Preluarea unor citate, fragmente sau pasaje mai mari din acest text fără menţionarea sursei (autor, titlu, loc apariţie a studiului, pagini sau pagina web şi data citării) constituie plagiat/infractiune şi se pedepseşte conform legilor în vigoare.

BOIERI, ORĂŞENI ŞI MĂNĂSTIRI DIN ZONA ORAŞULUI FLOCI (SEC. XVI-XVIII). DIN SECRETELE UNEI FAMILII BOIEREŞTI

MAI PUŢIN CUNOSCUTE 

[sau Despre Teodora, a doua sotie a spatarului Mihai Cantacuzino]

de Laurenţiu Rădvan 

 în Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. Studii şi documente, volum editat de Laurenţiu Rădvan, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006, p. 73-101 (English resume at the end of the article).

           Un specific al sfârşitului secolului al XVI-lea şi începutul secolului următor este dat de venirea în ţările române a tot mai multor străini, în special din sudul Dunării, din spaţiul levantin. Stăpânirea otomană, dar şi interese economice, acestea din urmă predominând în multe cazuri, au făcut ca o seamă de greci, albanezi, raguzani sau bulgari să se stabilească definitiv în ţările române. Locul de aşezare predilect al acestor străini a fost oraşul, căci acesta a atras din cele mai vechi timpuri oameni de tot felul, înstăriţi sau săraci, nobili/boieri, ce preferau să stea tot mai mult timp în casele lor din oraşe, sau ţărani, ce fugeau din satele lor, meşteri sau negustori, toţi în căutarea schimbării sau al unui trai mai bun. Unii doreau un statut social diferit, alţii urmăreau câştigul. Peste tot în Europa medievală, oraşul a permis acest lucru, datorită organizării sale, dar şi mentalităţii locuitorilor săi.

            În continuare, ne vom ocupa de o astfel de transformare: o familie de albanezi, ale cărei origini sunt înceţoşate, se stabileşte în Ţara Românească, intră în serviciul domniei, se ocupă în paralel de negoţ în oraşe, obţine moşii, pentru ca apoi să se împământenească, ajungând să se înrudească cu mari familii boiereşti din ţară. Vom da acestei familii numele de „Blagodeşti/Blagodescu”, după numele primei şi principalei lor moşii, nume sub care sunt cunoscuţi în documente mai mulţi membri. Traiectoria acestei familii pe mai bine de un secol reprezintă obiectivul principal al cercetării noastre din acest studiu.

Puţini istorici s-au intersectat cu destinele acestei mai puţin cunoscute familii. Majoritatea celor care au făcut-o nu au luat în discuţie genealogia şi evoluţia sa. Dintre cei care s-au interesat mai mult de Blagodeşti, amintim pe Radu Lungu care, fiind implicat în cercetarea arheologică a monumentelor din Floci, a încercat să identifice, incomplet însă, originile familiei, studiul respectiv meritând a fi totuşi citat[1]. 

* 

Unul dintre cei mai importanţi membri ai familiei în discuţie, cel care ne-a atras mai întâi atenţia, este postelnicul Hranite Blagodescul, care este prezent în multe documente din deceniile patru, cinci şi sase ale secolului al XVII-lea referitoare la Floci şi la împrejurimile sale. Fiind ctitor al mănăstirii Flămânda de lângă Floci, Hranite era considerat un membru important al comunităţii orăşenilor din centrul urban amintit, figurând deseori ca martor la diverse tranzacţii şi învoieli. Căutând să desluşim începuturile familiei sale, am fost nevoiţi să ne întoarcem câteva decenii mai înainte, în timpul celei de-a doua domnii a lui Mihnea Turcitul, când am identificat un alt Hranite, pisar domnesc. Două acte emise în 4 septembrie 1585, în primul Mihnea dăruind lui Creţu din Buzău o ocină în Berindeşti[2], în al doilea, acelaşi domn întărind episcopului Buzăului o moşie în Maxini[3], sunt scrise de „eu, Aranit, în cetatea de scaun Târgovişte”. Documentele sunt redactate în slavonă, numele pisarului fiind transcris sub forma „Aranit”, şi nu Hranite/Hranitul, cum îl întâlnim mai târziu. Acest nume reprezintă, în parte, cheia originii acestei familii. În Dicţionarul său onomastic, N. A. Constantinescu afirmă că Aranite reprezintă o „mică dinastie albaneză, înrudită cu ramura Comnenilor din Epir”. Numele a fost introdus în ţările române de emigranţii albanezi, răspândindu-se modificat prin afereză (de aici formele Hranite/Hranitul sau Ranite)[4]. Familia Aranite sau Arianite a avut în Albania mai mulţi reprezentanţi iluştri, dintre care se remarcă Gjergj Aranite Comnen, care a trăit în secolul al XV-lea, fiind implicat în luptele cu otomanii desfăşurate în Peninsula Balcanică după 1435[5]. Gjergj Aranite Comnen a fost stăpân al domeniilor Cermenica, Kanina, Elbasan şi Shpat, deci a unei mari părţi a sudului teritoriului locuit de albanezi[6]. Una din fiicele sale, Andronica, s-a căsătorit cu Gjergj Kastrioti Skanderbeg[7], cunoscutul luptător anti-otoman, în timp ce o alta, Anghelina, a devenit soţia lui Ştefan Brancovici, despot al Serbiei şi al Rasciei[8]; a avut relaţii chiar şi cu Iancu de Hunedoara, care i-a căutat alianţa cu ocazia luptei de la Kosovopolije (1448)[9]. După includerea definitivă a teritoriilor albaneze în Imperiul Otoman, mare parte dintre Araniti au fugit, retrăgându-se în teritoriile creştine libere. Unii au ajuns în Italia, o dată cu urmaşii lui Skanderbeg, alţii probabil au trecut Dunărea, ajungând şi în ţările române, în timp ce o altă parte a familiei a acceptat stăpânirea otomană[10]. Un anume Hranitul grămătic se afla la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnului Ţării Româneşti, unde scria acte (13 iunie 1486[11] şi 13 iunie 1487[12]; un alt act redactat probabil de acelaşi Hranitul găsim la 6 august 1512[13]). Un Hranitul, de data aceasta spătar, primea în 1493 întărire de la Vlad Călugărul pentru satele Băleşti şi Budeni. Acest Hranitul era „din casa domniei mele”, fiind căsătorit cu Marga, fiica jupanului Cârstea, cel de la care proveneau cele două sate amintite[14]. Hranitul spătar trăia în timpul lui Neagoe Basarab, fiind trimis să cerceteze, alături de alţi 11 boieri, starea unei ocini a mănăstirii Vişina[15]; din cele două acte menţionate reiese că el se aşezase la apus de Olt, probabil împământenindu-se aici. Primul act referitor la Hranitul spătarul atrage în mod special atenţia, deoarece ne sugerează că acesta ar fi fost înrudit ]n vreun fel cu familia domnească. Acum trei decenii, Ştefan S. Gorovei a emis ipoteza că Doamna lui Radu cel Frumos, Maria Despina, ar fi fost şi ea una din fiicele lui Gjergj Aranite Comnen, deci o posibilă legătură între Hranitul şi familia domnească se putea realiza pe această cale[16].

