânt de bază”, de la care a derivat ,,Apollo”, respectiv ,,apulii”, adică vechii locuitori ai Văii Mureșului, din zona Albei Iulia, unde, la Turdaș, au fost descoperite faimoasele ,, Tăblițe de la Tărtăria”), în condițiile în care știm sigur că acolo, pe cursul de mijloc al Mureșului,  în sec. VI, î. Hr., au venit agatârșii, care locuiseră până atunci în Țara Tătăria, adică în Țara Sciților, a Tătarilor, cu care nu aveau mai nimic în comun.

Din contră, așa cum am prezentat într-o altă lucrare ( ,, Herodot – despre noi și frații noștri” ) acei agatârși – în vremea invaziei lui Darius, din dinastia Ahemenizilor,fiul lui Istaspe și nepotul lui Cyrus cel Mare, regele perșilor, în sec.VI, î. Hr. – erau hotărâți să-i înfrunte pe tătari, spre a evita o confruntare cu perșii lui Darius, și asta, datorită faptului că ei știau prea bine că erau înrudiți cu perșii; că făceau parte din tribul ,, sacilor ” – adică, al dacilor/ dailor, sau, cum zicea Homer, ,,sailor” – unul din cele patru mari triburi iraniene: mezii, parții, perșii și sacii.

        Acei ,,saci” plecaseră, probabil, prin sec. XV-XIV î. Hr. dinspre Podișul Pamir și, fiind păstori, se-ndreptaseră după pășuni, urmându-și turmele înspre nord-vest, respectiv via : vestul Mării Caspice – Caucaz – nordul și nord –vestului Pontului Euxin, ajungând în Carpați, respectiv pe cursul de mijloc al Mureșului        (dar și-n Apuseni), unde întemeiaseră, se pare, cea mai înfloritoare așezare, ,,Apullum”, din care, odată ajunși în Insulele Mării Egee și-n Grecia Centrală, dar și-n Pelopones și, mai apoi, în Sicilia și sudul Italiei, avea să derive denumirea ,,grecească” de ,, Apollo”, adică zeul Soarelui, încât nu e deloc de mirare de ce în templele din zona Mării Caspice și-n Atena, cultul focului, al întreținerii sale, nestins, în Pritaneum, era un lucru de căpetenie!

        Evident că acei ,,saci” se întinseseră din nord-vestul Iranului, ajunseseră-n Media ( unde, o vreme, a fost regină Tomiris, ce domnea împreună cu fiul ei, Spergapeithes, pe care l-a ucis Darius, ,,cel nesătul de sânge”, și pe care regina Tomiris s-a răzbunat pentru uciderea drag fiului ei, înecându-l în sânge pe Cyrus cel Mare; scufundându-l într-un burduf de bou, plin cu sânge; înecându-l în sânge!), unde, prin sec. XVII, î. Hr., își lăsase trupe militare și Kecrops, regele pelasg al Egiptului.

E posibil, însă, ca acest rege să-și fi lăsat trupe și-n Ardealul de azi!

Acest lucru l-am dedus din cultul morților, care este identic egiptenilor și celor din Munții Apuseni, când, la nașterea copilului, oamenii nu se bucură, ci plâng, știind că va intra în necazurile vieții; la moarte, în schimb, se bucură, fiindcă, chipurile, au scăpat de tot ce e rău pe pământ, în lumea aceasta, și vor merge în ,,locuința cântecelor”, cum le plăcea indienilor să spună, vorbind, astfel ( având, de fapt, ferma convingere) de învierea sufletelor, și asta cu cel puțin o mie de ani mai înainte de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

        Un alt element comun egiptenilor și celor din Munții Apuseni ( obicei extrem de vechi,venind din Babilon! ) este vânzarea fetelor.

        În acest sens, e bine de văzut la Herodot, în ,,Istoriile” sale, cum decurgea acest obicei.

De aici pornind, deducem că din Vavilon și Sumer veniseră strămoșii pelasgi ai fenicienilor, lybienilor, egiptenilor și cartaginezilor.

Din Egipt ( Misir ), pelasgii invadaseră toată Grecia, Kecrops fiind primul rege și întemeietor al Atenei, în sec.XVIII- XVII, î. Hr.

        Revenind ,însă, la geto-daci ( mai ales la geți ), putem afirma cu tărie că aceștia ocupaseră un spațiu foarte întins, impresionant pentru acele vremuri ale începutului mileniului al II-lea, î. Hr.!

Aici avem în vedere pe messageți ( cei din Media, sau vechea Colchidă, cea cu lâna de aur, cu argonauții!), pe tisageți (cei de la Tisa și până la izvoarele Vistulei), tyrageți ( cei de pe Tyras/Nistru, adică cei din Basarabia și Moldova), geții carpatini, dar și cei nord și sud-dunăreni ( chiar cei de pe țărmii de vest ai Pontului Euxin), și, mai târziu, pe tessageți ( adică pe cei din Thessalia), iar acest lucru ni-l confirmă, vom vedea, chiar marele istoric și arheolog Vasile Pârvan, în ,,Getica”, atunci când ne vorbește despre agatârși și despre geți, el făcând o deosebire netă între cele două seminții!

        Mie, însă, mi se pare că nu trebuie să se facă o delimitare netă, și spun acest lucru, având în vedere faptul că, atunci, în timpul campaniei militare a lui Darius la Dunărea de Jos, în anul 514 î. Hr.,împotriva tătarilor/sciților,ei, agatârșii (s-a observat foarte limpede; vezi ,, Istoriile ” lui Herodot! ) n-au avut nicio teamă din cauza perșilor. Din contră, le-au spus tătarilor ( care le ceruseră ajutor) că ei nu-i vor susține, deoarece perșii nu cu ei aveau ceva de-mpărțit; că agatârșii nu le făcuserăniciodată vreo supărare perșilor, pe când ei, tătarii, intraseră-n pământurile perșilor, le ocupaseră în mod abuziv, și tocmai de aceea trebuiau să răspundă în fața lui Dumnezeu, fiindcă, iată, ziceau și credeau ei - și pe bună dreptate – era vorba de dreptatea divină; de mânia lui Dumnezeu, care venea, de acum, peste tătari!

        De aici putem trage, evident, câteva concluzii:

• între agatârși ( ramură a geților dintre Nistru și Carpați) și tătari nu era niciun fel de grad de rudenie;
• agatârșii aveau credință monoteistă, pe când tătarii nu credeau în nimic; din contră, o parte dintre ei ( nevrii sau neurii ) erau antropofagi;
• agatârșii erau nu doar un popor drept, credincios și viteaz, dar erau și foarte abili, în sensul că au preferat să părăsească spațiul în care locuiau – lăsându-l tătarilor – decât să se confrunte cu aceștia, cunoscându-le firea;
• au decis să meargă la neamurile lor de pe cursul de mijloc al Mureșului – în zona Alba Iulia -  să se stabilească acolo, unde, se pare, au întemeiat acea străveche cetate, A pullum ( e posibil,însă, să fi fost întemeiată de strămoși lor, sacii! ), închinată Soarelui, în care ei credeau, asemeni stră-strămoșilor lor indo-iranieni, căci iată ce ne spune Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu:

,,Principala divinitate a iranienilor înainte de Zoroastru era Ahura Mazda ( a se vedea, mai târziu, la egipteni, Ra / Soarele, de la Ahu-Ra, n.n.) ) ,, stăpânul înțelept” ), corespunzând zeului indian Varuna. Ahura Mazda era zeul cerului în timpul zilei ( deci, Soarele, n.n.), creator, protector al regilor.”

        ( Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu – Istoria Religiilor, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. , București, 1998, p. 181 )

        După cum specificăm mai sus, referitor la ,,contaminarea cultului solar”, suferită și de egipteni, trebuie să reproducem ce spunea și faraonul Egiptului, Amenofis al IV-lea  –  citându-l din M. Eliade, ,,Histoire” I, p. 120-122:

        ,,<< Soarele Zeu, afară de care nu mai există un altul>>.

Mircea Eliade mai face o afirmație, care aproape ne uimește: << Soarele Zeu, afară de care nu mai există un altul >>, era aplicată cu o mie de ani înainte de reforma de la Amarna, lui Amon Ra, lui Atum și altor zei.

Prin urmare, Amenofis al IV-lea a înlăturat pe Amon și pe toți ceilalți zei, numai în principiu.”

( Mircea Eliade, Histoire, I, p. 120-122 )

        Deducem, de aici, că, la egipteni, acel ,, cult solar ” exista deja pe la anul 2400-2300 î. Hr. , adică aproximativ în vremea în care se ridicau piramidele Egiptului antic, încât, firește, ne întrebăm dacă piramidele nu sunt ,, Temple ” nu doar ale faraonilor, ci, mai degrabă, ale Soarelui.

Astfel, faraonii își luau descendență divină!

        Așadar, Amenofis al IV-lea era conștient că ,, discul solar ”, respectiv Soarele, este cel căruia îi datorăm viața și doar el este protectorul faraonului, respectiv al regilor.

        Dar nu de același lucru erau conștienți și iranienii ( strămoșii sacilor și ai agatârșilor/geților ), de vreme ce iată ce ne spune același distins Prof. Emilian Vasilescu, referitor la divinitățile Iranului antic?!

        ,,Principala divinitate a iranienilor înainte de Zoroastru ( c. 599 –c. 522 î. Hr.; deci, a trăit cam în aceeași vreme în care Zamolxes era venerat la geto-daci, n.n. ) era Ahura Mazda ( ,,stăpânul înțelept ”), corespunzând zeului indian Varuna. Ahura Mazda era zeul cerului din timpul zilei, creator, protector al regilor. În al doilea rând era Mithra ( ,,contract ”, ,,fidelitate” ), zeu al cerului din timpul zilei și este pus în legătură cu soarele.”

sau:

        ,,Ahura – Mazda, care stăpânește împărăția binelui, este conceput în chip aproape monoteist și prezentat ca împărat ceresc așezat pe un disc solar înaripat. El este creatorul cerului și al pământului și autorul ordinii din lume.

Sub raport moral, el este sfânt, curat, drept. El a creat în lume numai ce este bun, curat, drept.

El locuiește în cer, care este numit ,,locuința cântecelor ”, sau ,, locuința dorințelor ”. Acolo primește laudele credincioșilor și le împlinește dorințele. Tot acolo va primi după moarte pe cei drepți, răsplătindu-i cu hrana și băutura nemuritorilor. Am putea spune că niciun alt zeu al antichității nu s-a apropiat atât de mult de monoteism ca Ahura – Mazda.”

               ( Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., p. 181-182 )

        După cum bine se vede, atât indienii, cât și egiptenii ( respectiv, Amenof al IV-le ) consideră că Soarele, sau ,, discul solar ” înaripat, este zeul principal, protector nu doar al regilor și al faraonilor, dar și al cerului și al pământului, al ordinii sociale, al binelui, adevărului și dreptății, ,,locuința cântecelor ”, adică zeul artelor, al muzicii...

        Dar nu tot așa apare și Apollo, la greci, ca zeu al Soarelui, al luminii, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase?!        

        Ba da, întocmai! Și-atunci, te-ntrebi, firește:

Grecii ,,l-au impus” iranienilor și egiptenilor, sau e tocmai invers?!

        Evident că da!

        Cum grecii înșiși îl mai numeau pe Apollo și ,, Apollo Musagetes ”, oricine se-ntreabă ( și pe bună dreptate! ) de ce, oare, i s-a mai acordat și acest cognomen, ,, Musagetes ”, ci nu ,,Musaegiptes ” ori ,, Musagrecos” ?

        Pornind de aici și de la cele afirmate mai sus despre părăsirea Țării Tătaria de către agatârși și așezarea lor în interiorul Arcului Carpatic, pe cursul de mijloc al Mureșului, în sec. VI, î. Hr. , în zona Turdaș, respectiv Apollum ( azi, Alba Iulia, unde, după cucerirea romană, își avea reședința și legatul Legiunii a XIII-a  Gemina), suntem tentați să credem că denumirea de Apollo derivă tocmai de la Apullum. Locuitorii acelei regiuni se numeau ,, apuli ”, adică apolinici, sau, mai simplu, cei ce venerau Soarele, și era firesc, de vreme ce îi aveau drept strămoși pe iranienii saci, care, am văzut, venerau Soarele, înălțându-i imne de slavă, așa cum avea s-o facă și Zamolxes, în sec. VI, î. Hr., cel care i-a dat Capitalei Daciei numele de Sarmizegetusa, adică Șarpele de Foc / Fulgerul / Strălucirea Luminii/ Soarele  -  zeul getulilor și al sailor!

