Preluarea unor citate, fragmente sau pasaje mai mari din acest text fără menţionarea sursei (autor, titlu, loc apariţie a studiului, pagini sau pagina web şi data citării) constituie plagiat/infractiune şi se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Cu privire la evoluţia oraşelor medievale de la sud de Dunăre

 (fragmente)

Laurenţiu Rădvan

 

Publicat in vol. Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi bisericile răsăritene în secolele XIV-XIX, ed. de Petronel Zahariuc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2009, p. 35-58.

 

            Centrele urbane din spaţiul slav sud-dunărean cunosc particularităţi semnificative, principalul motiv al acestei situaţii fiind dat de faptul că aici s-au întâlnit două mari civilizaţii, cu forme proprii, dar şi comune, de manifestare: civilizaţia apuseană (latină) şi cea bizantină (greacă). Teritoriul de astăzi al Serbiei, Bosniei-Herţegovina sau Bulgariei a fost puternic afectat de migraţiile populaţiilor germanice şi slave din secolele IV-VII. Viaţa urbană a rezistat doar în zonele de coastă ale Dalmaţiei, oraşele de aici supravieţuind datorită contactului economic şi politic cu Bizanţul. De altfel, în afara Bizanţului, regiunea de vest a Balcanilor a reprezentat în evul mediu o atracţie permanentă şi pentru alte puteri: imperiul lui Carol cel Mare, regatul Ungariei, Veneţia, regatul sârb şi Imperiul Otoman, state care de altfel şi-au impus aici dominaţia, mai mult sau mai puţin temporar. Din acest motiv, istoricii împart oraşele din acest spaţiu în mai multe grupuri: oraşe dezvoltate sub influenţa modelului urban din Italia (în Dalmaţia), a celui din Bizanţ (în teritoriile deţinute de imperiu), la care se adaugă, ca o particularitate, oraşele miniere (în Serbia şi Bosnia), ridicate sub influenţa modelului central-european[1].

Viaţa urbană de la sud de Dunăre a fost marcată de numeroasele schimbări politice, etnice, sociale şi religioase care au afectat această regiune. Din secolul al VII-lea, grupuri mari de slavi au migrat aici şi au schimbat lent dar sigur situaţia etnică a zonei centrale şi de nord a Balcanilor. Un alt moment important este dat de venirea bulgarilor, neam turcic, care şi-au impus controlul asupra jumătăţii de est a peninsulei. Populaţia romanică nu a dispărut, ci a trebuit să se retragă în zonele mai înalte, unde a supravieţuit şi, ulterior, şi-a adus contribuţia la formarea unor noi state. Creştinarea slavilor de sud începută în secolele VIII-IX a avut consecinţe istorice pe termen lung, căci o parte din neamurile din apusul peninsulei au preferat misionarii trimişi de franci şi de episcopul Romei, în timp ce triburile slave din centru şi răsărit, la care se adaugă bulgarii, au intrat sub influenţa Constantinopolului. Creştinarea nu a oprit însă rivalitatea dintre bulgari şi bizantini ce a culminat cu o serie de războaie, încheiate cu distrugerea în 1018 de către Vasile al II-lea (976-1025) a primului imperiu bulgar. Consecinţa acestei victorii a fost restaurarea puterii imperiului până la Dunăre.

O mică parte din oraşele din această zonă supravieţuiseră, servind ca avansate posturi de graniţă bizantine sau reşedinţe episcopale. Atacurile bulgarilor şi maghiarilor le aduseseră la ruină. Revenirea armatei şi administraţiei bizantine a determinat refacerea vieţii urbane în estul şi sudul Serbiei, o parte din noile oraşe continuând vechi oraşe romane. Belgradul s-a ridicat pe locul anticului Singidunum, Braničevo a apărut pe locul lui Viminacium, Niš pe locul lui Naissus, iar Skopje pe locul anticului Scupi. ...............................