Completare, 19.11.2009: Un negustor numit Aranit (numit Kriech, grec?) apare si la Braila. El merge cu marfuri in 1559, la Sibiu. Dupa valoarea marfurilor pare un negustor instarit (M. Pakucs, Sibiu... Oriental Trade appendix IV, p. 97, 102).

În momentul actual, nu ştim dacă Aranitii de la sfârşitul secolului al XVI-lea erau înrudiţi cu aceştia sau cu Aranitii din Albania, însă nu trebuie excluse aceste posibilităţi, mai ales dacă privim lucrurile din perspectiva înrudirii ulterioare a familiei cu Cantacuzinii, după cum se va vedea în studiul de faţă. Actuala stare a izvoarelor nu permite decât emiterea unor ipoteze. 

Revenind la Aranite de la sfârşitul secolului al XVI-lea, câţiva ani după prima menţiune a sa, în ianuarie 1592, el reapare ca al doilea logofăt, împreună cu fratele său, Miho, când Ştefan voievod le întăreşte ocini în Blagodeştii de Sus. Despre Miho ştim că a avut şi el un anume rol la curtea lui Mihnea Turcitul; apare menţionat ca portar în două acte târzii, din 1628, în care se precizează că a fost hotarnic al bălţilor mănăstirii Viforâta, alături de Danciu vornic[17]. Aranite şi Mihu au cumpărat ocina de la Blagodeşti de la un anume Eremia[18] şi de la fratele său, 200 de stânjeni, cu părţi în apa Ialomiţei, în câmp, în vadurile de moară şi în sat, după cum se obişnuia, plus cinci rumâni, totul pentru 10000 de aspri. Cei doi fraţi erau puşi pe cumpărat părţi în Blagodeşti, căci domnul le mai întăreşte achiziţiile făcute acolo de la Drăguşin (30 de stânjeni şi trei rumâni, pentru 5000 de aspri) şi de la Şerb (acesta le devine rumân, pentru 1100 de aspri)[19]. 

Cei doi nu se opresc din achiziţiile de pământuri şi rumâni şi în iulie 1594 primesc întărirea lui Mihai Viteazul pentru ocinile şi rumânii din Grădiştenii din Vale şi Căşcioarele Pentru tot, ei plătesc nu mai puţin de 28135 de aspri. Se pune întrebarea firească: de unde aveau atâţia bani (în total, aproape 45000 de aspri) doi albanezi veniţi de curând în ţările române? Aceste mari sume nu se justifică numai prin activitatea desfăşurată de cei doi în preajma domniei, mai ales că ei nu par să beneficieze de donaţii domneşti. O explicaţie logică ar fi aceea că cei doi s-au implicat în negoţ, aşa cum au făcut majoritatea celor veniţi din sudul Dunării. Dintre cei doi fraţi, Miho s-a aflat în graţiile lui Mihai Viteazul, în timpul domniei căruia figurează ca mare portar, fiind trimis de domn ca ispravnic în 1597 la o judecată între Buzeşti şi nişte săteni[20]. Actul respectiv este păstrat doar în traducere, la fel ca un document din 1598, în care Miho mare portar primeşte întărire pentru noile sale ocini din Căşcioarele şi Blagodeşti, ultima cumpărată cu 12000 de aspri[21]. Tot ca mare portar, Miho apare într-un act dat de Nicolae Pătraşcu, care îi întăreşte părţi din ocina de la Blagodeşti, în urma unei judecăţi pe care a avut-o cu călugării de la Cozia[22]; în aceste ultime două documente, Hranite logofăt nu mai este pomenit. În calitate de mare portar, Miho nu apare întâmplător în legătură cu reglementarea unor probleme legate de stăpânirea pământului. În Ţara Românească, rolul acestui dregător era tocmai de a se ocupa de astfel de dispute, fiind deseori trimis ca ispravnic pentru diverse hotărâri domneşti, ca şi pentru hotărnicii[23]. Marii portari aveau venituri destul de însemnate, deci şi Miho şi-ar fi putut mări averea, încasând bani din hotărniciile la care participa sau din amenzi[24]. 