        De aici, din Arcul Carpatin, ne spune V.Pârvan, în ,, Getica ”, agatârșii și geții aveau să coboare-nspre sud, trecând Dunărea și invadând Rodope și Macedonia și ajungând apoi până la Marea Egee:

        ,,3. Că <<agathyrșii >>, adică oamenii regelui care-i va fi condus spre Apus, un    << Agathyrsos >> oarecare ( cf. Numele conducătorului Scythilor împotriva lui Dareios, nu << Idanthyrsos >> , locuiau la râul << Maris >> ( Mureș, n.n. ), care <<curgând la agatârși, merge să se verse în Istros >>, ceea ce, după descoperirile arheologice ( vezi chiar Tăblițele de la Tărtăria, de la Turdaș, pe Mureș, lângă vechiul Apullum/ Alba-Iulia, n.n.) mai sus înșirate, e perfect exact.

        4. Că agatârșii erau  -  cel puțin pe vremea lui Herodot – un neam deosebit de scythi și cari locuiau dincolo de granițele Scythiei propriu-zise. Ei sunt, e drept, iubitori de viață ușoară și poartă pe ei multe podoabe de aur ( Munții Apuseni doar ei îi exploatau, cu foarte mult timp înainte de cucerirea romană, n.n. )  (<<purtând cele mai multe obiecte de aur>> ) și sunt înclinați spre polygamie, ca și scythii și ceilalți barbari      ( cu care conviețuiseră în Țara Tătaria, până la invazia lui Darius, regele perșilor, n.n. ), << dar apropiindu-se de traci ( care fuseseră ,,contaminați” cultural, politic și economic de către pelasgii egipteni ai lui Kecrops, n.n. ) prin celelalte obiceiuri >>, în vreme ce, dimpotrivă, <<neurii foloseau legile scythice ( nu se conduceau după legi, nu studiau, ci erau antropofagi, n.n.).

        Prin urmare, e clar : despre agathyrși Herodot are știri precise, atât geografice, cât și etnografice.

Dar el are și informații politice precise: conflictul dintre Ariapeithes ( prefixul ,,aria” ne amintește foarte clar de termenul indian ,,aryas”, însemnând ,,nobili” sau ,,oameni liberi”, ori oameni ,,de aceeași rasă”, triburi care veneau dinspre Podișul Pamir.

De fapt, erau triburi de indo-europeni / dravidieni sau ,,arieni”, care au pătruns în India prin strâmtoarea Cheiber și au populat malurile fluviului Ind din regiunea numită astăzi Punjab, unde și-n zilele noastre se folosesc foarte multe cuvinte traco-gete, aduse, evident, de dravidienii veniți în India între anii 2500-1500 î. Hr., care cunoșteau scrisul hieroglific și aveau legături cu lumea civilizată a vremii lor, cu Egiptul, Creta și Mesopotamia, cu Sumerul, de unde și veniseră; erau, deci, pelasgi egipteni, de vreme ce cunoșteau scrisul ideografic, pe care îl întâlnim – exact pe atunci – în Piramidele de pe Podișul Giseh din Egipt!

Acest lucru ne dovedește foarte clar că pelasgii Sumerului / sudul Mesopotamiei porniseră-n exodul lor spre Mediterana mai înainte ca indo-iranienii să pornească spre Europa, n.n.) care domnea la Răsărit de Nistru, și Spargapeithes, care domnea în Carpați este bine cunoscut și l-am analizat cu alt prilej.

Nu e însă superfluu să ne oprim asupra faptului că numele regelui agathyrșilor, Spargapeithes, de pe vremea lui Ariapeithes, tatăl lui Skiles ( c.a. 500 î. Hr. ) este identic cu numele regelui scythilor de la Nipru, cu patru generații înainte de Idanthyrsos, deci de prin sec. VII ori cel mai târziu prin a. 600 î. Hr. și cu numele generalului massageților, << Spargapises, feciorul reginei Tomyris, biruitoarea lui Cyrus.

Aceste cunoștințe relativ bogate asupra agathyrșilor, nu se pot explica decât într-un singur chip: între Ardeal și Olbia ( colonie greacă,sec.VII î. Hr., de la gurile Bugului, n.n. ), vechiul drum de invazie scitică, prin Basarabia și Moldova de Jos, funcționa mereu și, la Tyras ( Cetatea Albă, azi, la gurile Nistrului n.n. ), unde, desigur, se făcea schimbul de mărfuri între olbiopoliți și thracii din Apus,se puteau afla multe lucruri cu privire la Țara Aurului ( Munții Apuseni, din Ardeal, n.n. ) și la locuitorii ei.

        5. Că, de altfel, caracterul originar schytic al agatârșilor nu este a se găsi numai pe cale filologico-arheologică, ci e stabilit și prin mărturii geografico-istorice.

Ptolemaeus înșirând neamurile din Sarmația europeană, cunoaște cam între Niprul și Domul superior neamurile iranice ale agathyrșilor și aorsilor ( Deci, Ptolemaeus  recunoștea clar că agatârșii nu erau de același neam cu tătarii,adică cu sciții, ci erau iranieni, n.n.).

Dar el nu e singurul: Dionysius Periegetul, Plinius și Ammianus Marcellinus îi cunosc tot în același nord îndepărtat, alăturea de gelonii și melanchlaenii, între <<Ocean>> ( Marea Neagră, n.n.) și <<Munții Ripaei>> ( pe care N. Densușianu, în ,,Dacia preistorică”, îi identifică ci Munții Carpați, și cred că nu greșește deloc, n.n.).

        De altă parte, migrația scythilor [<< agatârși >>] nu se oprise în Carpați, ci tocmai în Rodope și la Marea Egee, către gura râului Nestos, unde ei împinseseră cu dânșii și triburile getice, pe care le constatăm prezente aici încă de prin a. 500 î. Hr.

În adevăr,acei [<<trausi>>] despre care Hesychius ne spune că erau un [<<popor scitic>>], iar Steph. Byz. [<< popor pe care elenii îl numesc agatârși>>] ( Acesta are perfectă dreptate: sciții sunt un neam total diferit de agatârși; sciții sunt de neam turanic, iar agatârșii, de neam iranian, n.n. ), nu erau traci, cum crede Tomaschek, ci sciți, complet tracizați, încă de pe vremea lui Herodot, întocmai ca și agathyrșii din Dacia.   ----  Astfel dară agathyrșii dintre Nipru și Don sunt scythii împinși într-acolo   ---- spre regiunile slavo-finice ---- ca și în Crimeea ---- cimmero-traci ---- de sarmații și apoi de alanii, care veniseră din sec,IV î. Hr. , trib de trib, fără întrerupere, din stepa turaniană. Măruria lui Ptolemeu confirmă ---- în direct ---- și pe cea a lui Herodot, că vechii agathyrși erau un neam scythic plecat spre Vest și despărțiți de schythii propriu-ziși, de la Nipru, ---- căci regăsirea agathyrșilor de la Nipru la ceilalți autori de după Herodot ne indică originea migrației, care avusese loc în sec. Al VII-lea î. Hr.”

        ( V. Pârvan, Getica, Editura Meridiane, București, 1982, p. 26 )

        Iată că cel puți patru dintre cei mai mari istorici ai lumii ( Ptolemaeus, Dionysius Periegetul, Pliniu cel Bătrân și Ammianus Marcellinius ) recunosc că agatârșii erau de neam iranian; poate erau o ramură a vechiului trib al sacilor, din care au descins geto-dacii; mai precis, erau o ramură a marelui neam al geților, care ( după cum vom vedea, și încă chiar la Thucydides, în ,, Războiul peloponesiac”) au reușit să se  ,,reverse ” din nord-vestul Iranului până-n Sicilia și sudul Italiei, aproape de orașul Neapole de azi ---- care era un emporiu cartaginez ----, lucru absolut senzațional, despre care mulți ncă se îndoiesc și-acum!

        Așa cum susținea ( și pe bună dreptate ) N. Densușianu, tyrageții și frații lor, agatârșii, locuiau, într-adevăr, între <<Ocean>> și <<Munții Ripaei>>, adică în Basarabia și Moldova, pe care le-au părăsit în timpul invaziei lui Darius ( regele perșilor ), în sec. VI î. Hr. , care venise să-i pedepsească pe sciți ( pe tătari ), după cum ne spune foarte clar Herodot în ,, Istoriile ” sale ( lucru despre care am mai vorbit și în lucrarea intitulată ,,Herodot, despre noi și frații noștri ”, apărută în vol. ,, Rădăcinile neamului românesc ”, Editura Rotipo, Iași, 2015 ) ,ci nu pe agatârși, iar de aici reiese, logic, că perșii îi știau pe agatârși că le erau rude de sânge.

        Evident că Darius avea dreptate; la fel și istoricii amintiți, inclusiv Herodot, dar ,,dreptatea” lor e răstălmăcită, se vede, de V. Pârvan.

Nu vream să fim malițioși, dar lucrurile, cred, se vor limpezi atunci când, citând din Thucydides, vom vedea prea bine că agatârșii erau un neam total diferit de sciți/tătari, chiar dacă, uneori, au migrat împreună spre sud, spre Rodope și Marea Egee ( cum spunea V. Pârvan, deși suntem surprinși de afirmația sa, conform căreia migrația s-ar fi oprit în Rodope si-n Marea Egee! Toate, însă, la timpul lor! ), luându-i cu ei și pe geți.

        În ceea ce privește sec. VII î, Hr. ,  când, zice V. Pârvan, ,,regăsirea agathyrșilor pe Nipru la ceilalți autori de după Herodot ne indică originea migrației, care avusese loc în sec. VII î. Hr. ”, noi credem că migrația iranienilor dinspre nord-vestul Iranului spre vestul Mării Caspice – Caucaz – nordul și nord-vestul Pontului Euxin-Nistru-Basarabia-Moldova- Carpați  - Transilvania – vestul Pontului Euxin – Dunăre – Hemus – Attica – Pelopones – Insulele Mării Egee – nord-vestul Asiei Mici ( Frigia, Mysia, Lydia, Caria, Arhipeleagul Cicladelor și al Sporadelor ), până la Marea Carpathică (lângă Marea Lybiei), la Insula Carpathos (toponim ce ne indică, limpede, originea  -   Munții Carpați, locul de baștină al ionienilor și al celorlalte triburi elene: dorienii, eolienii și aheeni ) avusese loc cu cel puțin două  -  trei secole înaintea războiului troian.

Altminteri, nu vedem de ce Homer ar fi vorbit, în ,,Iliada”, de argeieni, ahei și danai ( de la Danubiu, evident ),  de ,,getuli” ( de la geți, desigur ), de sai/saioi ori dai ( de la saci/daci), de leonieni ( eolienii de pe țărmul Pontului Euxin ), și, mai ales, de Ahile, respectiv ahei, dacă aceștia nu ar fi luat parte la războiul troian (sec. XII î. Hr. )

Astfel, înclinăm să-i credem, mai degrabă, pe Homer ( cel mai mare poet al tuturor timpurilor ) și pe Thucydides ( cel mai mare istoric al lumii antice ), despre care avem convingerea că erau traco-geți, cu atât mai mult, cu cât un alt mare istoric antic, Strabon, recunoștea că descindea din neamul traco-geților macedoneni ( după bunică-sa ) și vorbea limba ,,koine”, limbă ce pare a fi fost folosită de însuși Homer, în versurile sale, iar Thucydides era tot de origine macedoneană, el fiind stăpânul absolut al minelor de argint și de aur din Muntele Pangaion din Macedonia.

Tatăl lui Thucydides se numea Oloros, nume curat traco-get, foarte vechi, din componența căruia făcând parte ,,oros”, care înseamnă ,,munte” până-n ziua de azi, numele acesta de familie fiind destul de des întâlnit în Maramureșul istoric.