Schimbările politice au influenţat decisiv felul în care au evoluat oraşele de la sud de Dunăre. Marea Schismă din 1054 i-a determinat pe conducătorii locali rămaşi în afara controlului direct al Bizanţului să aleagă între Roma şi Constantinopol. La finele secolului XI, maghiarii şi-au impus controlul, din 1091-1095 asupra Slavoniei, iar din 1102-1107 asupra restului Croaţiei şi Dalmaţiei. Curând, şi Bosnia a intrat sub influenţa Ungariei, pentru ca abia de la sfârşitul secolului al XIII-lea să evolueze relativ independent[4]. În aceeaşi perioadă, în regiunea de sud a Serbiei au apărut o serie de prinţi (župans), supuşi nominal Bizanţului. Aceştia au profitat de conflictele ce au apărut între imperiu şi regatul Ungariei, căutând permanent să-şi extindă autoritatea[5]. Acum se remarcă oraşul Ras, despre ale cărui începuturi nu se cunoaşte mare lucru. O episcopie ar fi fost înfiinţată aici de Petru I al bulgarilor în secolul X, ulterior aceasta fiind trecută sub jurisdicţia patriarhiei de la Ohrid. Semnificativ este faptul că teritoriul episcopiei de la Ras a fost unul dintre cele mai întinse scoase de sârbi de sub controlul bizantinilor. Ras devine centrul puterii marelui župan din zonă. Sursele latine din secolele XI-XII i-au asociat pe sârbi cu oraşul Ras şi astfel au impus numele de Rascia (Raška) în ochii vesticilor, în loc de Serbia, nume folosit în continuare de bizantini. Domniile lui Nemanja (1166-1196) şi Stefan Nemanjić (1196-1228) au reprezentat un moment de cotitură pentru dezvoltarea statului sârb. Autoritatea împăratului de la Constantinopol a fost iniţial recunoscută, iar conducătorul Serbiei a fost integrat în ierarhia bizantină ca sebastokrator. Serbia a crescut în putere şi teritoriu, iar declanşarea răscoalei anti-bizantine în Bulgaria şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 au slăbit considerabil influenţa imperiului în Balcani. În aceste condiţii, balanţa puterii în regiune s-a schimbat. Totuşi, la nivelul structurilor politice şi mai ales la nivel religios şi cultural, influenţa exercitată de Bizanţ a continuat să fie semnificativă. În 1217, marele župan Stefan Nemanjić este încoronat rege şi Serbia devine o putere locală, rivalizând cu imperiul bulgar la est şi regatul Ungariei la nord. Acesta este şi momentul începerii revitalizării vieţii urbane. Din nefericire, precaritatea surselor face să nu ştim prea multe despre începuturile oraşelor din regiune, mai ales a celor din zona de vest a Serbiei şi din Bosnia.............................................

Dezvoltarea oraşelor din regiunile din interior a fost impulsionată de venirea unor „oaspeţi” (gosti), mineri de origine germană, numiţi sasin, sasi sau Teotonici în izvoarele locale[7]. Ei sunt menţionaţi pentru prima dată în 1254, pentru ca apoi, timp de câteva decenii, toate informaţiile păstrate să se refere numai la germanii stabiliţi la Brskovo (azi Mojkovac, Muntenegru), probabil primul centru minier important din această regiune. Până la sfârşitul secolului al XIII-lea au mai deschis şapte mine, iar în secolul al XIV-lea, centre miniere apar şi în Bosnia (după 1339), cu totul fiind în jur de 30[8]. Cele mai mari se aflau la: Nobo Brdo, Srebrenica, Rudnik, Trepča, Olovo şi Janjevo, din care primele două au devenit cele mai importante exploatări miniere din Balcani. Dezvoltarea mineritului în aceste regiuni a avut loc pe fondul crizei generale manifestată în Europa în exploatarea minelor. Resursele subsolului se epuizaseră, minele au fost inundate, iar producţia de argint ajunsese la niveluri foarte scăzute, inclusiv la mine cunoscute, precum cele de la Freiburg[9]. În Balcani, germanii au introdus tehnici de exploatare eficiente, precum şi un sistem juridic care presupunea autonomie pentru comunităţile formate. Nu se poate spune că toate aceste centre miniere au dezvoltat forme urbane, însă este evident că acestea difereau ca organizare şi structură de aşezările din jur. Cauzele venirii acestor colonişti în zona Serbiei şi a Bosniei nu se cunosc. S-a invocat ca motiv atacul mongolilor din 1241, care ar fi determinat refugierea aici a unui grup de germani din Ungaria, dar şi invitaţia de a se aşeza în Serbia adresată de regele Stefan Uroš I (1243-1276)[10]. În general, se afirmă că germanii au venit din Ungaria, mai precis din Slovacia[11] sau Transilvania[12]. În ceea ce ne priveşte, varianta atragerii coloniştilor din motive economice de către regalitatea sârbă ni se pare cea mai plauzibilă. Situaţii asemănătoare întâlnim în Polonia, Ungaria şi chiar Ţările Române.

Din păcate, cartele de privilegii care precizau poziţia şi drepturile germanilor nu s-au păstrat, dar putem deduce acest lucru din alte izvoare. Pentru că aveau un alt statut faţă de populaţia locală şi pentru că erau catolici, aşezaţi ca nişte insule într-o zonă majoritar ortodoxă, minerilor germani li s-au acordat privilegii. Ei se bucurau de libertate personală şi religioasă, având autonomie în ceea ce priveşte organizarea comunităţii. Au primit totodată dreptul de a defrişa păduri în căutarea zăcămintelor de argint sau argint aurifer, care se găseau din belşug aici[13]. Dacă astfel de zăcăminte erau descoperite, aveau dreptul de a stabili noi colonii, plătind în schimb anumite dări regelui, care păstra oficial monopolul asupra veniturilor din exploatarea minereurilor[14]. Pe lângă argint, minerii germani s-au remarcat şi în producţia de plumb, aramă şi fier. Exporturile erau direcţionate în special către litoralul Adriaticii, fapt ce a încurajat venirea şi stabilirea în preajma minelor a unor negustori străini. Pe de o parte, aceştia efectuau transporturi cu minereu pe litoral, pe de alta veneau cu mărfuri, produse agricole, stofe, obiecte şi unelte necesare meşterilor ce lucrau în mine. Astfel, în apropierea minelor au apărut aşezări cu caracter urban, care au crescut economic nu numai datorită exploatărilor, ci şi pentru că aici se practica un comerţ activ. Data când aceste centre au trecut la stadiul urban este greu de precizat. Probabil acest lucru s-a întâmplat în secolul al XIV-lea, cu toate că unii istorici afirmă acest lucru pentru prima parte a secolului următor. În prima parte (1349) a Zakonik-ului – codul de legi emis de Stefan Dušan – sunt incluse câteva articole privitoare la oraşe, germani şi negustori, semn că existenţa acestora în structura regatului era pe deplin recunoscută. Este semnificativ faptul că articolul care face referire la germani poartă titlul Despre saşi şi continuă imediat cu formula Despre târguri, semn că aşezările acestora trecuseră deja la jumătatea secolului al XIV-lea de la stadiul de centre miniere la cel de oraşe cu funcţii economice multiple[15].