Mihai Viteazul a colaborat foarte bine cu emigranţii veniţi de la sud de Dunăre, majoritatea ajunşi aici înainte de domnia sa[25]. Printre dregătorii săi, s-au aflat şi personaje de origine albaneză, precum Leca, numit de Mihai mare comis în consiliul de la Alba Iulia[26], sau, mai ales, greacă, precum Mihalcea banul[27] şi rudele dinspre mamă ale lui Mihai, Cantacuzinii, Andronic şi Tudor[28]. Ştefan Andreescu remarcă faptul că, în ultima parte a domniei sale, Mihai Viteazul a promovat în dregătorii şi oameni de origine sârbă sau albaneză, despre care nu se ştie să fi avut legături strânse cu marile familii boiereşti; sunt amintiţi Sava armaşul, probabil sârb, şi aga Leca, albanez, nu şi Miho mare portar, ce poate fi şi el încadrat în această categorie. Ridicarea acestor boieri trebuie pusă pe seama meritelor lor personale în raport cu domnul, de care depindeau[29]. 

Mulţi dintre aceşti noi boieri veniseră în ţările române cu scopul de a face negoţ, care le-a adus venituri, ce le-au permis ulterior să intre în relaţii cu marea boierime a ţării şi cu domnia. Mulţi şi-au făcut mai întâi loc în ceea ce numim patriciatul urban, marii negustori ai oraşelor. Cercetarea actelor vremii dezvăluie acest lent proces. Astfel, negustorii veniţi din sudul Dunării încep să cumpere şi să vândă case, prăvălii, vii şi locuri în oraşe, acumulând bogăţie materială, fapt ce le va permite mai apoi să avanseze pe scara socială. Încă din timpul lui Alexandru al II-lea Mircea întâlnim pe un anume Nica grecul, care vindea lui Dragomir, fost mare vornic, două locuri pentru nouă prăvălii, precum şi un loc de pivniţă[30]. Un membru al patriciatului era cu siguranţă şi Mircea, fiul lui Procu, „başa al străinilor”, cel care avea probabil autoritate asupra negustorilor şi meşterilor străini din târgul ce se ţinea în Bucureşti (bazar)[31]. Tot aici am inclus pe cei care făceau „comerţ cu bani”, împrumutând pe boieri sau orăşeni, trăgând profit de pe urma cametei. Mavrichie negustorul din Bucureşti, probabil tot grec, împrumuta pe Danciu vornic din Popeşti cu impresionanta sumă de 130000 de aspri[32]. Alţi negustori, precum gelepii, s-au îmbogăţit din negoţul şi transportul animalelor în Imperiul Otoman. Un anume Andrei, gelep din Slatina, apare ca martor într-un act emis de Mihnea Turcitul[33]. Tendinţa firească a unei mari părţi a acestui patriciat[34] era de a obţine un statut privilegiat, superior celui deţinut de orăşeni, prin urmare de a intra în rândurile boierimii. Pentru a căpăta poziţii privilegiate, ei se folosesc de relaţiile apropiate cu boierii sau intră în serviciul domniei. Un bun exemplu este al lui Mihai, negustor de origine greacă din Târgşor[35]. Fiu al lui Petrică roşul, Mihai se afla în relaţii foarte bune cu unii boieri, precum Hris pitarul, care a intervenit pe lângă Mihai Viteazul şi a obţinut iertarea de oaste a lui Mihai grecul[36]. În schimbul scutirii, Mihai a dat domnului două sipete conţinând mai multe lucruri de valoare, fapt care ne determină să credem că era un om bogat[37]; ulterior, el apare în mai multe documente cumpărând ocini în jurul Târgşorului[38]. Din Mihai din Târgşor se trage neamul micilor boieri numiţi „din Târgşor”, „din Negoeşti” sau „din Popeşti”, după moşiile pe care le-au avut. Antonie vodă „din Popeşti”, domn al Ţării Româneşti între 1669 şi 1672, provine, potrivit cercetărilor lui Ion Ionaşcu, din acest neam, fiind fiul lui Mihai; nepoata lui Antonie, Marica, a fost soţia lui Constantin Brâncoveanu[39]. Iată cum, pe parcursul a trei generaţii, a avut loc evoluţia de la un simplu curtean (tatăl, Petrică), la un orăşean scutit (fiul lui Petrică, Mihai, trecut şi el la categoria roşilor[40]) care urcă la rangul de boier (fiii lui Mihai), devenind apoi domn (Antonie din Popeşti). O astfel de situaţie întâlnim rar în perioada anterioară.  

Revenind la personajele centrale ale cercetării noastre, în lipsa altor informaţii, putem presupune că Aranite şi fratele său, Miho, au venit din sudul Dunării în anii ’70 - ’80 ai secolului al XVI-lea, o dată cu domnia lui Mihnea Turcitul. 

* 

Aranite şi fratele său, Miho, au cumpărat mai multe ocini în Blagodeşti, ca şi în Grădiştenii din Vale şi Căşcioarele, toate fiind sate din judeţul Ialomiţa, aflate în apropierea oraşului Floci, principalul centru urban al acestei regiuni, amplasat aproape de gura de vărsare în Dunăre a râului Ialomiţa[41] şi de Vadul Oii, important loc de trecere spre Dobrogea. Satul Blagodeşti este menţionat din secolul al XV-lea, din 15 ianuarie 1467, când Radu cel Frumos confirmă mănăstirii Cozia drepturile pe care le avea în bălţile şi gârlele cu peşte ce se aflau la sud de Floci, „de la Săpatul, drept la Dunăre, dar pe apă şi pe Dunăre în jos, până la gura Ialovniţei”. Printre altele, călugării erau împuterniciţi să ia vamă şi perper de la toate bălţile lor, ca şi de la carele cu peşte de la Vlădeni, Corneni, Făcăieni şi Blagodeşti[42]. Satul era cu siguranţă mai vechi, numele său fiind de origine slavă; N. A. Constantinescu a încercat o explicare a acestui nume, spunând că vine din blago („bine”) şi din d1t0 („dar”)[43] – „cel bine dăruit” –, fiind posibil, la origine, numele unui personaj. Sufixul „eşti” desemna în vorbirea curentă şi pe urmaşii unui om[44], prin urmare, probabil, numele satului provine din numele familiei care l-a stăpânit iniţial, familie diferită însă de cea de care ne ocupăm. Menţiunea satului încă din secolul al XV-lea arată că avem de-a face cu o aşezare veche, formată cel mai sigur cu un secol mai înainte. 