        Iată, așadar, un alt indiciu al migrației geto-dace și agatârșe ( însoțiți, adesea, de arcași sciți, după cum vom vedea la Thucydides, în ,, Războiul peloponesiac ” ) spre Grecia  -  Marea Egee  -  Pelopones și, din 431 î. Hr. , spre Sicilia și sudul Italiei, pe care    ( deși pare incredibil! ) marele neam al geților ( mai apoi, al așa-ziselor ,,triburi elene” ) le-au civilizat până la Neapole, colonie-emporiu, ce fusese întemeiată, ziceam, de cartaginezi ( fenicieni nord-semitici ).

Aceștia nu putuseră coloniza Sicilia, fiindcă Sicilia era deja colonizată de iberici, care, la rândul lor, au fost alungați în nordul Siciliei chiar de geții care au reușit să ocupe toată regiunea dintre Marea Adriatică și Marea Ionică, regiune căreia i-au pus numele de Apuleia ( Puglia ).

Dar, oare, Apullia nu ne amintește de străvechea așezare dacică de pe Mureș, de la Alba Iulia de azi, care, cândva, se numea Apulum, iar locuitorii acelei regiuni și ai Munților Apuseni, ,,apuli” sau ,,apulei”?!

Chiar întâmplător să fie lucrul acesta?! Eu cred că nu, cum întâmplătoare nu este nici bogăția lingvistică a geților și a sicilienilor, care folosesc, în comun, și azi, foarte multe cuvinte, din care aș aminti doar câteva: șubă ( haină groasă, de lână), scarpeți                      ( încălțăminte țărănească, din piele ) , Ileana ( în siciliană, Ilenia ), hupiți (adică ,, foarte lacomi ” ), în nordul Olteniei, iar la sicilieni și eleni, ,,hopliți”, desemnându-i pe cei bogați, angajați pe bani, adică mercenari.

Aceștia erau plătiți ( asemeni ,,peltașilor”  -  soldați traci, din infanteria ușoară, care purtau săbii și mai erau numiți ,, diaci ”, adică ,,daci” ) cu o drahmă pe zi.

O drahmă de argint cântărea 4, 31 gr. Șase mii de mine de argint, în drahme, făceau un talant, adică aproximativ 25 kg.

        Faptul că-n zilele noastre, în nordul Olteniei îndeosebi, dar și-n nordul Munteniei, se găsesc tezaure de argint ( drahme ) în cantități variabile între 10-25 kg. (uneori chiar mai mult! ), denotă clar că acei ,,hopliți” / ,,hupiți” ( după cum spun si-acum bătrânii din satul Șerbănești, de pe râul Otăsău, în județul Vâlcea, din Subcarpații Olteniei ) erau angajați ca mercenari în războaiele dintre Sparta și Atena, dintre Atena și perși, ori dintre Atena și Sicilia, dar nu numai.

        Unii istorici au susținut ideea că acele tezaure ar fi ,,rodul” comerțului care se făcea între Grecia și Geto-Dacia.

Nu negăm acest lucru, mai ales că aproape întreaga Grecie și Insulele Mării Egee ( chiar nord-vestul Asiei Mici ) se aprovizionau cu grâu din Dacia. Dar nu numai cu grâu, ci și cu miere, cu piei de animale ( vite ), cu stejar pentru corăbii și chiar cu chihlimbar, coloniile veneto-ilire din nordul Olteniei fiind cunoscute până azi, după toponimia lor: Frâncești, adică Venețieni!

        Negustorii, însă, știau să-și ,,valorifice” drahmele, pe când hopliții (,,hupiții”) și le îngropau în pământ ( de regulă, prin păduri ), atunci când năvăleau peste ei neamuri barbare, migratoare.

Și-apoi, să nu uităm că hopliții nu ,, se rezumau ” doar la solda zilnică, de o drahmă, ci, pornind în pradă (după obiceiul din toate timpurile ), jefuiau, întorcându-se acasă ( în nordul Olteniei, să zicem ) foarte bogați, neștiind, însă, prea bine ce să facă și cum să folosească o asemenea imensă avere.

Că, pentru a se întoarce acasă bogați, comiteau crime oribile ( omorând întreaga populație a unei cetăți / polis, ori toți copiii unei școli din Grecia! ), ne-o spune însuși Thucydides, îngrozindu-se până și el de aceste atrocități fără de margini, care dovedesc clar că, prin daci, sau ,,diaci”, uneori, Thucydides îi denumea, cu siguranță, și pe sciții care și ei luptau, ca hopliții, alături de geți și de agatârși.

        Iată doar un singur exemplu de sadism asiatic, scitic :

        ,,Năvălind deci tracii ( e vorba de geto-daci, agatârși, dar și sciți, n.n. ) în Mycalessos ( care veniseră, fiind chemați de oratorul Demosthenes  -  tot traco-get  -  , să lupte împotriva Siciliei, n.n. ), au prădat și casele, și templele, și au ucis pe  bărbați, fără să cruțe nici pe cei mai în vârstă, nici pe cei mai tineri, ci ucideau pe toți, la rând, cum îi întâlneau, chiar femei și copii, ba chiar și animale de povară și orice vietate întâlneau.

Într-adevăr, neamul tracilor, la fel ca cei mai sângeroși barbari, când e plin de îndrăzneală este foarte crud.

5. Tot atunci s-a produs o mare tulburare și s-au săvârșit tot felul de ucideri și, între altele, barbarii, dând peste o școală de copii, care era cea mai mare în acel loc și în care doar că intraseră copiii, i-au ucis pe toți. Această nenorocire, teribilă și neprevăzută, mai mare decât oricare alta, s-a abătut asupra întregii cetăți ( Mycalessos, oraș în estul Beoției, n.n. ).

Tebanii, aflând de cele petrecute, au sărit în ajutor și, surprinzând pe traci, când se retrăgeau, le-au luat nu prea multă pradă și, înspăimântându-i, i-au urmărit până la Euripos și până la mare, unde erau ancorate vasele care-i aduseseră ( Așadar, veniseră pe cai până-n Macedonia, ori chiar până-n Thessalia, iar de acolo se îmbarcaseră pe vase, n.n. ).

Pe cei mai mulți dintre ei i-au ucis pe timpul când se îmbarcau, pentru că nu știau să plutească, iar cei de pe corăbii, când au văzut cele ce se petreceau pe uscat, au scos vasele de sub ținta arcurilor; apoi tracii, în restul retragerii, luând-o înainte, cu dibăcie, spre cavaleria thebanilor, care li se adăugase la încput, s-au strâns la un loc într-un punct anumit și, rânduindu-se în ordine de bătaie ( Deci, clar: erau mercenari foarte bine instruiți pentru luptă, n.n. ), făceau de strajă; câțiva dintre ei au fost uciși în acest timp. O parte dintre ei au fost nimiciți în cetate, unde rămăseseră ca să prade.

În total au pierit două sute cinzeci de traci, din o mie trei sute.”

        ( Thucydides  -  Războiul peloponesiac, Editura Științifică, București, 1966, Cartea a VII-a, 29 și 30, p. 609-610 )

        Și când te gândești că urmașii acestor hopliți/ ,,hupiți ”, lacomi de argint, bunicii noștri de până mai ieri, foloseau două expresii populare traco-gete, de o frumusețe și de o gingășie rară, incredibilă pentru cei în venele cărora curgea sângele acela năpraznic și năvalnic, din urmă cu 2500 de ani, ,,se sparie gândul ”, vorba cronicarului.

        Iată expresiile acelea, pe care eu însumi le-am auzit din gura bunicii mele dinspre mamă, Parachiva Udrescu, din Șerbăneștii Vâlcii, pe Otăsău, în nordul Olteniei:

1. Fii al mier(t)ii! Adică, fii dulce și bun ca mierea!
2. Fii al mânghii! Adică, fii robul mângâierii!

Din traco-geto ,, mânghii ” (mângâiere ) a dat, în latină, subst.  ,,manganeare”; ,, mângâiere sufletească ”, folosind cuvântul fraged-frăgui, ce-ți alină dorul și durerea inimii.

        Veacuri de neguri și de nemângâiere!... Veacuri tropotinde, de cai năpustiindu-se peste Istru-nghețat, în nopți cu viforniți albastre, de la fluviu în jos, spre Rodope, Macedonia, Epir, Thessalia, Pelopones, ca, mai apoi, în a. 431 î. Hr., acest neam năpraznic prăvălindu-se peste alte seminții, înrobindu-le, ucigându-le, ori ei între ei luptându-se, așa cum încă din cea mai adâncă vechime-o făceau când, încingându-și mijlocul cu brâul cel lat, se luau la trântă, ori la pumni, așa cum și azi încă, la țară, feciorii noștri o fac, iar lucrul acesta ne e specific numai nouă, impresionându-l până și pe Thucydides:

        ,,În vechime, chiar la întrecerile de la Olimpia ( în Elida, în nord-vestul Peloponesului traco-get, n.n. ), atleții, când luptau, aveau un brâu în jurul părților rușinoase și nu sunt mulți ani de când obiceiul a încetat. Chiar acum ( în sec.V, î. Hr., n.n.) mai sunt printre barbari ( între ei incluzându-i, desigur, și pe geto-daci, n.n.), și, mai ales, printre asiatici ( se referă la tătari, probabil, n.n. ), unii care organizează întreceri la trântă și la pumni, și când le fac sunt încinși cu un brâu. S-ar putea arăta și alte obiceiuri pe care le practicau vechii eleni, la fel cu barbarii de acum ( Deci, recunoaște, indirect, că ,,vechii eleni” veniseră din Carpați, n.n. ). ”

        ( Thucydides, op. cit., Cartea I, 6, p. 150 )

        Dar ,, vechii eleni ”, despre care face vorbire Thucydide, nu provin di așa-zisele ,,triburi elene ” : ionienii, dorienii ( descendenți din ionieni ), eolienii ( de la Dunăre și de la Pontul Euxin ) și aheii de la Tyras / Cetatea Albă, de la Nistru, din Basarabia, unde Neoptolemos, fiul lui Ahile, a ridicat un turn închinat memoriei tatălui său, nemuritorul erou al ,,Iliadei” lui Homer ?!

Și-atunci, de ce să ne mai mirăm că ,,trânta” ( încingându-te cu un brâu lat, roșu, ori tricolor, de regulă ! ) s-a  practicat până în urmă cu 4-5 decenii, și încă se mai practică și azi în satele românești?!

Obiceiul, evident, e foarte, foarte vechi, și el aparține geților, acestui mare neam, care a cucerit pentru prima dată lumea, întinzându-se ( după cum vom vedea cât de curând ) din NV Iranului până în NV Asiei Mici  -  Marea Egee  -  Marea Adriatică și Marea Ionică, ajungând să ocupe, de la pelasgii egipteni, nu doar toată vechea Grecie, ci până și Sicilia și jumătatea de sud a Italiei de azi ( până la Neapole )!

        Uluitor neam! Minunat !

        Dar (după cum bine vom vedea ) nu doar elenii (atenienii și peloponesienii, în special ) îi angajau pe  geți ca mercenari, fiind aceștia foarte buni arcași, dar până și cei din neamul nostru trac îi chemau, cu osârdie, sub arme, dându-le șefilor lor talanți de argint și de aur, daruri de mare valoare, evident, la care se mai adăugau ,, stofe brodate și nebrodate, și alte odoare.”

De exemplu, regele tracilor, odrysul Sitalces, fiul lui Ters, pornind împotriva lui Perdiccas, fiul lui Alexandros, regele macedonenilor, și împotriva chalcidienilor din Tracia, apelează la geți, ci nu la alte neamuri: scythi, melancheeni, neuri/nevri ori la alte seminții, știind prea bine că doar pe vigoarea și vitejia geților și agatârșilor se putea bizui.

Că atât odrysul lui Sitalces, cât și macedonenii lui Perdiccas erau, de fapt și de drept, din același neam, cel al traco-geților, iată că firea năvalnică, traco-pelasgă, nu se dezmințea nici măcar în urmă cu aproximativ 2500 de ani, frații luptându-se între ei, pentru că banii și puterea dezbină, iar ,,sula de aur, zidul cetății străpunge” , după cum bine zice un proverb polonez.