S-au păstrat unele informaţii cu privire la organizarea internă a acestor aşezări. Când au venit în Balcani, germanii şi-au păstrat legile proprii, care au rămas înregistrate parţial în dreptul minier aplicat în Serbia şi Bosnia. Din Serbia, deţinem în original Zakon o rudnicima despota Stefana Lazarevića, lege discutată de o adunare formată din 24 de mineri şi codificată în 1412 de Stefan Lazarevič (1389-1427)[16]. Din Bosnia, păstrată prin intermediul unor reglementări otomane ulterioare, avem Zakoni vojvode Kovača za Srebrenicu i rudnik Sase şi Kraljev zakon[17]. Mare parte din aceste legi preluau articole din legile miniere din Banská Štiavnica şi Kremnica, din Slovacia. Pentru că urmau modelul central-european de organizare, mulţi istorici au fost înclinaţi să considere Slovacia ca loc de origine al acestor mineri. Legile miniere cuprindeau prevederi legate de: delimitarea locurilor ce aparţineau exploatărilor, activităţile necesare pentru drenare şi ventilaţie, activităţile comune, relaţiile dintre mineri, lucrători şi antreprenori, cotele-părţi ce erau date regelui sau păstrate de mineri, cheltuielile comune şi felul în care acestea se împărţeau între membrii companiilor (numiţi gvarci, din germ. Gewerke)[18]. Instituţia ce asigura funcţionarea acestui sistem era o adunare a tuturor minerilor (rudarski sabor), în care se judecau pricinile legate de exploatarea minelor: probleme de hotar, posesie şi drepturi de exploatare, divergenţe între asociaţi etc[19]. În afara acesteia, în fruntea fiecărei aşezări se afla un consiliu (curia Teutonicorum) format din 12 membri, numiţi purgari (curia purgarorum), ce avea atribuţii juridice şi administrative. Purgarii (din germ. Bürger) apar în izvoare şi cu numele tradus în sârbă sau italiană, gragjani, borghesani sau cittadini, fiind caracterizaţi de contemporani ca  officiales, maiores civitatis sau anciani[20]. În ceea ce priveşte reprezentantul comunităţii, părerile sunt împărţite. Jireček afirmă că judecăţile erau conduse de un judecător, ce avea şi un însemn al puterii (baculus iudicis regis, baston?)[21]. Ćirković nu pomeneşte acest judecător şi vorbeşte doar de un conducător al aşezării miniere, numit comes (knez, comes civitatis), ales de locuitori sau numit din rândul acestora. Beldiceanu, pe baza celor transmise de izvoarele otomane, identifică în comes pe cel ce prezida adunarea minerilor (sabor), dar şi pe cel care conducea o unitate administrativă[22]. Primul comes menţionat în documente este un anume Vreibergerius, în 1280. Nu ştim dacă el dispunea de sigiliul oraşului, însă un astfel de însemn apare menţionat în izvoare (bulla del luogo). Nu avea un sediu, o primărie, şi îşi desfăşura activitatea în propria casă. Avea la dispoziţie un crainic (putal, din germ. Bütell) şi un mic dregător (pristav)[23]. Existenţa unui judex, prezent de altfel şi în oraşele din Ungaria şi Ţara Românească, nu este imposibilă. Probabil că în condiţiile particulare din Serbia şi Bosnia acest personaj avea atribuţii reduse, în timp ce comes-ul avea un rol mai larg, ce privea întreaga aşezare. Reprezentant al regelui era un dregător numit vojvode sau kefalija, ce participa la judecăţile importante. Codul de legi al lui Stefan Dušan preciza că acest dregător avea un venit, fără a-i preciza exact sursa; totodată, avea dreptul de a cumpăra produse de la orăşeni la jumătate de preţ[24]. Mai existau o serie de persoane angrenate în activitatea propriu-zisă a minelor: urbarar, hutman, chafar (din germ. Schaffer); termenii prin care sunt denumiţi meşterii şi supraveghetorii au de obicei origine germană, în timp ce pentru lucrătorii necalificaţi s-au folosit nume de origine slavă[25]. Alţi mici dregători, carinici („vameşi”), asigurau medierea între puterea centrală şi autorităţile locale. Aceştia erau de obicei recrutaţi dintre cei care cumpărau periodic dreptul de a colecta anumite dări şi taxe pentru rege. El lua o parte din minereul extras, o parte din metalul rafinat, ţinea dreptul de batere a monedei, lua taxe din piaţă etc. În concluzie, dacă în prima fază este greu de desluşit caracterul urban al aşezărilor miniere, din secolul al XIV-lea acest caracter este indiscutabil, mai ales în Novo Brdo, Trepča, Rudnik, Srebrenica, Priština sau Kreševo[26].