În 1489, aflăm că o parte din Blagodeşti (partea numită a Lucşănesei şi a Stroiesei) era stăpânită de Drăghici din Mărgineni, fiul lui Staico, fost mare vistier, care a preferat să o schimbe cu Danciul, pentru o parte din Corneni[45]. Ulterior, aflăm că Drăghici nu cedase lui Danciul tot ce deţinea în Blagodeşti; ceea ce îi rămăsese va ajunge la mănăstirea Mărgineni în urma unei danii făcute în timpul lui Moise vodă de urmaşii săi, Calea vorniceasa, Udrişte postelnic şi Drăghici comis[46]. Mănăstirea Mărgineni va stăpâni această parte din Blagodeşti până în secolul al XIX-lea, stăpânirea sa aici fiind tulburată la început de judecăţi cu orăşenii din Floci. Încă din timpul lui Vintilă vodă, aceştia din urmă s-au plâns ca mănăstirea ar fi luat din moşia lor, având câştig de cauză. Radu Paisie a dat dreptate călugărilor, pentru ca orăşenii să câştige sub Petru cel Tânăr; situaţia s-a schimbat iar în favoarea călugărilor sub Mihnea Turcitul[47] şi, apoi, sub Radu Mihnea[48]. Explicaţia acestor certuri stă probabil în faptul că satul şi moşia Blagodeştilor se aflau în apropierea oraşului şi a moşiei Flocilor, la sud[49], problemele de hotar fiind astfel inerente. 

Cealaltă parte din Blagodeşti era stăpânită de alţi mici boieri şi de ţăranii din sat, unele din vânzările de ocini pe care aceştia încep să le facă în secolul al XVI-lea fiind înregistrate în documente păstrate până astăzi. În 1543-1544, aici apare ca deţinător de ocină jupân Colţea[50], în 1566, popa Ivan[51], după 1568, popa Tabac[52], iar în 1573, un anume Fătu, numit „cel Bătrân”[53]. În 1588, Dan şi Eremin, urmaşi ai lui Danciul pomenit la 1489, primeau întărire pentru părţile Lupşănesei şi a Stroiesei, pe care străbunicul lor le obţinuse cu o sută de ani înainte; cei doi se judecaseră în mai multe rânduri cu călugării de la Mărgineni, care însă pierd de fiecare dată[54]. Cu mănăstirea Mărgineni a continuat să se judece şi Miho portarul, fratele lui Hranite logofăt, dar de data aceasta Miho este cel care porneşte judecata; el afirmă că mănăstirea stăpânea în Blagodeşti numai o treime din sat şi nu jumătate. În urma cercetării actelor, şase boieri hotărăsc că dreptatea este de partea călugărilor, Radu Şerban întărindu-le ocina, potrivit obiceiului[55]. Miho mai apare ca martor la o înţelegere în 1609, apoi nu mai este pomenit în documente[56]. 

În timpul domniei lui Radu Şerban, se afirmă un alt membru al familiei Blagodeştilor, Gherghe armaşul. Prima informaţie certă despre el avem însă de la sfârşitul domniei amintite, la 22 ianuarie 1612, într-o scrisoare trimisă de Matias al II-lea către boierii şi căpeteniile oştirii din Ţara Românească, în care se promitea ajutor pentru Radu vodă Şerban, ce se confrunta cu Radu Mihnea, ce luase tronul de câteva luni. Cu această ocazie, alături de Leca postelnicul şi Grigore comisul, apare şi numele lui Georgio armaşul[57]. Gherghe a fost mare armaş în timpul lui Radu Şerban, însă, în această calitate, nu este pomenit în actele emise în timpul domniei acestuia. Ca fost mare armaş, el apare într-un act datat 24 ianuarie 1618, emis de Alexandru Iliaş, care îi întăreşte o ocină la Căşcioarele[58]. În aceeaşi calitate, îl întâlnim la 21 septembrie 1618[59] şi 20 august 1619[60]; ca simplu armaş, Gherghe figurează în numeroase alte documente. În primii ani ai domniei lui Matei Basarab, Gherghe apare ca vornic, fiind pus de domn alături de alţi boieri să cerceteze o moşie (1634)[61] şi o pricină de moştenire (1636)[62].  

La 28 ianuarie 1618, şase boieri luaţi pe răvaşe domneşti de Gherghe şi de un anume Drăghici cercetează o ocină cumpărată de Miho portar[63]. Câteva luni mai târziu, în septembrie, Gavrilă Moghilă îi întăreşte lui Gherghe nişte vecini din Blagodeşti, care fuseseră cumpăraţi de Miho, care aici apare ca unchi al lui Gherghe[64]. Gherghe este deci fiu al lui Hranite logofăt, Miho neavând urmaşi direcţi, moşiile sale rămânând pe seama fiilor fratelui său. Gherghe a fost căsătorit cu Anastasia cu care a avut numai fiice, pe Maria sau Marica, căsătorită cu Culea paharnic[65], şi pe Anca, căsătorită cu Lăudat comis[66]. Armaşul ştia să scrie cu litere latine, fapt explicabil prin posibilele peregrinări prin Transilvania, de pe vremea când îl slujea pe Radu Şerban. Pe un document din 1626, Gherghe semnează ca Georgis armas, în latineşte, acesta fiind însă singurul act cunoscut de noi în care îşi pune semnătura[67]. Deşi i se spune „din Blagodeşti” sau „Blagodescul”[68], Gherghe nu rezida în acest sat. Un document din octombrie 1628 îl prezintă în rândul martorilor: „din Blagodeşti, Gherghe armaş, care şade în sat la Drăgăeşti”[69]. Gherghe a preferat să stea pe această moşie a sa, din judeţul Dâmboviţa, numele său fiind însă legat de principala moşie a părintelui său, Blagodeştii, unde stăpânea o parte. 