        Cu toate că, ,,într-adevăr, regatul odryșilor a fost cel mai mare dintre cele aflate în Europa  -  între golful Ionic și Pontul Euxin  -  și prin veniturile în bani, și prin alte bunuri, dar în ceea ce privește forța combatantă și mărimea armatei, acest regat era cu mult în urma regatului sciților ” ( Thucydides, op. cit. , Cartea a II-a , 95/5, p. 299 ), Sitalces n-a apelat la ajutorul sciților (știindu-i că nu erau înrudiți cu tracii ), ci la cei din același neam, adică la geții nord și sud-dunăreni și pontici, îndeosebi, bazându-se, mai ales, pe călărimea geților, dar și pe pedestrimea care purta săbii și care, încă din vremea războiului peloponesiac, locuiau în Rodope de sute de ani, adică din vremea migrației primelor valuri așa-zis elene.

        Aici se cuvine să facem o observație  ce-i aparține, de fapt, lui Thucydides (contra opiniei lui V. Pârvan ), referitoare la sciți și, indirect, la agatârși  -  care erau, desigur, o ramură a geților  -  din care reiese că, într-adevăr,  agatârșii n-aveau niciun grad de rudenie cu sciții/tătarii veniți din ținuturile turanice, din fundul Asiei.

        Dacă V. Pârvan susține că agatârșii ar fi ,,foști sciți, iar pe vremea lui Herodot tracizați ” ( V. Pârvan, op. cit. P.26 ), iată ce ne spune Thucydides:

        ,,Pornind din ținutul odrysilor, el ( Sitalces, odrysul, regele tracilor, n.n. ) cheamă la arme, mai întâi pe tracii care erau între muntele Hemus și Rodope și până la Pontul Euxin și la Hellespont, și asupra cărora își exercita domnia ; a chemat apoi pe geții de dincolo de Hemus și celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istros și Pontul Euxin, mai mult spre mare (din Dobrogea de azi, n.n. ); geții și locuitorii de prin acele părți (Deci, geții locuiau atât la nord, cât și la sud de Dunăre, fiind, iată, atestați de Thucydides încă din sec. V î. Hr. , n.n, ) sunt vecini cu sciții ( E clar că marele istoric antic știa prea bine că geții nu erau înrudiți cu sciții, chiar dacă unii  -  cei din Scythia Minor  -  aveau același port, n.n. ), au același port și sunt toți arcași călări (Tocmai de aceea, fiind arcași foarte buni, grecii îi numeau pe geți ,,blahos”, adică ,,vlahi” sau ,,aruncători de săgeți”/arcași. De aici, mai târziu, s-a încetățenit denumirea de vlahi  -  vezi Biserica Blacherne sau Vlaherne/ a Vlahilor, din Constantinopole, iar la nord de Dunăre, Valahia Mare/Muntenia și Valahia Mică/Oltenia, n.n. ).

Sitalces chema la arme pe mulți dintre tracii munteni ( păstori geto-daci, desigur, n.n. ), care erau neatârnați ( Deci, erau stăpâni ai munților din Hemus, Rodope,Epir, Thessalia și Macedonia, n.n. ) și purtau săbii, și care se numesc ,,dioi” ( Cred că acest termen este o formă alterată a cuvântului ,,daci”, fiindcă aceștia, într-adevăr, stăpâneau până și poalele Olimpului, iar toponimele cele mai convingătoare sunt, și azi: Livadia, Dealul lui Neag, ș.a.,n.n. ); cei mai mulți locuiesc în Rodope. Pe unii i-a convins, oferindu-le bani, iar alții l-au urmat de bunăvoie”, și Thucydide continuă:

        ,, Cea mai mare parte a călărimii o pregăteau odrysii și, cu ei, geții. În rândurile pedestrimii, cei mai buni luptători erau cei care purtau săbii; aceștia erau luptătorii care, independenți din punct de vedere politic, coborâseră din Rodope ( unde stăpâni erau geto-dacii și agatârșii, pe care-i vom regăsi la același Thucydides,  în ,, Războiul peloponesiac ”, chiar în persoana unui Agatârcheos  -  vezi Agathyrsos, regele și comandantul militar al agatârșilor așezați pe Mureș, în sec. VI î. Hr. ,după cum ni-l prezintă V. Pârvan  -  care era tot comandant, dar nu de pedestrime, ci de flotă syracuzană.

Așadar, agatârșii conduși de urmașii legendarului Agathursos, din Geto-Dacia, apar , două secole mai târziu, în Sicilia și în sudul Italiei, pe care le colonizează, n.n.).

Cealaltă mulțime a oștii, amestecată, îl urma pe Sitalces, inspirând frică prin mulțimea ei.”

        ( Thucydides, op. cit. , Cartea a II-a, 96/1, 97/5 și 98/4, p. 297-298; 299-300)

        Că arcașii geto-daci ( asemeni sciților ) erau recunoscuți în toată lumea antică greco-latină, nici nu mai încape îndoială.

Dar ei mai erau  renumiți și pentru bogăția în grâu, în miere, în piei de vite și lemne (stejar) pentru construirea corăbiilor.

Cum toate acestea se găseau din belșug în Geto-Dacia carpato-ponto-danubiană și sud-dunăreană, e de înțeles de ce geții erau ,,la mare preț” în ochii elenilor.

În lus, vitejia geților era prea bine cunoscută.

Pentru toate acestea, geții se bucurau de prețuirea și admirația grecilor:

        ,,Într-adevăr, ei ( lesbienii, care erau tot geți ionieni, proveniți din Carpați, după cum am mai spus-o în lucrarea intitulată ,, Ahile și triburile elene ”; de asemenea, tot din Insula Lesbos era și Sapho,prima mare poetă a neamului nostru traco-get  -  după Homer, evident, n.n. ) așteptau să se termine închiderea cu diguri a limanurilor, înălțarea zidurilor, construcția corăbiilor și sosirea resurselor care trebuiau să vină din Pont ( Pontul Euxin, n.n. ),adică arcași și grâu ( pe care-l cultivau geții, ci nu tătarii ! n.n. ) și cele ce-și mai procurau de acolo.”

        ( Thucydides, op. cit., Cartea a III-a , 2/1, p. 307 )

        Prin ,, cele ce-și mai procurau de acolo”, în mod cert Thucydides se referă la arme, dar și la argint și la aur, apulii/apuleionii de pe Mureș și din Munții Apuseni (descendenți din legendarul Ion  -  Deucalion/Calion/Caloian), având din belșug aur și argint, ce erau necesare pentru solda hopliților și pentru întreținerea armatei, în general.

Evident că pentru toate acestea, geto-dacii primeau de la greci, la schimb, frumoase amfore, vinuri dintre cele mai bune, ulei de măsline, statuete de bronz etc.

De altminteri, ionienii, descendenți din ,,Ion” ( Ion cel Voinicel, după cum e cunoscut și azi în colindele din  Țara Loviștei ) s-a impus ca un fel de pronume de reverență, adoptat fiind de toți voievozii munteni și moldoveni ai Evului Mediu, și chiar în vremea lui Ion Constantin Brâncoveanu.

Însuși Marele Mircea cel Bătrân ( 1386-1418 ) își scria numele, pe zapise, Io (n) Mircea – voievod, Domn a toată Țara Românească a Ungrovlahiei și a ținuturilor de dincolo ( de Carpați ),până la Marea cea Mare.

        Iată cum apare scrisă titulatura sa într-un document din anul 1406, dat de Mircea  Mănăstirii Cozia, în care, pe lângă titulatura voievodului român, apar și granițele stăpânite de acest domnitor:

        ,, Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare Voievod și Domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungro-Vlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și herțeg   (stăpânitor; de aici derivă, probabil, Hațeg, n.n. ) al Amlașului (vechi ducat românesc situat la vest de Sibiu  -  deci în zona Orăștie-Hațeg, feudă a domnilor Țării Românești, în sec. XIV-XV d. Hr. , n.n. ) și Făgărașului și Domn al Banatului Severinului și pe amândouă părțile, pe toată Podunavia ( peste Dunăre; în nordul Bbulgariei de azi, n.n.), încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al Dârstorului ( azi, Silistra, în Bulgaria, n.n. )”

        ( Arh. Gamaliil Vaida  -  Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare, Editura Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Rm. Vâlcea, 1986, p. 19 )

        De asemenea semnau și Ion Ștefan-  voievod, ori Ion Bogdan-vodă ( fiul lui Ștefan cel Mare ),ș.m.a , pronumele de reverență ,,Ion ” sau ,,Io” indicând originea divină a ,, unșilor Domnului ”, un anume ,,ION”, care descindea, probabil, din Deucalion, care, mai apoi, s-a transformat în Calion, respectiv Caloian, după cum se păstrează și azi obiceiul cu același nume, Caloianul, în special în Teleorman dar și-n Dobrogea, despre el vorbindu-ne pe larg, Theodor T. Burada.

        Dar, oare, nu ei, apulii/apuleionii geți, fuseseră primii (poate prin sec. XV-XIV î. Hr. ), care porniseră înspre părțile de miazăzi, ajungând să stăpânească aproape toată Grecia, ce era pelasgă, cucerită, în întregime, de pelasgii Egiptului, cei care, la rândul lor, veniseră din Sumer, dinspre NV. Iranului și din Haldeea, unde ridicaseră primele zigurate, iar mai apoi, ajungând în Fenicia, Lybia, Egipt și Cartagina, să ridice primele piramide, și asta, acum aproximativ 5000 de ani, cunoscând scrierea hieroglifică?!

        Dacă ei, apulii geto-daci, reușiseră să-i învingă pe acești geniali și divini pelasgi, ajungând regi în Attica, la Atena, iar mai apoi, fiind înfrânți de eolieni și ahei și alungați înspre părțile de răsărit ale Mării Egee, în NV Asiei Mici (unde au întemeiat 10 colonii, Ephesul și Miletul fiind cele mai strălucitoare; Miletul, la rându-i, întemeind, în secolele VII și VI, î. Hr. ,alte colonii ionice pe țărmii de vest ai Pontului Euxin ), înseamnă că, într-adevăr, Homer avea dreptate că getulii au luat parte la Războiul troian; că troienii au fost învinși de aheii lui Ahile și au trebuit să părăsească regiunea Troadei/respectiv Troia, și să se stabilească în Pelopones; mai apoi, în Sicilia și în sudul Italiei, de unde, peste șapte secole, aveau să pornească Războiul peloponesiac, alături de descendenții lor, dorienii.

        De fapt, ultimul rege al Atenei ( înainte de a fi alungați de ahei înspre Răsărit ) a fost dorianul Codros, al cărui nume traco-get cred că nu mai poate fi pus la  îndoială de nimeni.

        Iată, așadar, ce ne spune marele istoric al lumii antice, Thucydides, referitor la ,,peregrinările”,la migrația ionienilor porniți din Carpați înspre Grecia și Insulele Mării Egee, iar mai apoi, de la Troia, la Pelopones, Sicilia și sudul Italiei:

        ,, Cum în aceste zile, în care ei ( lacedemonienii/ spartanii din Pelopones și atenienii, în vremea Războiului peloponesiac, n.n. ) se întâlneau, cetatea Scione din Pallene ( din sudul Macedoniei traco-gete, n.n. ), desprinzându-se de atenieni, a trecut de partea lui Brasidas ( comandantul spartan din Pelopones, fiul lui Tellis, n.n. ). Scionienii din Pallene spun că își au originea în Pelopones și că primii lor locuitori au pornit de la Troia și au fost duși de furtună în acest loc ( în Pelopones, n.n. ), de care s-au folosit și acheii, și au locuit aici.”

        ( Thucydides, op. cit. , Cartea a IV-a , 120/1, p. 448-449 )

        Așadar, lacedemonienii sau spartanii din Pallene ( din Macedonia ) erau traco-geți. Aveau foarte clară conștiința originii lor, știind, iată, de unde porniseră stră-strămoșii lor, unde migraseră, încotro fuseseră alungați din Atena și cum ajunseseră în Troia, iar de acolo, în Pelopones, și iar în Macedonia.