Aşezările miniere nu sunt singurele care au căpătat caracter urban în această regiune a Balcanilor. Producţia de metale a deschis o adevărată piaţă, de care au profitat negustorii din aşezările de pe coasta Adriaticii, în care comerţul deţinea un rol preponderent. Începând din secolul al VII-lea şi continuând până în secolul al XI-lea, aici a apărut o reţea destul de densă de oraşe, multe din ele reşedinţe episcopale. Aceste oraşe au fost influenţate de centrele similare din Mediterana de nord şi în special de Veneţia. Se evidenţiază Ragusa (Dubrovnik), Kotor, Zadar, Trogir, Bar şi Split, centre ce au obţinut un grad de autonomie mai mare decât oraşele miniere[27].

Majoritatea oraşelor de pe malul nord-estic al Adriaticii au trecut la începutul secolului al XII-lea sub controlul nominal al regelui Ungariei. Pentru a contracara influenţa veneţiană şi pentru a păstra loialitatea noilor supuşi, regele Coloman I a permis acestor oraşe să-şi păstreze individualitatea (1107). În politica îngăduitoare a Ungariei faţă de oraşele dalmate exista o excepţie majoră: regele maghiar dorea să păstreze un control destul de strict asupra episcopilor locali (din Split şi Zadar)[28]. Locuitorii oraşelor erau oameni liberi şi îşi gestionau singuri afacerile interne; îşi alegeau judecători proprii, ca şi un comes, pe care regele doar îi confirma; nu răspundeau în faţa nici unei curţi de judecată, decât în faţa celei din oraşul în care trăiau; erau scutiţi de obligaţii militare şi de taxe, cu excepţia a şase zecimi din vămile ce se luau în porturi. Străinilor nu le era permis să se aşeze în interiorul zidurilor şi nici măcar membrii suitei regale nu puteau face acest lucru[29]. Trebuie precizat că aceste oraşe nu îşi asumau o identitate comună, „naţională” sau regională. La fel ca în Italia, locuitorii se recunoşteau după oraşul din care proveneau, unii erau ragusani, alţii splićani sau trogirani etc., deseori în conflict unii cu alţii. Interesele comune ale cetăţenilor oraşului erau puse deasupra diferenţelor etnice[30].

După 1205, Ragusa trece de sub controlul bizantin sub cel al Veneţiei..............................................

Kotor a fost cel mai important port deţinut de regele Serbiei la Adriatica. Oraşul şi-a păstrat organizarea de dinainte de intrarea sub influenţa sârbă, locuitorii având legi şi regulamente proprii. Statutele orăşeneşti interziceau chiar locuitorilor să cheme la judecată pe cineva în faţa curţii regale sau să participe la curţile juridice ale regelui. Până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, orăşenii de aici au jucat un rol important în exportul produselor miniere din Serbia. Locul lor a fost treptat luat de ragusani[37]. Din 1370, Kotor a trecut sub controlul regelui maghiar, pentru ca după 1420 Veneţia să-şi impună autoritatea. În toate cazurile, autoritatea centrală doar a impus un comes care să-i reprezinte interesele[38].

În interior, mai întâlnim o serie de aşezări cu un caracter urban neclar, cu o populaţie nu foarte numeroasă, care se ocupa cu activităţi comerciale, dar şi cu agricultura. Aceste aşezări, dezvoltate mai târziu, în partea a doua a secolului al XIV-lea şi prima parte a secolului al XV-lea, au evoluat din suburbii ale unor fortificaţii, la intersecţii de drumuri şi îşi datorează existenţa intensificării negoţului local. Faptul că au trecut repede sub stăpânirea otomană nu ne permite să identificăm în cazul lor amploarea urbanizării. Cercetările arheologice şi topografice arată însă că o parte din ele pot fi considerate oraşe în momentul în care şi-au schimbat statutul, la jumătatea secolului al XV-lea. Numele lor (podgradije), în special în Bosnia unde numărul cetăţilor era mare, arată că s-au dezvoltat lângă o fortificaţie (prefixul „pod” înseamnă „sub”): Podvisoki, lângă castelul regal de la Visoko, ce a devenit una din reşedinţele statului bosniac, Podborač, lângă Borač, ca şi Podprozor, Podzvonik etc. Tot în Bosnia, se adaugă alte reşedinţe regale temporare: Kreševo, Jajce sau Vranduk. Dacă în prima fază astfel de aşezări apar în părţile centrale şi sudice ale Serbiei şi în Bosnia, după primul sfert al secolului al XV-lea, se observă noi centre în zona de nord şi nord-est, ca efect al cuceririi treptate de către otomani a regiunilor sudice. Acum se remarcă Bohorina, Zajača, Krupanj, Belo Brdo, Valjevo, Zaslon (Šabac), Paraćin sau Užice, unele fiind implicate şi în activităţi miniere. Belgrad a aparţinut puţin timp statului sârb (1276/1282-1319, 1402-1427), fiind posesiune a regatului Ungariei. Abia după 1427, când este fondat şi fortificat, Smederevo devine centrul administrativ, economic şi politic al despotatului sârb[39].