Hranite logofăt a mai avut un fiu, Iane sau Ianiu, care apare în documente ca postelnic din Blagodeşti. Prima sa menţiune este tot din 1618, din 25 august, când apare ca martor la o tocmeală[70], calitate în care este prezent în mai multe acte emise între 1620 şi 1630, an după care nu mai apare, probabil deoarece murise[71]. 

Cel mai mic dintre fiii lui Hranite logofăt a fost Pătru portarul (Pătru Blagodescul[72], Pătru Portărescu[73]), care este amintit în izvoare abia din septembrie 1633, când apare ca martor alături de mai mulţi orăşeni din Floci, oraş unde se pare că s-a stabilit[74]. Pe unul din documentele în care apare ca martor, am identificat sigiliul său inelar; de formă ovală, acesta cuprinde în câmp, în plan central, un arbore, flancat la dextra de o pasăre cu o stea şi o lună deasupra, piesa de la senestra fiind ilizibilă[75]. În foarte multe cazuri numele lui Pătru este legat de cel al nepotului său, Hranite, fiul lui Iane postelnic[76]. Acesta este numit, de obicei, Hranite postelnicul din Blagodeşti[77] sau Hranite Blagodescul postelnic[78] sau chiar Hranite „din oraş”[79], pentru a-l deosebi de un alt Hranite, ce a trăit în aceeaşi vreme în Floci[80], fiind chiar judeţ al oraşului timp de mai mulţi ani[81]. Documentele de mai târziu ne sugerează o legătură de rudenie între cei doi Hranite, însă nu ne permit să identificăm cu precizie această legătură. 

Până în acest moment nu am putut desluşi decât evoluţia primilor membri cunoscuţi ai familiei Blagodeştilor, care par a fi boieri mai puţin semnificativi, ce s-au pus în slujba diverşilor domni care s-au perindat pe tronul Ţării Româneşti. Importanţa familiei iese la iveală pe măsură ce numărul izvoarelor care se referă la ea creşte, acestea reliefând un neam cu avere şi influenţă, care s-a înrudit cu mari familii boiereşti din ţară. Unul din puţinele documente care ridică vălul misterului relaţiilor dintre aceste mari familii şi Blagodeştii veniţi din sudul Dunării este cel din 5 noiembrie 1635 în care Matei Basarab întăreşte lui Stan logofăt şi soţiei sale, Stanca, ca şi lui Hranite, fiul lui Iane postelnicul Blagodescul, mai multe ocini (Boldeşti, Răsturnaţi, Drăgueşti, Periaţi, Tătarul etc) ce aparţinuseră Mariei Boldescu, soţia lui Grigore postelnicul. Aceasta murise fără urmaşi, iar moşiile ei au ajuns pe seama nepoatelor sale de soră, Stanca şi Maria (în 1635, Maria nu mai trăia, de vreme ce este pomenit fiul ei)[82]. O parte din moşiile amintite mai sus fuseseră obiectul unui alt document, din 10 ianuarie 1610, în care Radu Buzescu clucerul, în urma unei boli grave, hotărăşte ca aceste moşii să revină lui Fiera Grecianu logofătul şi Mariei Boldescu, rudele primei sale soţii, Stanca, fiica Velicăi din Boldeşti, care i le adusese ca zestre[83]. Stanca era sora lui Tatul logofăt, care la rândul lui, a avut drept fiice pe Maria Boldescu şi pe Stana, ce s-a căsătorit cu Fiera Grecianu[84]. Aceştia din urmă au avut copii pe Papa Grecianu, Stanca şi Maria, ultima fiind soţia lui Iane postelnicul şi mama lui Hranite Blagodescul postelnicul. Prin Maria, Iane s-a înrudit deci cu o veche şi puternică familie boierească, anume a boierilor din Greci, dar şi cu cea a boierilor din Creţuleşti, căci Stan logofătul, soţul Stancăi, sora Mariei, este Stan Creţulescu. Cum era firesc, Hranite a menţinut aceste legături de rudenie; în 1666, fiica sa Maria, apare alături de fraţii Creţuleşti, Radu mare logofăt şi Pădure postelnic, ţinând o ocină moştenită de la „moaşa lor”, Stana a lui Fiera logofăt[85]. 

Alături de ocinile rămase de la mătuşa mamei sale, Hranite Blagodescul a stăpânit mai multe moşii în jurul oraşului Floci, aici concentrându-se baza averii sale, pe care a căutat să o extindă neîncetat. Când a putut, a cumpărat ocini de la rudele sale, de la urmaşele lui Gherghe armaşul, cum a făcut în 1645, când a luat o ocină de 200 de stânjeni în Căşcioarele de la Maria, fiica lui Gherghe[86]. Încercările de a-şi mări domeniul nu au avut întotdeauna succes. În 1647, cealaltă fiică a lui Gherghe, Anca, împreună cu soţul ei, Lăudat comisul, reuşea să obţină de la Matei Basarab o întărire pentru o ocină din Blagodeşti ce aparţinuse surorii sale, ocină pe care Hranite pusese mâna deşi nu era volnic să facă asta[87]. S-au păstrat acte referitoare la alte cumpărături făcute de Hranite: în 1646, el cumpăra cu 294 de ughi 736 de stânjeni în Murgeni de la Leca al doilea pitar[88], iar în 1649 achiziţiona o ocină mai mică în Steanca[89] şi un loc de casă în Floci, „în capul podului”[90]. O altă metodă de a face rost de moşii era plătind dările unor ţărani şi obţinând în schimb ocinile acestora; în 1652, el plăteşte partea de miere şi de găleată a unui ţăran din Steanca, urmând ca într-un an să intre în posesia ocinii acestuia, în caz că nu îşi plătea dările[91]. Astfel, Hranite a strâns o avere destul de mare, ce i-a permis spre sfârşitul vieţii să ridice o mănăstire. 