        Până a ajunge iarăși în Macedonia ( de unde porniseră, după ce veniseră din Carpați, prin sec. XV-XIV î. Hr. ), ei colonizaseră,spuneam, coasta de NV a Asiei Mici, de la Phocaia la Milet; apoi, au colonizat insulele din fața țărmului de la Chios până la Leros și Cycladele, în afară de Melos, Thera, Asthypalaia, Attica și Eubeea, unde, de acum, stăpâni erau aheii, care-i alungaseră ceva mai înainte de Războiul troian din sec. XII î. Hr.

        În timpul acelei colonizări, ionienii au mai ocupat și insulele din Arhipeleagul Sporadelor, coasta Traciei  și Macedonia, încât nu e de mirare de ce Zamoolxes, în sec. VI, î. Hr., s-a dus în Sporadele de Sud, la Școala din Samos; practic, mergea la neamurile sale traco- gete!

        Corăbieri și negustori vestiți, bărbați cu adevărat eroici, ionienii au ntemeiat (după cum am mai spus) colonii și pe țărmul Mării Negre : Tomis (Constența ), Histria, Calatis (Mangalia ), Dionysopolis ( Balcicul, în Bulgaria ), Odessos ( Varna, în Bulgaria ), Olbia ( la gurile Bugului ) ș.a.m.d.

        Lucrarea lor, de răspândire a culturii și a limbii traco-gete, a atins, cred, apogeul în vremea Războiului peloponesiac, când au pornit cu război împotriva siculior iberici ce stăpâneau Sicilia, ocazie cu care au întemeiat mai multe colonii.

        Dacă în cazul Războiului troian, spartanii au pornit împotriva Atenei din orașul Chalcis ( situat în sudul Etoliei, la N. de Pelopones ),în cazul Războiului peloponesiac s-a pornit tot dintr-un oraș cu același nume, Chalcis, dar aflat în vestul Eubeei, la est de Boeția.

De data aceasta, însă ( 431 î. Hr. ), războiul nu se mai ducea între spartani și atenieni, în special. Din contră, aceștia duceau tratative spre a-și uni forțele și a porni împotriva siculilor/siconilor din Sicilia (un foarte important grânar ), dar și împotriva celor din sudul Italiei, care mai înainte chiar de anul 500 î. Hr. erau o țintă pentru ionienii din Milet, care i-au îndemnat pe perși ( în anul 500 î. Hr. ) să pornească o expediție împotriva insulei Naxos, ,,în interesul exilaților naxieni”, de unde deducem că cetatea Naxos fusese ocupată cu mult mai înainte de geto-daci și de agatârși!

Altminteri, nu se poate explica de ce în anul 413 î.Hr. ( în plin război peloponesiac) apare numele Agatarchos (comandant al flotei siracuzane), atestat atât de Thucydides, de Nicodos din Sicilia, dar și de Dionysos din Halicarnas:

        ,,După-aceea, syracuzanii trimit 12 nave, care erau comandate de Agatarchos  syracuzanul  (Acest Agatarchos trebuie să fi fost un urmaș regal al acelui Agathyrsos, stabilit cu agatârșii săi pe cursul de mijloc al Mureșului, în sec. VI î. Hr. , după cum știm de la Vasile Pârvan, seminție iraniană, de neam get, ramură a marelui popor al geților, care venerau  -  ca și Zamolxes  -  Soarele, lucru ce-l vom vedea, în curând, și-n Sicilia, semn clar că geții și agatârșii, dar și câțiva sciți, colonizaseră Sicilia  -  alungându-i spre nord pe băștinașii siculi iberici  -  , dar și sudul Italiei, și asta cu mai bine de un secol înaintea Războiului peloponesiac, de vreme ce aveau și unTemplu al lui Apollo Archegetul (!), polisuri și o puternică flotă, ceea ce denotă o intensă viață economică, un comerț înfloritor, n.n.).

Una din aceste corăbii mergea spre Pelopones, transportând o solie care să spună spartanilor că au mari speranțe și să-i determine să ducă mai intens războiul împotriva atenienilor.

Se vede, clar, că ,,Divide et impera! ” se folosea din toate timpurile. Sicilienii, respectiv geto-dacii și agatârșii syracuzani  -  întemeietorii cetăților din Sicilia  -  voiau ca tratativele dintre spartani și atenieni să eșueze; să nu se mai formeze o alianță împotriva Siciliei, lucru pe care diplomații sicilieni geto-agatârși, dar și traco-geții din Pelopones  -  care erau de același neam: ionieni și dorieni  -  au reușit pe deplin. Dintre cei ce duceau tratativele era și Damagetos, nume clar traco-get : Dama/Dima Getul ! n.n. ).

Cele unsprezece corăbii navigau spre Italia (spre a le cere ajutor fraților lor, n.n.), fiind informate că anumite corăbii, pline de bani, se îndreptau către atenieni. Aceste corăbii, întâlnind celelalte vase, au distrus pe cele mai multe și au ars lemnele de construcție la Cauloniatis, lemne pe care le pregătiseră atenienii   (încercând, astfel, să cucerească Sicilia și sudul Italiei, ci nu spartanii peloponesieni, cu care, chipurile, încercau să facă o alianță contra Siciliei!

Ciudată și murdară lecție de perfidie politică, specifică, iată, nu doar lumii antice de acum 2500 de ani, dar pe care, din nefericire, o întâlnim și azi, semn clar că firea umană nu s-a schimbat cu nimic, de la începutul lumii, și nici că se va schimba vreodată, n.n.)

După aceea, s-au dus și pe la locrieni și, în timp ce ele erau ancorate, una dintre holcadele ( vasele ce transportau echipament militar, soldați și alimente, n.n. ) din Pelopones a sosit, trasportând hopliți tespieni. Syracuzanii, după ce au luat pe acești oameni pe corăbii, au plecat spre casă.

( Așadar, syracuzanii duseseră tratative cu peloponesienii, pe ascuns de atenieni, fiindcă, după cum spuneam, și unii și alții erau dorieni, descendenți din ionienii carpatini geto-agatârși, iar ei, și unii, și alții, știau prea bine lucrul acesta, n.n.)

Atenienii, punându-i cu douăzeci de corăbii în dreptul Megarei ( oraș în NE Istmului Corint,  întemeiat în sec. VI-V î. Hr. ; metropolă a Callatisului, n.n. ) au capturat o corabie cu oamenii de pe ea. Pe celelalte nu au putut să le captureze, pentru că s-au refugiat la Syracusa.”

        (Thucydides, op. cit. , Cartea a VII-a, 25/1,2, 3 și 4, p. 606 )

        Așadar, comandantul flotei syracuzane, Agatachos,  era, în a. 413 î. Hr., unul dintre urmașii lui Agathyrsos, agatârșul get de pe Mureș, din Apullum/Alba Iulia de azi, unde, în 1964, la Turdaș, s-au descoperit celebrele Tăblițe de la Tărtăria, care aparțineau  agatârșilor, cei ce venerau Soarele.

La iranieni, Soarele se numea Hvar sau Atar, iar la indieni ( frații lor ), Agni, însemnând ,,foc”.

        Se pare că apulii/apulionii  -  locuitorii acelei străvechi regiuni dacice, Apulum  -  aveau acolo, pe Mureș, un templu închinat Soarelui, pe care, poate, îl venerau sub numele de Apulum, iar de aici, după mai multe secole de la migrația așa-ziselor ,,triburi elene” înspre zona meridională, numele să se fi transformat în Apollo.

Altminteri, nu ne putem explica ( decât dacă ținem cont de legenda elenă a nașterii lui Apollo și a sorei sale, Arthemis, în Insula Delos, fiind ei frați gemeni, fiii lui Zeus și ai Letei, legendă asupra căreia va trebui, totuși, să ne oprim, fiindcă are legătură cu istoria poporului român, referitoare chiar la întemeierea Țării Românești ) cum de numele de Apollo Archegetul apare tocmai în Sicilia și nici existența acelui edificiu public, Pritaneul, în orașele grecești, unde se întreținea focul sacru, se primeau oaspeții publici și se întrețineau înalții funcționari publici.

        Un asemenea templu al focului eu însumi am văzut la Baku, la iranienii de la Marea Caspică.

Acolo veneau, în genunchi ( din India, până la Baku ! ) ,,păcătoșii”, să i se închine focului sacru din templul sfânt, pe care era inscripționată zvastica,preluată, apoi, de germani, în al doilea Război Mondial  -  simbol al opulenței, al bunăstării.

Tot aici, la Templul focului de la Baku,venea să se roage și marele savant chimist Mendeleev!

        Dar să revenim la colonizarea Siciliei și a sudului Italiei, precum și la comandantul flotei syracuzane, Archegetul, din Insula Naxos, colonie ce a fost întemeiată de Tiuctes, tatăl lui Eurymedon, care a fost comandant atenian, de origine ioniană, traco-getă, atestat atât de Thucydides, cât și de Diodor.

        Se spune că cei dintâi locuitori ai Siciliei au fost ciclopii ( cei cu un singur ochi, așezat în frunte ) și lestrigonii (populație antropofagă ).

Evident că este vorba de o legendă antediluviană, probabil!

Cert e că primii locuitori, autohtoni,ai Siciliei au fost ,,sicanii”, care erau de origine iberică. După colonizarea Siciliei (prin înfrângerea și alungarea ibericilor de către dorienii veniți din Pelopones  -  coborâtori, repet, din ionienii traco-geto-carpatini  -  , ibericii au fost împinși în sud-vestul Siciliei ( în regiunea Agricenttum, de azi ), iar noii stăpâni  -  dorienii traco-geți  -  luându-și numele de ,, siculi”/,,siceli”; ceilalți, cei de dinaintea lor, ibericii, luaseră numele de ,,sicani”:

        ,,Este evident că,după ei (după iberici, n.n.), în Sicilia,cei dintâi locuitori au fost sicanii, așa cum spun unii, și pentru că erau autohtoni, dar, așa cum se dovedește a fi adevărul, ei erau iberi, izgoniți de către ligyeni (liguri, populație străveche, de pe țărmul de nord al Mării Tireniene, din Italia și Galia, n.n. ) de la râul Sicanos din Iberia. Și chiar după numele lor insula s-a numit atunci Sicania; mai înainte fusese numită Triacria ( cu aluzie la forma insulei ,,Cu trei vârfuri”).

Sicanii (deci, dorienii traco-geți, n.n. ) locuiesc și acum în nordul insulei. După cucerirea Ilionului ( Troiei, n.n.), câțiva troieni ( care, după cum am mai spus, erau un amestec de pelasgi și de getuli, peste care veniseră ionienii  -  dar și eolienii  -  alungați din Attica, zona Atenei, de aheii lui Ahile, care, după Războiul troian, au fugit cu corăbiile: unii oprindu-se în Lybia  -  unde și azi anumite triburi berbere folosesc cuvinte traco-gete  -  , în Cartagina, în Pelopones, dar, se pare, și în Sicilia și sudul Italiei, și chiar  în sudul Galiei/Franței, în zona Marsiliei de azi,n.n. ), fugind de achei, au sosit cu corăbiile în Sicilia și, așezându-și locuințele în vecinătatea sicanilor ( ibericilor, n.n. ), au fost numiți, împreună cu ei, elymi ( populație din vestul Siciliei, n.n. ); cetățile lor erau Eryx și Egesta.

Împreună cu ei au mai locuit și câțiva foceeni (cei din nordul Beoției, la sud de Thessalia, n.n. ) împinși de furtună de la Troia, mai întâi în Africa și apoi în Sicilia.

Sicelii din Italia (deci traco-geții dorieni, care ocupau cea mai mare parte a Siciliei, fiind ei, așadar, adevărați colonizatori ai Siciliei, dar și ai sudului Italiei, n.n. )  -  acolo locuiau  -  au trecut în Sicilia, fugind, așa cum se spune, de opici,și este probabil pe niște corăbii mici,ținându-se aproape de port, și fiind împinși de vânt, cum desigur ar fi plutit și în altă parte ( Deci, se confirmă că, după Războiul troian, troienii lui Eneas  -  traco-getulii ionieni și dorieni, dar și pelasgi și de alte neamuri, predominând, însă, primele 3 seminții  -  s-au stabilit în Italia, n.n. ).