.........................................................

Multe dintre aceste mici oraşe devin importante abia sub stăpânirea otomană. Registrele otomane (defter) le-au înregistrat, dându-le un nou nume (bazaar) şi diferenţiindu-le de localităţile rurale mai mult prin numărul populaţiei, decât prin ocupaţie. Târgurile aveau în medie 100 de familii, faţă de sate care aveau cca. 20 de familii; venitul sultanului în târguri era de cel puţin zece ori mai mare faţă de un sat obişnuit. Deoarece aceste centre şi-au început dezvoltarea mai târziu, cu puţin înainte de instaurarea dominaţiei otomane, nu s-au păstrat multe izvoare cu privire la felul în care erau organizate. În două cazuri, la Podzvonik şi Goražde, apare menţionată instituţia purgari-lor, în timp ce comes-ul este prezent în mai multe astfel de centre. Probabil, un transfer de organizare s-a produs aici dinspre centrele miniere germane. Acceptarea în sistemul minier a unor autohtoni, necesari în activităţile de exploatare, a făcut ca modul de organizare şi reprezentare care iniţial fusese recunoscut exclusiv germanilor să se extindă treptat, ajungând să fie întâlnit şi în aşezări care nu aveau nimic în comun cu exploatarea subsolului[42].

Pe teritoriul Macedoniei, intrat pentru scurtă vreme în secolul al XIV-lea sub dominaţia regatului sârb, au supravieţuit oraşele dezvoltate după modelul bizantin, diferite de centrele urbane amintite mai sus. Spre deosebire de Europa Centrală şi de Vest, unde în oraşe s-a dezvoltat o comunitate privilegiată, în Bizanţ centralizarea statului nu a permis acest lucru. Când au apărut primele schimbări în acest sistem era deja prea târziu. Centrele bizantine intrate sub controlul Serbiei erau aşezări fortificate. Unele deţineau o citadelă, reşedinţă a garnizoanei, condusă de un reprezentant al regelui (kefalija). Oraşele din această categorie nu prezintă o specializare economică comparabilă cu aceea întâlnită în oraşele miniere sau în centrele care se bazau pe comerţ. De asemenea, nu pot fi identificate instituţii care să reflecte vreun nivel de autonomie locală, decât, cu mici excepţii, doar la nivelul Bisericii[43]. Singurul personaj care ar putea fi legat de comunităţile din restul Serbiei este knez-ul, introdus aici de noii stăpânitori sârbi. Aşezări urbane, precum Skopje şi Prilep, şi-au păstrat caracterul bizantin, majoritatea populaţiei fiind formată din greci[44]. Zakonik-ul lui Stefan Dušan le recunoştea în art. 124 (Despre legea oraşelor) toate drepturile pe care le deţineau la momentul în care au intrat sub stăpânirea regatului sârb[45]...................................

Dezvoltarea economică ce a caracterizat oraşele în secolul al XIV-lea a fost stânjenită de criza politică ce marchează tot mai puternic acest spaţiu de la sfârşitul secolului amintit. Încă de pe la 1371, negustorii ragusani se plângeau că ei „nu pot trăi fără negoţ, iar mare parte din negoţ îl facem în regatul Raška; situaţia din Raška, datorată rupturilor dintre baroni, nu ne mai permite să îndrăznim să facem negoţ precum făceam în trecut”. Războaiele locale, incursiunile otomane, nesiguranţa transporturilor au dus la creşterea preţurilor, cu efecte uneori paradoxale. Preţul argintului a crescut de la şase la opt ducaţi livra (cca. 330 grame), fapt ce a dus la creşterea producţiei. Tot mai mulţi mari negustori sunt acum interesaţi să cumpere sau să deschidă noi mine de argint, în special în nordul Serbiei, de-a lungul râului Drina (Želesnik, Rudište etc.). S-au păstrat invitaţiile adresate în secolul al XV-lea unor oraşe italiene (Siena, Neapole, Ferrara şi Urbino), în care se solicita trimiterea unor mineri pricepuţi (magistri experti) în Serbia. Apar noi aşezări, implicate atât în minerit, cât şi în comerţ, unele cu autonomie. Inclusiv, despotul Serbiei, Stefan Lazarevič, dorea intensificarea mineritului, pentru că avea nevoie de resurse pentru a susţine financiar lupta cu otomanii. Un cavaler burgund, în trecere prin Serbia în 1433, transmite că Gheorghe Branković (1427-1456) obţinea din minele de la Novo Brdo un venit anual de 200.000 de ducaţi[48]. Şi otomanii, instalaţi tot mai temeinic la hotarul statului sârb, pe seama căruia se extindeau, erau interesaţi ca mineritul să continue, căci argintul era strâns în tezaurul sultanului. În toată această perioadă, ragusanii îşi păstrează poziţia dominantă în exportul argintului, în defavoarea Kotor-ului. Între decembrie 1426 şi noiembrie 1432, peste 10.000 de livre de argint au fost aduse de ragusani de la minele din Serbia. Alături de ragusani, în transportul metalelor, mai ales al plumbului, se implică şi vlahii sud-dunăreni, ce erau cunoscuţi cărăuşi. În baza tratatelor reciproce ce erau periodic reînnoite, şi negustorii din Serbia au obţinut dreptul de a face comerţ liber în Ragusa.  Pe piaţa minereurilor a mai apărut un concurent, Veneţia, care preferase până atunci să preia argintul prin intermediul ragusanilor. Deoarece posesiunile veneţienilor în Orient erau ameninţate de otomani, negustorii din lagună au dorit să acţioneze direct în Serbia şi Bosnia. Tvrtko Kotromanić al II-lea, regele Bosniei, a dat veneţienilor un privilegiu în 1422 ce le permitea să facă negoţ fără intermediari cu argint şi aur. Cu toate acestea, numărul negustorilor italieni care călătoreau până la mine se pare că era mic, aceştia preferând să-şi facă achiziţiile în oraşele dalmate. De la Veneţia, argintul şi celelalte metale circulau în întreaga Europa[49].