Precum alţi boieri de frunte din ţinutul său, şi Hranite Blagodescul a răspuns cererilor domneşti de a participa la diverse cercetări sau judecăţi. În 1649, îl întâlnim alături de alţi cinci boieri în Floci, unde hotărăşte soarta unei moşteniri în faţa ispravnicului oraşului, Preda slugerul[92], pentru ca în 1650 să hotărnicească o moşie la Mătăseşti[93]. Ca om de vază al comunităţii, Hranite participă la diversele evenimente care marchează viaţa acesteia. În 1651, îl întâlnim la împăcarea pentru o moşie dintre Anghel, membru al patriciatului din Floci, şi egumenul Partenie de la mănăstirea Vaideei (de la Slobozia lui Ianache), împăcare cerută de domnul Matei Basarab[94]. Hranite avea şi slugi, oameni suficient de importanţi pentru a servi ca martori; Grozea, „sluga lui Hranite postelnic”, este martor la o danie făcută mănăstirii Flămânda[95]. 

În ceea ce priveşte familia lui Hranite, cunoaştem puţine lucruri concrete. Nu ştim cu cine a fost căsătorit; pe baza izvoarelor, presupunem că a avut cel puţin trei copiii. În 1649, întâlnim pe „jupan Aranete” şi fiul său, Gherghe, care cumpără zece stânjeni în Steanca[96]; în acest caz, credem că este vorba de Hranite Blagodescul şi nu de celălalt Hranite, judeţul, deoarece numele de Gherghe mai apare în familia Blagodeştilor; în plus, ştim că Hranite Blagodescul avea ocini în Steanca[97]. Despre Gherghe, fiul lui Hranite, nu mai avem, pe moment, alte informaţii[98]. Mai multe cunoaştem despre cele două fiice ale lui Hranite, Maria şi Mira. În 1653, ele apar cumpărând o ocină de 90 de stânjeni în Blagodeşti, pe care o adaugă la celelalte deţinute de tatăl lor în sat. În acelaşi act apare ca martor şi Franţa negustorul, cumnat al lui Hranite postelnicul, deci Hranite a mai avut o soră, despre care nu avem alte date[99]. Franţa făcea parte din negustorimea oraşului Floci, având ca frate pe Ghinea cojocarul; banii obţinuţi de cei doi din vânzarea mărfurilor erau folosiţi pentru cumpărarea de ocini, aşa cum făceau în 1651, când cumpărau ocini în Steanca[100]. Franţa a avut doi fii, Necula şi Ghinea, amândoi negustori, stabiliţi se pare în Bucureşti[101]. 

Hranite Blagodescul a căutat să îşi căsătorească fiicele în tradiţia părinţilor săi, alegându-le soţi din vechi familii boiereşti. Potrivit izvoarelor, Maria a luat drept soţ pe Cazan postelnicul, cunoscut mai mult după dregătoria de clucer, iar spre sfârşitul vieţii după cea de comis[102]. Cazan[103] se trăgea din marele dregător Tudoran din Aninoasa sau din Vlădeşti, rudă prin soţie cu doamna Stanca a lui Mihai Viteazul[104]. Doi dintre fiii lui Tudoran au deţinut mari dregătorii. Pârvu Vlădescu a fost mare vistier sub Constantin Şerban, în timp ce Badea Vlădescu a fost mare postelnic, mare clucer şi mare paharnic sub Grigore Ghica. Căsătorit cu Neacşa din Cepari, Badea a avut o fată şi şase băieţi, printre care şi Cazan[105]. L-am întâlnit pomenit pe Cazan ca ginere al lui Hranite Blagodescul destul de târziu, în 1666, când apare cu soţia sa, Maria, şi fiica, Ilinca, alături de verii dinspre Creţuleşti ai lui Hranite, Radu mare logofăt şi Pădure postelnic[106]. Cazan s-a stabilit în Floci, unde figurează ca martor în mai multe acte din a doua parte a secolului al XVII-lea[107]. 

Urmând cea de-a doua tradiţie a familiei, cea negustorească, Ilinca, fiica Mariei şi a lui Cazan, s-a căsătorit cu Arion, originar din Brăila[108]. Acesta însă nu era un negustor oarecare ci, după cum îl amintesc şi documentele, era „nepot al lui Badiu ot Brăila”[109], mare negustor brăilean, prieten al lui Matei Basarab, după cum îl aminteşte un document emis de marele domn în iunie 1633[110]. Potrivit lui I. Ionaşcu, Arion a fost fiul negustorului Iane, frate cu Badiu sau Badea, aici aflându-şi începuturile familia Arion, care s-a remarcat în secolele XVIII şi XIX[111]. Într-un act de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, Badea cumpără o ocină alături de ginerele său, Iane[112], prin urmare, este posibil ca Arion să fie fiul acestui Iane şi nu fiul unui frate al lui Badea. Cu Ilinca, Arion a avut un fiu, Dediul[113]. 