Și astăzi ( în sec. V î. Hr. n.n. ) se mai află siceli în Italia ( adică traco-geto-pelasgi, n.n. ), iar ținutul și-a luat numele de la Italos, un rege al sicelilor,  care se numea așa. Venind ei cu o mare armată în Sicilia, au înfrânt într-o mare luptă pe sicani ( iberici, n.n.) și i-au împins spre miazăzi ( asta, după Războiul troian, în sec. XII î. Hr.; apoi, dorienii, în sec. V î. Hr. , i-au înfrânt și i-au alungat și ei pe sicanii iberici, n.n.), iar nordul insulei l-au făcut să se numească, în loc de Sicania  -  Sicilia; ei și-au așezat locuințele în cele mai rodnice regiuni.

De când au trecut în Sicilia și până la venirea elenilor ( dorienilor peloponezi, care erau traco-geți și agatârși, n.n.) aici s-au scurs trei sute de ani. Încă și acum stăpânesc ei partea meridională și nordul insulei. Au mai locuit și câțiva fenicieni pe la marginile întregii Sicilii, ocupând înălțimile dinspre mare și insulele învecinate, pentru a face negoț cu sicelii. Și după ce elenii au înaintat, în mare număr, pe mare, fenicienii părăsind localitățile Motye,Soloeis și Panormus și-au așezat locuințele în apropierea elymilor (care locuiau în vestul Siciliei, n.n.), bazându-se pe alianța pe care au încheiat-o cu aceștia și pe faptul că de aici între Cartagina și Sicilia este o mică distanță. Atâția au fost deci acești barbari și în acest fel au locuit în Sicilia.”

        ( Thucydides, op. cit., Cartea a Via, 2/1,2,3,4 și 56, p. 523-524 )

        Așadar, Thucydides afirmă cu tărie că, după Războiul troian ( primele decenii ale sec. al XII-lea, î. Hr. ), ,,câțiva troieni, fugind de ahei, au sosit cu corăbiile în Sicilia și, așezându-și locuințele în vecinătatea sicanilor,au fost numiți, împreună cu ei, elymi” ; aceștia, mai apoi, au fost cuceriți de o mare armată a sicelilor din Italia, care au și dat numele Siciliei.

Acest lucru se întâmpla cu 300 de ani mai înainte de venirea dorienilor în Sicilia, adică în jurul anului 753 î. Hr. , când știm că s-a înființat Roma.

Oare acei siceli, conduși de regele Italos, se confruntaseră cu Remus și cu Romulus pentru întemeierea Romei și, fiind înfrânți de aceștia, fuseseră nevoiți să se retragă spre sudul Italiei și spre Sicania/ Sicilia?!

Nu cumva acei sicani (conform legendei lui Enea T. , adică Troianul ) erauurmașii troienilor care, în vremea Războiului troian, se retrăseseră spre Italia, fiind, de fapt, împinși de furtună, fiindcă era vremea-nspre iarnă și vânturile băteau cu putere, corăbierii troieni nemaifiind în stare să se descurce, cu atât mai mult, cu cât erau loviți de cea  mai grea nenorocire: pierderea Troiei, pe care o părăseau, lăsând-o arzând în vâlvătăi până la cer ; toată averea ce o agonisiseră generații de-a rândul. În plus, cea mai mare parte dintre ei erau însoțiți de familii!

        Dar acei troieni, după cum spuneam ceva mai înainte, erau un amestec de getuli (veniți în primul val, probabil prin sec XV – XIV î.Hr. , iar în al doilea val, prin sec. XII-XI î. Hr.), pelasgi (veniți din Sumer poate cu o mie de ani mai înainte de getuli  -  sau ,,danai”, ,,argeeni” sau ,,ahei”, după cum ne spune Homer, în ,,Iliada”  -  , ionieni, dorieni, macedoneni, lidieni etc. , alungați, din Attica, de ahei.

Aceștia, aproape cu toții, vorbeau limba traco-getă, mai precis ,,Koine” sau ,,chaone”  -  de la caoni/cauconi  -  limbă pe care au folosit-o Homer și Strabon, acesta din urmă recunoscând că era macedonean, după bunică-sa, și cretan, după bunicu-său. Dar Creta, din Sporade, era în Marea Carpatică  -  deci, era tot traco-get!

        Limba ,,koine”, cred, nu era altceva decât un idiom al limbii traco-gete , și anume ,,vlaha”!

Și-atunci, firește, ținând seama de legenda conform căreia Enea T. , adică Troianul, a venit în Italia cu refugiații supraviețuitori ai Războiului troian și că vorbeau traco-geta, am putea deduce că regele sicelilor, Italos (urmaș al lui Enea T. ) vorbea tot traco-geta!

Astfel, se naște întrebarea firească, simplă: Oare Împăratul Traian ne-a romanizat, când noi, traco-geții, am colonizat Sicilia și Itaia?!

De asemenea, cum dorienii Peloponesului întemeiaseră (300 de ani mai târziu de la Întemeierea Romei ) colonii în Sicilia traco-getă, deducem  că sicelii regelui Italos, cât și dorienii lui Thincles (întemeietorul coloniei care a fondat orașul Naxos  -  oraș care, în mod sigur, avea ca metropolă Insula Naxos din Marea Egee, din Sporadele de N )  erau de același neam: traco-geți, vorbind traco-geta sau vlaha!

        Așa cum spuneam, mai pe la începutul acestei lucrări, graiul oltenesc se aseamănă foarte mult cu cel al locuitorilor din regiunea Agrigentto, din vestul Siciliei, încât suntem de-a dreptul stupefiați, gândindu-ne cum de-a fost posibil ca acest grai traco-get să reziste timpului, cu atâtea migrații și valuri de neamuri, mai bine de 3000 de ani, adică de la Războiul troian până în zilele noastre.

        Vigoarea unei limbi cred că este expresia vigorii neamului căruia îi aparține această limbă; a neamului care a creat-o: în cazul nostru,traco-pelasgii aramaici!

De altminteri, capodopera lui Thucydides,  ,,Războiul peloponesiac” , face numeroase referiri ( andronime,hidronime, toponime ) la geți, îndeosebi.

Thucydides ne mai spune un lucru extrem de interesant, și anume că scionienii  (macedonenii) din Pallene ( peninsulă în partea de SV a Calcidicei  -  SE Macedomiei  -  , între golful Thermaic și cel Toronaic ) veniseră și ei în Pelopones, după Războiul troian, fiind aduși tot de furtună; plecaseră, așadar, odată cu troienii care fuseseră împinși în Sicilia de aceeași furtună; erau, evident, tot vorbitori de traco-getă, de vlahă, ori koine:

        ,, Scionienii (cei din cetatea Scione, din Pallene,n.n. ) din Pallene spun că își au originea în Pelopones și că primii lor locuitori au pornit de la Troia și au fost duși de furtună în acest loc, de care s-au folosit și acheii, și au locuit aici.”

        ( Thucydides, op. cit. , Cartea a V-a, 120/1, p. 448-449 )

        Așadar, atât Enea T. ( Troianul ) cât și întemeietorii coloniilor din Pelopones și Sicilia erau din același neam ( ionieni și dorieni ) și vorbeau, firește, aceeași limbă: traco-geto-pelasgă, din care s-a născut, mai apoi, limba latină vulgară/priscă, cu ramurile ei : carpato-balcanică,italică, galică, iberică.

        Mai spuneam, de asemenea, că la tratativele ce se duceau în vederea unei alianțe  între atenieni și peloponesieni, spre a se porni lupta împotriva Siciliei, a participat  -  din partea lacedemonienilor/spartanilor - și Damagetos, adică Damas/Dimas – Getul, care a și depus jurământul și a făcut libații.

Că acest Damas Getul era dorian din neamul traco-get, avându-și originea în Pelopones (după ce strămoșii săi veniseră de la Troia ) ne-o spune un alt traco-get, Hermocrates, din Syracuza ( capitala Siciliei, întemeiată tot de dorieni ), care, venind la Camarina ( azi, Torre de lamarana, oraș pe coasta de vest a Siciliei, în regiunea Agrigento, unde se vorbește aproape ca în Oltenia Subcarpatică ! ), la tratativele de pace cu atenienii, afirmă cu tărie:

        ,, ... noi (syracuzanii; sicilieni, în genere n.n. ) suntem dorieni liberi, care locuim Sicilia, venind din Peloponesul liber, ca să locuim Sicilia.”

        ( Thucidides, op. cit., Cartea a VI a, 77/1, p.570 )

        Iar ei, dorienii, erau descendenți din ionienii carpatini, unul dintre cele patru ,, triburi elene ” : ionienii, dorienii, eolienii și aheenii, după care s-au și împărțit genealogiile grecești.

După, cum ziceam, ei au migrat în valuri spre părțile meridionale,colonizând nu doar Grecia Centrală, dar și insulele Mării Egee și coasta de nord-vest a Asiei Mici, de la Phocaia la Milet ( Miletul și Ephesul fiind cele mai strălucitoare dintre coloniile lor ); apoi, insulele din fața țărmului de la Chios până la Leros, Cycladele, în afară de Melos, Thera, Astypaloia, Attica și Eubeea.

A urmat, după aceea, colonizarea Insulelor Sporade  (încât nu ne mai mirăm de ce Zamolxes, în sec. VI, î. Hr. , a mers la studii la Școala din Iisula Samos și , apoi, în Insula Creta ; că la est de Insula Creta se află Insula Carpathus, iar marea din preajmă, Marea Carpathică  -  dovedind fără tăgadă originea ionienilor, și anume Munții Carpați ! ), coasta Traciei și Macedonia, întemeind colonii pe țărmii de vest ai Pontului Euxin.

În plus,ionienii și descendenții lor, dorienii, porniți din Chalcis din Eubeea ( la începutul sec. V î. Hr. ) au colonizat Naxos ( azi, Capo di Schiso, oraș pe coasta de est a Siciliei, fondatorul lui fiind Thiucles ; aici, la Naxos, Thiucles a zidit un altar lui Apollo Arhegetul !! ), Leontinoi (oraș în estul Siciliei, la 35 km. De Syracusa ), Catana ( tot pe coasta de est a Siciliei, la poalele Etnei ), Zancle/ oraș în nordul Siciliei, la strâmtoarea din fața orașului Rhegion, din Italia ), Himera ( pe coasta de nord a Siciliei, la est de Palermo ); în sudul Italiei au întemeiat Cyme, Elea ( căreia i-au dat numele după Elis sau Eleia/Elida, cea mai de vest regiune a Peloponesului), Rhegion (azi, Reggio din Calabria ) și Siris, iar în Galia/Franța, au întemeiat Massalia, adică Marsilia.

        Ionienii carpatini! Uluitor neam!

Să colonizezi atâta spațiu, din Carpați,în nord-vestul Asiei Mici, aproape toate insulele Mării Egee; să ai o mare, Marea Carpatică; o insulă, Carpathus; să colonizezi aproape toată Grecia, Sicilia și sudul Italiei (chiar și o parte din Franța ); să-ți impui numele de ,,spartan”, e de-a dreptul uimitor!...

Și, totuși, ei sunt stră-strămoșii noștri traco-geți, de care mă simt cu adevărat mândru până-n clipa din urmă a vieții mele!

Căci nu mai văd un alt neam european, care să aibă atâta vigoare, înțelepciune, demnitate, curaj și credință, așa cum e neamul din care, iată, ne tragem; care ne-a dat faimă, o limbă, o civilizație, vânzolind lumea, așa cum a făcut-o  nu doar Alexandru Macedon ( tot traco-get ), dar au făcut-o și romanii,după cum ne spunea poetul Lucan (dar și Ovidiu), dacii și romanii se înțelegeau prea bine unii pe alții, încât am putea spune că războaiele daco-romane ( ca, de altminteri, cel troian și cel peloponesiac ) au fost războaie fratricide!!

        Că acești traco-geți se trăgeau din irano-sumerieni, care venerau focul și Soarele, nu mai încape îndoială.