*

Diversitatea de tipuri urbane întâlnită în Serbia, Bosnia sau Dalmaţia îşi are explicaţia în evoluţia politică a regiunii. Conducătorii sârbi au încercat în secolele XIII-XIV să unifice partea de vest a Balcanilor sub o singură stăpânire. Nu au reuşit şi nici nu au încercat să unifice sistemul de oraşe deja existent, care evoluase diferit, în funcţie de influenţele pe care centrele urbane le receptaseră. Regii sârbi nu au putut decât să confirme starea de lucruri deja existentă pentru a nu perturba fragila stabilitate a statului. Probleme deosebite puteau apare atunci când existau divergenţe juridice sau comerciale între oameni aparţinând unor grupuri cu statut diferit. Pe măsură ce negoţul s-a intensificat, astfel de situaţii s-au înmulţit şi s-a încercat găsirea unor soluţii de compromis. În regiunile de graniţă, încă din timpul lui Stefan Uroš II Milutin (1282-1321), s-a apelat la o practică ce deriva din legea comună. Dacă într-o pricină erau implicaţi supuşi ai regelui şi negustori din Ragusa se apela la o curte de judecată formată dintr-un număr egal de membri de fiecare parte (stanak); sistemul era aplicat în special în zona de coastă. Curţi mixte de judecată au apărut şi în divergenţele dintre minerii germani şi ragusani[50].

.........................................................................

Diversitatea şi complexitatea fenomenului urban din acest spaţiu se reflectă în terminologie, care, în cazul oraşelor, pune accent pe topografie şi nu pe  tipul de comunitate care locuia acolo. Termeni ca opština sau opkina, „comunitate”, nu sunt folosiţi pentru aşezările din interior. Dacă locuitorii aşezărilor miniere apar ca sasi, cei din centrele cu funcţii preponderent comerciale sunt numiţi trgovci, cu sensul de negustori. Principalul termen folosit în documente este slavonul grad, desemnând în primul rând o fortificaţie, apoi un oraş (în documente, grad este folosit pentru oraşele mari). Al doilea termen, intens utilizat, este cel de trg (în sârbă trej, în latină forum, mercatum). Iniţial, acesta se referea la piaţă, pentru ca ulterior să denumească numai o parte a aşezării, şi, în final, un anumit tip de aşezare, în care predominau activităţile comerciale. Din secolul al XV-lea, începe să fie folosit şi termenul de origine maghiară varoš, ce este sinonim cu termenul slav podgradije sau cu cel latin suburbium şi care desemna la origine o aşezare aflată lângă o fortificaţie. Sursele italiene numesc oraşele din acest spaţiu civitas, zitade, mercato sau borgo, ultimul termen fiind dat de obicei aşezărilor nefortificate[57]. În ceea ce priveşte oraşele de factură bizantină, în actele referitoare la acestea se păstrează terminologia de origine greacă, dublată de terminologia slavă: citadela apare ca akropolis - kula, reprezentantul regelui ca kefalija - vojvoda, aşezarea civilă ca amborij (din termenul grec emporion) - podgradije[58].