Ca zestre a soţiei sale, Arion a primit o parte din Blagodeşti, pe care a căutat să o extindă neîncetat, cumpărând ori de câte ori a avut ocazia de la vecini, majoritatea actelor de vânzare-cumpărare aflându-se astăzi în arhive, în fondurile Mănăstirilor Sfântul Ioan şi Radu-vodă din Bucureşti, în posesia cărora au intrat în cele din urmă. În 1674, Arion cumpără de la Dumitru Popoiascul[114], în 1677, de la Chirana, aflată în datorii[115], iar în 1701 şi 1703 ia ocinile lui Toader, Mihai şi Pavel[116]; de asemenea, cumpără sau deţine moşii în Răţeni[117] şi Degeraţi[118]. 

În afara Ilincăi, Cazan a mai avut se pare şi alţi copii. Izvoarele pomenesc în ultima parte a secolului al XVII-lea – prima parte a secolului următor pe un anume Frangulea din Floci. Numele nu reprezintă o noutate pentru oraşul de la gurile Ialomiţei. Un personaj purtând acelaşi nume, om important al comunităţii urbane, este des pomenit în prima parte a veacului XVII ca martor la diverse înţelegeri, vânzări sau cumpărări[119]. O înrudire între familia sa şi cea a Blagodeştilor a făcut probabil ca numele să fie preluat şi în aceasta din urmă, fiind dat de Cazan unui fiu al său. Dovada existenţei acestui fiu o avem într-un document târziu, din 1783, ce cuprinde hotărnicia moşiei Murgeni, ce fusese dată zestre Ilincăi de fratele ei, Frangulea, fiul lui Cazan clucer[120]. 

Identificarea acestui fiu al lui Cazan clucerul a deschis posibilitatea unor clarificări în direcţii mai puţin bănuite la începutul cercetării noastre. Revenind la Blagodeşti şi la moşia lor din satul cu acelaşi nume, câteva acte de la începutul veacului al XVIII-lea indicau ca unul din stăpânitorii de aici pe spătarul Mihai Cantacuzino, fiu al marelui postelnic Constantin Cantacuzino. La 7 mai 1701, şase boieri luaţi pe răvaşe domneşti, având în frunte pe Racoviţă mare portar în calitate de ispravnic, alegeau părţile din Blagodeşti ale lui Mihai Cantacuzino, ca şi pe cele ale jupânului Arion. Cum partea spătarului apare numită „moşia care-i iaste de zestre”, am ajuns la concluzia că acesta se înrudea într-un fel cu marele negustor din Floci[121]. Cercetările genealogice arată că spătarul Mihai Cantacuzino a avut trei soţii: Marga, Teodora şi Maria[122]. Despre a doua nu se ştie mai nimic, banul Mihai Cantacuzino scriind doar că era „sora Frangulii, ce era de o mică familie”[123]. Cum Frangulea era fiul lui Cazan clucerul, iar Mihai Cantacuzino avea moşie primită ca zestre în Blagodeşti, moşie aleasă aparte de cea a lui Arion, concluzia este una singură: Teodora era sora lui Frangulea şi a Ilincăi, fiind fiica Mariei şi a lui Cazan şi nepoată a lui Hranite Blagodescul postelnicul. Familia din care provenea nu era una „mică”, ci o familie înrudită cu mari şi vechi familii boiereşti din ţară, demnă deci a da o soţie unui Cantacuzin, cu care avea în comun şi originea sud-dunăreană şi folosinţa limbii greceşti. Banului Mihai Cantacuzino i s-a părut „mică” această familie deoarece în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când el a scris istoria familiei, aceasta devenise una de importanţă locală. Nu se cunosc urmaşi ai lui Mihai Cantacuzino şi ai Teodorei, aceasta murind probabil la o vârstă tânără. Cercetările arheologice efectuate la biserica nr. 1 din Floci au scos la iveală, în partea aflată la sud de altarul bisericii, mormântul cu inventar bogat al unei femei tinere (morm. nr. 6). Femeia pare a fi de neam ales, fiind îmbrăcată cu tunică cu cusături cu fir de argint şi având bijuterii din acelaşi metal preţios, dar şi din bronz. În mormânt a fost găsit şi un inel sigilar din argint, care cuprinde un cartuş cu literele greceşti ΦΡΓ, având deasupra un motiv decorativ ce imaginează o coroană. Inelul a fost atribuit cu temei unui Frangulea, locuitor din Floci[124]. În acest caz, putem emite doar o ipoteză şi, totodată, ne putem pune întrebarea: acest mormânt este posibil să aparţină Teodorei, soţia lui Mihai Cantacuzino spătarul, sau era al vreunei alte rude a acestui Frangulea? 

În a doua parte a secolului al XVII-lea, în regiunea Flocilor mai întâlnim pe un Hranite, frate cu Dumitru şi Vintilă, rudă sigură cu Arion şi Cazan clucer[125], dar pe care, datorită puţinătăţii izvoarelor, nu îl putem aşeza corect în arborele genealogic al familiei Blagodeştilor (poate nepot al lui Hranite postelnicul?). 

* 

Urmând exemplul altor boieri din ţară, dar şi din credinţă şi din dorinţa ca numele să-i fie pomenit şi după moarte, Hranite Blagodescul a ctitorit o mănăstire lângă Floci. Luând probabil denumirii locului pe care se afla, mănăstirea apare deseori în documente sub numele de Flămânda[126], câteva acte prezentând-o după numele ctitorului („mănăstirea lui Hranite Blagodescul”)[127] sau după hram („mănăstirea Vovidenia”)[128]. Mănăstirea se afla în apropierea oraşului Floci, „din sus”[129], „la Cătun”[130], lângă o gârlă desprinsă din Ialomiţa[131]. Radu Lungu afirma că mănăstirea era fortificată, fiind înconjurată cu un zid ce încă mai figura pe hărţi la începutul secolului XX. Zidul ar fi integrat lăcaşul în rândul altor mănăstiri cu rol strategic din regiune, precum Slobozia lui Ianachi sau Maxineni[132]. Afirmaţia nu este confirmată de situaţia de pe teren. 