Altfel, nu vedem de ce Apollo e zeul Luminii, al Soarelui, al muzicii, al poeziei și al artelor frumoase, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu zeitatea indiană UȘAS, dar și cu AGNI, zeul focului, care, mai târziu, va ajunge să fie venerat și în templele grecești.

        Acest cult al focului sacru, întreținut în Pritaneu  -  edificiu public, templu al focului  -  venea, desigur, pe filiera ioniană, carpatină, după cum vom încerca să explicăm cât de curând.

        Că Apollo este o formă coruptă de la Apullum  -  străveche cetate dacică, înființată, poate, de tribul iranian al ,,sacilor” (dacilor, dailor, sailor, cum le mai spunea Homer ), unde bănuim că se afla un Templu închinat Soarelui, care, mai târziu, după secole, avea să fie venerat și de agatârșul Zamolxes  -  este aproape o certitudine, de vreme ce numele de Apollo a fost folosit pentru prima dată de ionienii din nord-vestul Asiei Mici ( la fel ca și zeul Dionysos ! ); apoi, în toată Grecia.

        Spuneam că este izbitoare asemănarea dintre zeitățile indiene UȘAS (,,aurora”) și AGNI- zeul focului ( la iranieni, ATAR sau HVAR, ideogramă ce apare și pe Tăblițele de la Tărtăria ).

        După cum ne este prezentată într-unul din imnele ,, Rig-Vedei ”,zeița Ușas era ,,fiică a cerului și soră a nopții. Ușas era tânăra, frumoaa și zglobia zeiță care alungă visele rele și noaptea, deșteaptă florile, păsările și pe oameni, surâzând tuturor și împărțind pretutindeni voie bună.

Îmbrăcată într-o haină splendidă, zeița sosea în fiecare dimineață, în închipuirea vechilor indieni,  pe un car tras de doi cai roșii ( Deci, Soarele, n.n. ) și de două vaci roșii, deschideau drumul soarelui, care, îndrăgostit de ea  ( vezi, la noi, legenda celor doi frați gemeni: Soarele și Luna, n.n. ), o urmărea necontenit fără s-o poată ajunge vreodată. Dansatoare cerească, Ușas era vechea și totuși mereu tânăra călătoare a cerului, care renaște necontenit și pe care oamenii o imploră pentru a avea hrană, copii, vite și viață lungă.”

        ( Emilian Vasilescu, op. cit. , p. 199 )

        Așadar, cea mai veche credință a hindușilor era cea legată de Soare, de lumină, de muzică, de flori și păsări, de surâs, așa cum apărea Apollo la vechii greci, semn clar că ionienii au fost influențați foarte mult de credințele indo-iraniene.

        La fel și AGNI, zeul focului, la indieni, va fi, mai târziu, la greci, Apollo, de vreme ce amândoi au aceleași însușiri, semn clar că Apollo este o variantă perfectă a lui Agni (ori Atar, la iranieni ) :

        ,, În schimb, Agni, zeul focului, era cel mai de seamă dintre zeii pământești. Indienii și-l  reprezentau ca pe un zeu frumos, strălucitor ca soarele (la fel si Apollo, n.n. ), cu barbă roșie și cu părul arzând în flăcări care se înalță până la cer. Agni era zeul focului din soare, din fulger ( vezi Fulgerul, ca simbol al focului și al Soarelui, la Zamolxes, în lucrarea subsemnatului, intitulată ,,Zamolxes, reformatorul, postată pe Internet! ) și de pe vatră, adică din toate cele trei regiuni divine ale universului.

Era însă îndeosebi zeul focului care mistuie jertfele de pe altar și al focului casnic.”

        ( Emilian Vasilescu, op. cit. , p. 200 )

        Așadar, Soarele este zeul cel mai venerat al lumii precreștine, cu cel puțin trei sau chiar cinci milenii în urmă, el apărând ( după cum am văzut ceva mai înainte ), atât la iranieni, cât și la egipteni ( vezi Amenof al IV-lea, Templul de la Amarna ) ca un ,,disc solar”.

Mai precis,  Creatorul este așezat pe discul solar, identificându-se cu acesta.

Tocmai de aceea, focul și Soarele erau sacre,fiind venerate din Sumer până în Carpați și Sicilia, după cum bine vom vedea, atunci când vom vorbi de Apollo Arhegetul din Insula Naxos,din Sicilia.

Până atunci, însă, trebuie să vorbim despre Apulum, Apulia ( Puglia ) și despre legenda lui Apollo, așa cum apare ea la greci ( mai precis, la ionienii carpatini din nord-vestul Asiei Mici, mai întâi, și apoi din toată Grecia ).

        Legenda ne spune că, Apollo și Artemis ( la romani, Diana ) erau frați gemeni, fiii lui Zeus și ai Letei, care, din cauza geloziei Herei  -  soția lui Zeus; cea mai de seamă dintre zeitățile Olimpului traco-get; fiica lui Cronos/zeul timpului și a  Rheei/fiica lui Uranus și a Geei ; era nu doar soția lui Zeus, dar și sora acestuia, iar de aici, evident, s-a născut la noi, în Carpați, legenda fraților Soarele și Luna, arhicunoscută, pe care, cred, cei din Carpați au dus-o-n Olimp!  -  a trebuit să fugă și să-i nască pe Apollo și pe Artemis într-o insulă pustie, Delos, din Marea Egee (în Arhipeleagul Cycladelor).

        Cum insulele Mării Egee au fost colonizate de ,,triburile elene”, în special de eolienii veniți  de la Dunăre și de la Pontul Euxin, credem că Apollo este un zeu geto-dac,ce derivă, probabil, de la Apulum, după cum am mai zis.

        Imaginația ionienilor nord-vest asiatici (din Asia Mică ) e însă cu totul și cu totul specială, dacă putem spune astfel, de vreme ce ei și-au închipuit că Apollo a iubit-o și pe Cassandra, fiica regelui Priam, al Troiei.

Acest lucru ar vrea să dovedească, însă, că legenda a luat naștere în sec. al XII –lea, î.Hr. , deși sunt aproape convins că ea s-a născut aici, în spațiul carpato-ponto-danubian, fiind ,,transplantată” în spațiul meridional odată cu primul val al migrației carpatine: aproximativ în sec. XV – XIV, î.Hr.

        Revenind la Leto (care era pământeană ), putem spune că, la romani, ea s-a numit Latona.

Se pare că de aici provine și numele de Letonia (dar și cel de Lituania), locuitorii acestei țări provenind din romanii ce fugiseră (odată cu turmele de oi) în timpul războaielor civile de la Roma, după cum susține N. Densușianu, în ,,Dacia preistorică”.

        La romani, Latona apare cu coif! Acel coif apare,însă, și pe inscripția de pe mormântul lui Tihomir (tatăl lui Basarab I, întemeietorul Țării Românești), dar și pe crucea din centrul comunei Titești, județul Vâlcea.

        Mormântul lui Tihomir se află în punctul numit ,,Gruiul Plăcintei”, la aproape 2 km. de centrul comunei Titești.

Acest lucru ne spune limpede că întemeietorii Țării Românești (Basarabii) descind din triburile romane venite dinspre părțile Mării Baltice.                

        Acei romani, ce-și părăsiseră locuințele în vremea războaielor civile, îndepărtându-se cât mai mult de Roma cea setoasă de sânge, de răzbunare, să fi fost din acei troieni (urmași ai lui Enea T. / Troianul), care, în urma Războiului troian, fuseseră împinși de furtună nu doar spre Africa, Pelopones și Sicilia, ci și spre Adriatica, de unde, apoi, ajunseseră în Italia?!

Să fi simțit ei, instinctiv, că transhumanța o aveau de mii de ani în firea și-n inima lor, încât, dându-și seama că, stând pe loc, neamul lor piere, și-atunci (precum, instinctual, păsările cerului ) să fi auzit în ei chemarea spre departe, spre libertate și spre spații de lumină și de liniște?!        

        Cert e că N. Densușianu a emis o ipoteză care pare a avea sorți de izbândă, chipul Basarabilor, conformația lor fizică, tenul, caracterul dârz și puternic denotă că, într-adevăr, ei sunt urmașii acelor ionieni și dorieni plecati, cu milenii în urmă, din Carpați și care, iată, se reîntorceau la vechile vetre strămoșești, care-i strigau și-i mai strigă și acum.

        Vechiul Apulum , așezarea dacică de pe Mureș; apoi, municipiu mult lăudat pentru bogăția agricolă, dar, mai ales, în aur, și colonie romană (despre care unii înclină să creadă că și-ar fi luat numele de la Apulia/Puglia, deși e tocmai invers! ), era nu doar un important centru economic, administrativ, politic, dar și militar, aici staționând Legiunea a XIII a Gemina, și tot aici își avea reședința și legatul – comandantul acelei legiuni.

        În ceea ce mă privește, ținând cont de faptul că Tăblițele de la Tărtăria au fost descoperite în apropiere de Apulum (Alba Iulia), la Turdaș, înclin să cred că acolo s-a aflat un Templu al Soarelui și al focului sacru, pe care tribul ,,sacilor” l-a adus din nord-vestul Iranului, de unde ei veniseră aproximativ prin sec. XVIII – XVII î. Hr. , cu muult mai înainte de venirea sciților/tătarilor din stepele turanice ale Asiei.

        Acest cult al Soarelui și al focului sacru a fost dus, apoi, înspre zona meridională, de primul val al migrației carpatine geto-dacice.

Odată ajunși în Grecia Centrală și, mai târziu, în nord-vestul Asiei Mici, traco-geto-dacii nord și sud-dunăreni, dar și pontici, au înființat colonii strălucitoare, în care trebuia, firește, ca la loc de cinste să se afle Templul zeului venerat de moșii și strămoșii lor : Soarele!

Și-atunci, au zidit Templul lui Apollo în toată Grecia Centrală, Continentală, maritimă, dar și pe țărmii de nord-vest ai Asiei Mici, ca mai apoi, extinzându-și colonizarea, să ridice temple lui Apollo și-n Sicilia, cel mai important și cel mai vechi dintre ele aflându-se în Insula Naxos.

 E vorba de Templul lui Apollo Archegetul, despre care iată ce ne spunr Thucydides:

        ,,Cei dintâi dintre eleni, chalcidienii (traco-geto-dorienii, veniți din Insula Chalcis, din Eubeea, la sud de Macedonia, n.n.), pornind pe mare din Eubeea; împreună cu Thucles, șeful coloniștilor, au colonizat insula Naxos și au zidit altarul lui Apollo Archegetul , care se află și acum (aprox. în a.430 î. Hr. , n.n. ) în afara cetății, și la care aduc theorii ( deputați care prezintă o ofrandă și consultă oracolul, n.n.) jertfe, înainte de a pleca din Sicilia.

În cursul anului, Archias, un heraclidian (comandant macedonean, după cum Heraclid  - fiul regelui Macedoniei, Lysimachos, urmașul regelui macedonean, care trecuse Dunărea și venise la geți, iar Dromihete l-a făcut prizonier; apoi, căsătorindu-se cu fiica macedoneanului, l-a eliberat pe acesta – ajunsese comandant syracuzan, n.n.) din Corint, izgonind mai întâi pe siceli ( iberici,n.n.) din insulă, a întemeiat Syracusa în locul în care, nemaifiind acum scăldat de valuri, se află în interiorul cetății; ceva mai târziu și exteriorul cetății, fiind înglobat la cetate, a devenit populat.

Thucles și chalcidienii, pornind din Naxos, în al cincilea an de la întemeierea Syracuzei, au izgonit pe siceli prin război și au adus acolo pe leontinenii (din cetatea Leontini, aflată la nord de Syracuza; evident că e vorba de eolieni/leonieni/leontini; deci, tot de neamul traco-get al eolienilor de la Pontul Euxin și de la Dunăre, n.n.).

Catanienii l-au ales, ca întemeietor al cetății, pe Enarchos.”