*

            Bulgaria a cunoscut o situaţie diferită. Trecerea masivă a triburilor slave la sud de Dunăre din sec. VII a dus la distrugerea vieţii urbane, aşa cum supravieţuise aceasta în forme romane. În primul imperiu bulgar, unele vechi oraşe romane au fost repopulate, fortificate şi au servit ca reşedinţe ale monarhilor: Pliska (până la Simeon I) şi Preslav (începând cu Simeon I şi sub urmaşii săi). În apropierea fortăreţelor-reşedinţă regală s-au dezvoltat aşezări pre-urbane, în care s-au stabilit negustori şi meşteşugari, care asigurau produsele necesare curţii. Deşi întinse (Preslav avea o suprafaţă de cca. 3,5 km²), aceste aşezări nu au atins niciodată un nivel de dezvoltare suficient de ridicat încât să rivalizeze cu oraşele bizantine. Rolul lor era în primul rând militar şi administrativ[59]. Cronica de la Kiev sau Povestea vremurilor de demult pomeneşte 80 de gorod-uri în zona Dunării de Jos (cifră probabil exagerată), centre de schimb sau simple fortificaţii, care ar fi fost supuse de Sviatoslav I al Kievului, în luptele sale cu bulgarii[60]. Un important centru s-a aflat la Pereyaslavets, loc de schimb pentru produsele venite pe Marea Neagră dinspre Rusia sau Orient cu produsele aduse pe Dunăre din Europa Centrală[61]. Deşi au fost afectate economic şi demografic, oraşele greceşti de la Marea Neagră au supravieţuit venirii bulgarilor, care le-au stăpânit temporar[62]. După 1018, Imperiul Bizantin şi-a reimpus controlul asupra acestor regiuni. Bizantinii au reorganizat teritoriul cucerit, constituind Thema Paristrion, care avea în componenţă spaţiul cuprins între Munţii Balcani, Dunăre, din amonte de Vidin şi până la gurile fluviului, şi Marea Neagră. În sursele păstrate din secolul al XI-lea, această unitate administrativ-teritorială apare şi sub denumirile de arhontatul „oraşelor de la Istru”, semn că viaţa urbană, acum în forme bizantine, a continuat să existe[63]. Cele mai importante oraşe sunt în această perioadă Philippopolis, Dorostolon şi Serdica[64].

Declanşarea răscoalei fraţilor Asen şi Peter, în 1185, a dus la formarea celui de-al doilea imperiu bulgar, recunoscut pe plan internaţional în urma înţelegerilor cu papa Inocenţiu al III-lea (1204). În noile condiţii politice s-au dezvoltat multe aşezări urbane, de-a lungul Dunării: Vidin, Lom, Nikopol, Svistov, Novgrad sau Ruse; altele au înflorit pe malul Mării Negre: Sozopol, Varna, Mesembria şi Anchialo (ultimele două temporar sub stăpânire bulgară)[65]. O parte din oraşe continuau centrele bizantine din perioada 1018-1185, semn că transferul de la organizarea bizantină la cea a noului stat bulgar nu a afectat negativ viaţa urbană, ba chiar a potenţat-o. În această situaţie se aflau Plovdiv, fostul Philippopolis, Sofia-Serdica/Sredets, Nesebăr-Mesembria şi Silistra-Dorostolon. Oraşe noi, dezvoltate în apropierea unor ruine romane şi apoi ca suburbii lângă fortificaţii medievale, erau cele de la Cerven şi Lovech etc[66].

În secolele XIII-XIV, cel mai important centru urban din acest spaţiu s-a aflat la Târnovo (Târnovgrad), unde s-a stabilit şi principala reşedinţă a împăratului. Oraşul era situat pe două coline: Tsarevets şi Trapezitsa, cărora li se adăugau cartierele din exterior. Pe Tsarevets se aflau palatul regal şi ansamblul patriarhal, foarte bine întărite cu două rânduri de fortificaţii. În jur s-au găsit urmele a nu mai puţin de 380 de construcţii............................................... Cu totul, oraşul ar fi avut între 12.000 şi 15.000 de locuitori[69]. Se observă la Târnovo existenţa mai multor aşezări cu structuri şi funcţii diferite, politico-militare, religioase şi economice, locuite de oameni cu statut diferit. Faza următoare în care probabil ar fi evoluat Târnovo ar fi fost aceea de unire a acestui conglomerat, pe fondul creşterii în importanţă a funcţiei economice. Probabil o altă etapă ar fi fost reglementarea precisă a statutului juridic al locuitorilor. Nu s-a mai ajuns la această fază datorită prematurei cuceriri otomane (1393).

Ocupaţia otomană a dus la pierderea a numeroase izvoare privitoare la felul în care erau organizate oraşele din Bulgaria medievală. Nu s-a păstrat nici un privilegiu acordat vreunei comunităţi de orăşeni din interiorul ţării. Se presupune că conducătorul bulgar, precum împăratul de la Constantinopol, îşi exercita autoritatea în oraşe prin intermediul unor reprezentanţi, cu puteri destul de mari[70]. Câteva informaţii privitoare la activitatea economică a imperiului bulgar s-au păstrat în arhivele străine. Poziţia geografică a Bulgariei, ce se prezenta ca spaţiu intermediar între Europa Centrală şi Bizanţ, a favorizat dezvoltarea comerţului, oraşele italiene căutând protecţia şi sprijinul împăraţilor bulgari pentru a-şi asigura aici poziţii privilegiate.