        ( Thucydides, op. cit. , Cartea a VI a , 3/1,2 și 3, p.524 )

        Așadar, macedonenii au fost cei care au ridicat Templul lui Apollo Arhegetul, încât nu e de mirare de ce Legio XII Fulminata, adică Fulgerul ( pe care Împ. Traian a adus-o în Dacia, la Pretorium/Racovița de azi, județul Vâlcea ) era  legiune de creștini; era cea mai de vază legiune romană, pe care Împ. Traian a apreciat-o foarte, foarte mult, nedespărțindu-se de ea  nici în campania din Orient (Munți Taurus ),unde și-a aflat sfârșitul, fiind otrăvit, după cum lăa chiar el să se subînțeleagă.

Apoi, după anul 117 d.  Hr. , anul morții Împ. Traian, Legio XII Fulminata a revenit în Dacia, unde o găsim staționată și în anul 140 d. Hr. , în timpul Împ. Antoninus Pius, sub comanda Guvernatorului Aquila Phidus, al cărui mormânt l-am descoperit ( mai precis, am descoperit hieroglifele de pe mormânt ) în anul 2013, în satul Copăceni, comuna Racovița, județul Vâlcea.

        Așadar, neamul macedonean, ramură a marelui neam traco-get, a colonizat nu doar lumea meridională, a Mediteranei, dar a făcut să rodească din plin credința în Divinitate, în nemurirea sufletului, iar mai târziu, în vremea Mântuitorului nostru ( după cum știm din Epistolele Sf.Apostol Pavel ), ei, macedonenii, au fost printre cei dintâi (după ionienii din Antiohia Siriei ), care l-au propovăduit și iubit pe Domnul nostru Iisus Hristos.

        Acest zel pentru credință și pentru cele curate,sfinte și drepte sub cer, le avem, iată, de la marele neam al traco-geților, așa încât nu e de mirare de ce Apollo Arhegetul poate fi ,,tradus” astfel:

        Apollo/Soarele  -  gr. Arkhaios/,,vechi” + Getul, respectiv: Apollo  -  vechiul/bătrânul get sau Apollo  -  Getul cel Bătrân, ori Apollo  -  Părintele/Zeul Geților!

        Concluzia firească ce o putem desprinde de aici e aceea că geții se considerau a fi descendenții lui Apollo. Mai bine zis, se credeau a fi ,, Fiii Cerului ”, având, astfel, conștiința originii lor divine!

        Credem că nu întâmplător Apollo se mai numește și Apollo Musagetes, însemnând, cred, Apollo –Muza Geților!

Tocmai de aceea, pornind de la această sintagmă, ,,Musagetes”,am găsit de cuviință să încercăm o apropiere între zeitatea feminină indiană UȘAS, zâna florilor, a păsărilor, a cântecelor, a surâsului, și Appollo  -  Părintele și Muza Geților!        

Și iată cum, pornind de la Apullum, străvechea cetate dacică, unde era, cu siguranță, un Templul închinat Soarelui și focului, am ajuns iarăși la aceeași zeitate apolinică, solară, și anume la Apollo Arhegetul/Musagetes, venerat în toată Elada, dar și-n Sicilia și sudul Italiei, unde, datorită migrațiilor în valuri, traco-geții (dar și ramura lor, agatârșii, precum și puținei sciți ) au ajuns stăpâni pe cea mai mare parte a lumii meridionale, impunându-și nu doar religia apolinică și limba traco-getă, dar afirmându-se ca mari strategi militari și comandanți de flote navale ori de armate terestre.

Dintre aceștia, vom aminti doar câțiva dintre cei întâlniți la Thucydides, în ,,Războiul peloponesiac”:

• Agatarchos ( urmaș, desigur, al lui Agathyrsos, regele agatârșilor veniți pe Valea Mureșului, în zona cetății dacice Apulum, în sec. VI î. Hr., odată cu Zamolxes), comandant al flotei syracuzane, în anul 413 î. Hr.

Era, e drept, după ce atenianul Alcibiades pornise (în 415 . Hr. ) cu o puternică flotă împotriva Siciliei, suferind însă o adevăratăcatastrofă.

Thucydides nu-l menționează pe Agatarchos în acea bătălie navală, de la Syracuza, în 415 î. Hr. , însă cu siguranță că Agatarchos participase activ la acea uriașă confruntare. Altminteri, nu vedem de ce, după doi ani de la acea bătălie navală, Agatarchos este numit comandant al flotei syracuzane!

Cu siguranță că inteligența și curajul specific neamului său traco-get se impuseseră din plin;

• Perdiccas, traco-getul macedonean, primul rege al Macedoniei din vremea lui Thucydides; fiul și urmașul regelui Alexandros, a fost cel care i-a îndemnat pe cei din Chalcis (pe chalcidienii/macedonenii săi ) să se retragă din liga Ateniană și să lupte alături de frații lor, spartanii peloponesieni (din același neam, ca și el, al dorienilor );
• Brasidas, fiul lui Tellis, spartan dorian (de neam traco-get );
• Thiucles ( tatăl lui Eurimedon ), cel care a întemeiat colonia și a fondat orașul Naxos, din Sicilia, unde a zidit Templul lui Apollo Archegetul.

De n-ar fi avut nicio legătură de sânge, de neam, de limbă, sau n-ar fi avut nicio informație legată de neamul geților, e logic că Thiucles n-ar fi fost ctitorul Tempplului (și al oracolului ) lui Apollo Archegetul!

Sunt convins că el știa prea bine că făcea parte din marele neam al traco-geților,care luminaseră, dar și vânzoliseră lumea, în acelsși timp;

• Heracleides (fiul lui Lysimachos  -  atestat de Herodot, Platon, Thucydides, Plutarh ș.a ), macedonean, comandant syracuzan;
• Sitalces, rege al tracilor odryzi, fiul lui Theres;
• Archias (fiul lui En(e)agetos  -  Eneas Getul ?!), heraclid/macedonean, al zecelea urmaș al lui Temenos ( traco-get peloponesiac), întemeietorul Syracusei;
• Aristocles, lucedemonian/ spartan din Pelopones, traco-get macedonean, fiul lui Pausanius, fratele lui Pleistocenax; comandant macedonean;
• Dama(s)getos, care a participat la tratativele de pace dintre Atena și Sparta; traco-get macedonean;
• Doros, traco-get; regele dorienilor, descendenți din ionienii traco-geți;
• Ion din Insula Chios, tatăl lui Tydeus, ionian traco-get, alungat din Atena de către ahei;
• Tyrrenas, fiul lui Atys, personaj legendar (ionian), care a emigrat din Lydia în Italia, de unde derivă și numele de tyrenieni (respectiv, Marea Tyreniană ), așa cum îi numeau grecii pe etrusci.

Așadar, etruscii erau de neam ionian, respectiv traco-geți.

• Xenophantidas, spartan, pe care Thucydides îl consideră lacon din Chios, Insula Chios fiind colonie ioniană, întemeiată de triburile elene, coborâtoare din spațiul carpato-ponto-danubian;
• Amyntas, fiul lui Philipos, nepot al regelui Alexandros I al Macedoniei; a fost susținut de Sitalces, regele odryșilor, la tratativele împotriva lui Perdiccas II, regele Macedoniei, din vremea lui Thucydides, ș.m.a, la care, e drept, trebuie să mai adăugăm și pe Archomides, regele sciților, la Herlita, care, pe la 446 î. Hr.,împreună cu traco-getul Ducetios, a întemeiat Calea Acte, în Sicilia.

Și aceștia sunt doar câțiva dintre cei mai de seamă geți, agatârși și,iată, sciți, pomeniți de Thucydides în capodopera sa, ,,Războiul peloponesiac”.

De aici, tragem, firește, următoarea concluzie: migrația, în valuri, spre Sud, s-a făcut ,,în grup” : traco-geți, agatârși și sciții din Scythia Minor (care, deducem, mai târziu, de la Ovidiu, se tracizaseră! ), fiind în număr destul de mic, în comparație cu agatârșii și cu geții, mai ales.

Așa se explică de ce ei (sciții) n-au întemeiat decât o singură colonie, Herlita, fiind stăpâni doar pe regiunea din jurul acesteia.

Astfel, putem spune cu toată convingerea că migrația traco-getă a fost în valuri masive!

Altminteri, strămoșii noștri n-ar fi fost în stare să colonizeze o lume  -  lumea meridională a Greciei Continentale și maritime, coasta nord-vestică a Asiei Mici, Sicilia și sudul Italiei, revărsându-și, mai apoi ( prin revenire la obârșii ) civilizația și cultura lor uluitoare pe țărmii Pontului Euxin.

        Un asemenea poor putem spune că venea parcă din cer, odată cu Apollo Archegetul și Musagetul!

        Cum să nu fii mândru că ai asemenea strămoși?! Ce alt neam i se aseamănă lui?! Doar neamul ,,Fiilor Cerului”, despre care, în Biblie, se spun următoarele:

        ,,Când au început oamenii să se înmulțească pe fața pământului, și li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales.

        Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii; aceștia erau vitejii cari au fost în vechime, oameni cu nume.”

        ( Biblia – Genesa, Cap. 6/1,2 și 4, p.6 )

        Dar iată că Bunul Dumnezeu a vrut să pună frații la încercare, învrăjbindu-i, spre a-i face mai înțelepți, așa încât am putea spune, precum vechii hinduși: ,,Niciun prieten ( nu este ) ca un frate, dar nici un dușman ( nu este ) ca un frate!”

Căci ce poate fi mai trist în lume, când îți pierzi un frate drag, pe care ochii tăi n-au să-l mai vadă în veci?!

Astfel, și ura dintre frați e ca o fiară, pe care ai vrea s-o alungi, atunci când prada-i este în gheare.

La fel au stat lucrurile și în războaiele fratricide: Războiul troian, Războiul peloponesiac și apoi războaiele daco-romane.

        Plecând din Carpați, de la Dunăre și de la Pontul Euxin, și cucerind aproape toată lumea meridională pelasgă, însăși capitala acestora, Atena, cine-ar fi crezut că, peste secole, ionienii vor ajunge să se-nvrăjbească amarnic, cu-nverșunare fără de margini, cu frații și descendenții lor, dorienii, căci iată ce ne spune iarăși același mare istoric al lumii antice grecești, Thucydides:

        ,,Atenienii, fiind ei înșiși dorieni, s-au dus împotriva syracuzanilor care erau dorieni ( spartani din Pelopones; deci, erau, cu toții, frați buni, n.n.), iar alături de ei, în expediție, au pornit și lemnieni (din Insula Lemnos, n.n.) și imbrieni și egineți (cei din Insula Egina, n.n.), stăpânitori atunci ai Eginei, care vorbeau aceeași limbă (traco-geto-pelasgă, n.n.) și aveau aceleași datini ca ei (îl venerau pe zeul Apollo și întrețineau focul sacru, în altare, n.n.), ba chiar și hestienii, care locuiau cetatea Hestia, în Eubeea (vorbind aceeași limbă, n.n. ), căci erau coloniștii lor.

        Așadar, ionienii carpato-ponto-danubieni porniseră spre sud cu aceleași gânduri de mărire și slavă, căci înmulțindu-se foarte, nu-i mai încăpeau toți Munții Carpați, și-atunci aveau nevoie de-o lume, pe care, în final, au avut-o, dar pentru aceasta au plătit cu risipirea frăției, dușmănindu-se-n veac! Căci dușmănia între frați e mai rea decât moartea! Te urmărește prin vremi, te frânge,-ngenunche, și milă nu are! Nici că aminte-și aduce de anii în care frăția râdea între gemenii din același leagăn de flori!...

Acum, leagănul vrajbei picură doar verde venin și sete de sânge!...

        Și dincolo, totuși, de toate acestea, rămâne, de-a pururea, vie frământarea unor vremuri eroice, de năvalnice doruri și chemări înspre sud, înspre largile spații scăldate de talaze, de soare...

        Tot vie, asemenea, amintirea ne fie, că-n repedea trecătoare suflare de viață, ce ni s-a dat, glasul sângelui neamului meu răsună întruna, ca un bucium din coajă de tei, seara, la stână, într-un amurg de purpură feniciană, de mai aud și acuma, în somn, glasuri de oșteni, pierzându-se-n noapte, pe care eu, ca altă dată-i mai strig,cu spaimă și dor, și sfâșiere de mamă : <<Torna, torna, fratre! >>

Surpate, 4 mai 2015                                                                              

                George Voica