Accesul la Dunăre şi Marea Neagră a facilitat dezvoltarea oraşelor-porturi Varna, Sozopol, Mesembria sau Anchialos, ce erau însemnate pe portulanele italiene. Aceste porturi întreţineau strânse raporturi comerciale cu Veneţia şi Genova, ce erau interesate în obţinerea produselor agricole ieftine din Bulgaria, pentru care vor intra într-o puternică rivalitate. Veneţia a pătruns în zonă în special după cruciada a patra şi după căderea Constantinopolului în mâinile „latinilor” (1204). Genova a intrat puternic pe piaţa Mării Negre după restaurarea Imperiului Bizantin, cu care a încheiat un important tratat comercial (Nymphaion, 1261), ce îi permitea negoţ liber dincolo de Bosfor. Veneţienii au încercat să contrabalanseze poziţia genovezilor prin intrarea în relaţii privilegiate cu Bulgaria (Zagora). Principalele porturi cu care ei au făcut comerţ erau Varna şi Mesembria, în care şi-au stabilit colonii semnificative. În 1346/1347 şi 1352, împăratul Ivan Alexander (1341-1371) a dat un privilegiu prin care garanta proprietăţile negustorilor veneţieni din Bulgaria, iar taxele vamale pentru produsele cumpărate din sau aduse în Bulgaria erau fixate la 3%. Actul preciza cazurile în care veneţienii aveau de suferit (confiscări, naufragiu etc.), dreptul la răscumpărare sau ajutor, precum şi posibilitatea acestora de a ridica biserici în Bulgaria. La Varna s-a stabilit un consulat veneţian, singurul din regiune, ce elimină rolul intermediar jucat până atunci de bailiff-ul veneţian de la Constantinopol[71].

..................................................................................

În oraşele Bulgariei s-au stabilit şi evrei, una din cele mai importante comunităţi fiind la Târnovo. Sarah-Theodora, a doua soţie a lui Ivan Alexander, era de origine evreiască. În 1352, din motive neclare, în imperiu se declanşează o serie de persecuţii împotriva evreilor[81]. Din 1376, s-a păstrat un act emis de membrii unei comunităţi de evrei romanioţi din Vidin, cărora li se alăturase un grup de aşkenazi. Alţi evrei se aflau în Nikopol, Yambol şi Sozopol[82].

În secolul al XIV-lea, îşi fac apariţia în oraşele din Bulgaria şi negustori de la nord de Dunăre. După ce obţinuseră un privilegiu comercial de la Vladislav Vlaicu, în 1368, orăşenii din Braşov (Transilvania) au negociat unul şi din partea Bulgariei. Între 1369 (sau 1371) şi 1396, în timpul domniei lui Ioan Stracimir, s-a emis un act asemănător, ce acorda drept de negoţ liber în regiunea Vidinului[83].

O problemă ce a ridicat controverse este aceea a momentului în care în Bulgaria s-au stabilit colonişti germani, precum şi a rolului jucat de aceştia. Istoriografia veche considera că aceşti colonişti s-ar fi stabilit în Bulgaria, în secolul al XIII-lea, venind din Transilvania[84]. Analizând relaţiile politice destul de încordate dintre Ungaria şi imperiul bulgar din acea perioadă, Nikolaj Markov a infirmat această ipoteză. Venirea minerilor germani în acest spaţiu a fost pusă în legătură directă cu stabilirea acestora în regatul sârb, de unde au migrat şi spre regiunile muntoase din vestul Bulgariei, în perioada când această zonă a intrat sub dominaţia regilor sârbi. Oraşul bulgar Kratovo (azi în Macedonia) a fost anexat la regatul sârb în 1282; după acest moment a avut loc probabil stabilirea unei colonii de mineri germani[85]. Un rol important l-au deţinut şi coloniştii stabiliţi în ţinutul Samokov şi în oraşul Čiprovci, care ar face parte, potrivit istoricului amintit, dintr-o „migraţie secundară”, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, prima parte a secolului XVI. S-au pus astfel bazele centrelor catolice din vestul Bulgariei, ce au format în secolul al XVII-lea o episcopie cu reşedinţa la Čiprovci.

......................................

*

Viaţa urbană din regiunea sud-dunăreană a luat un cu totul alt curs o dată cu ocupaţia otomană, de care au scăpat doar Ragusa şi oraşele de la Adriatica. Imperiul Otoman a integrat oraşele cucerite într-un alt sistem, cu alte reguli şi cu alt mod de organizare. Multe centre au supravieţuit, iar în Serbia chiar au dat numele noilor unităţi administrative create de cuceritori. Deşi afectate de conflictele ce au avut loc în secolul al XV-lea, oraşele miniere şi comunităţile catolice de acolo au supravieţuit si au trecut prin modificări minore. Autorităţile otomane le-au acceptat formele de organizare internă, iar adunările, knez-ul şi dreptul minier (kanun-i-Sas) sunt pomenite în izvoare[90]. Motivele acestei situaţii sunt în primul rând economice. Toate minele au fost incluse în rândul veniturilor sultanului (hass), care a interzis exportul de aur şi argint, dirijând toate resursele către monetăriile sale[91]. Otomanii au încurajat dezvoltarea celorlalte oraşe, cărora le-au dat un alt specific, tipic oriental. Populaţiei locale i s-au adăugat grupuri de soldaţi, meşteri şi negustori aduşi sau veniţi din alte părţi ale imperiului şi, treptat, oraşele au devenit majoritar musulmane. Viaţa urbană va cunoaşte o revigorare, în alte repere, în secolul al XVI-lea[92].