Mănăstirea Flămânda din Ialomiţa nu figurează pe harta Ţării Româneşti întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino (mai exista o mănăstire Flămânda în Argeş); singurele lăcaşuri puse pe hartă de stolnic în această zonă sunt mănăstirea de la Slobozia şi schitul Gâdiliţi[133]. Ultimul se afla în apropierea Flocilor, unde alte izvoare pomenesc mai multe schituri şi mănăstiri. De altfel, cercetările arheologice efectuate în ultimele decenii în vatra oraşului Floci au evidenţiat urmele a trei biserici (numerotate ca atare, nr. 1, 2 şi 3). Biserica nr. 1 a cunoscut mai multe faze de evoluţie, ultima fiind cam de la jumătatea secolului al XVII-lea, biserica nr. 2 a aparţinut probabil unui complex mănăstiresc, fiind ridicată în a doua jumătate a veacului al XVI-lea[134], în timp ce despre biserica nr. 3 nu se pot spune multe. Câteva documente de la începutul secolului XVIII amintesc o biserică domnească în Floci. Un Mărgăritar al Sfântului Ioan Gură de Aur din 1691 poartă o însemnare potrivit căreia ar fi aparţinut preotului Bogoslav de la biserica domnească din Floci[135], iar un anume Gheorghe, cântăreţ la această biserică, scria un act la 1740[136]. Este posibil ca una din bisericile din Floci să fi fost restaurată de un domn din veacul al XVII-lea (Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu), luând astfel numele de „biserica domnească”; dacă s-ar confirma această ipoteză, Flocii ar fi ultimul dintre oraşele Ţării Româneşti despre care ştim că a deţinut o biserică domnească, toate celelalte având deja una. Radu Lungu a emis o altă ipoteză, legând biserica nr. 1 de un posibil complex de locuire domnească din oraş[137]. Această interpretare nu este fără temei, în condiţiile în care mai toate oraşele din sudul Carpaţilor trebuie să fi avut o cât de mică curte sau o casă domnească, precum şi o biserică aferentă, loc de rezidenţă al domnului, atunci când trecea pe aici; rămâne ca cercetările arheologice ulterioare să confirme sau să infirme această teorie. În biserica nr. 2, printre altele, s-a găsit şi un inel sigilar de argint care a aparţinut lui Cârstian cel Mare, un alt orăşean important, probabil ctitor al lăcaşului, ce a trăit în Floci la sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului următor[138]. În Floci, se mai aflau şi câteva metohuri ale mănăstirii Vatoped, anume mănăstirile sau bisericile Panaghia, Sfântul Nicolae (probabil Gâdiliţi, ce avea acest hram şi era, de asemenea, închinat la Vatoped) şi Sfântul Gheorghe[139]. Unul din aceste metohuri stăpânea în Floci, în 1609, nişte mori pe din două cu câţiva orăşeni[140]. Astăzi, plasarea pe teren a acestor din urmă lăcaşuri de cult este aproape imposibilă. 

La ridicarea mănăstirii Flămânda au participat şi alte rude ale lui Hranite, printre care s-a aflat şi Gherghe armaş, de vreme ce trupul său a fost înmormântat acolo. În 1664, Anca, fiica lui Gherghe, fiind „fără feciori”, face o danie la mănăstire, „fiind moşii noştri ctitori de înzidirea sfintei mănăstiri şi zăcându-le oasele tuturor acolo”[141]. Aceste cuvinte sugerează că iniţiativa ridicării mănăstirii a aparţinut probabil primilor membri ai familiei Blagodeştilor, însă Hranite postelnicul a fost cel care a dus-o la capăt, legând numele noului lăcaş de al său. Deoarece mănăstirea apare cu consecvenţă în izvoare după 1650, credem că finalizarea construcţiei ei a avut loc în anii ’40 ai secolului al XVII-lea. Nici urmaşii lui Hranite nu s-au lăsat mai prejos, înzestrând sau renovând lăcaşul. Un act din 1699, ce se referă la o moşie a mănăstirii aflată într-un litigiu, pomeneşte pe Cazan clucerul, ginerele postelnicului, ca fiind ctitor la mănăstire din 1661, în timp ce Arion negustorul, ginerele lui Cazan, era ctitor din 1672[142]. Despre Arion, un document din 1740 spune că a „zidit din temelie” mănăstirea[143], prin urmare este posibil ca marele negustor să fi refăcut clădirea lăcaşului, afectată de vreo inundaţie, cum deseori se întâmpla la gurile Ialomiţei, de vreun cutremur sau de atacurile tătarilor şi turcilor[144]. În 1688, pentru a pomeni pe strămoşii săi şi ai soţiei sale, Arion a pus o piatră în pronaosul bisericii mănăstirii ce purta următoarea inscripţie: 

„Y(isus) N(azarit1n0) ](ar0) Ï(udeï), Y(isu)s H(risto)s / Nica, Pom(e)ni G(ospo)di / Eno, Aranite /. V| l1t ZRKQ, m(e)s(e)](a) m(a)rt(ïe) , dn0 C, aceas(ta) s(fân)ta / pe(a)t/ră au făcut jupan Arion sin Eno” [145]. 

În afara locurilor din Blagodeşti dăruite de familia ctitorilor, mănăstirea a beneficiat de danii de mai mică importanţă de la boiernaşi locali sau de la preoţi, ţărani înstăriţi şi orăşeni din Floci. În urma acestor danii, mănăstirea a obţinut ocini în judeţul Ialomiţa, în Sufleni[146], Bădeni[147], Bucşa[148], Costeni[149], Şelari [150] şi în dealul Flocilor (vii)[151], dar şi în judeţul Săcuieni, în dealul Vispeştilor (vii)[152], ca şi case în oraş, în Floci[153]. Averea mănăstirii s-a mărit şi prin cumpărarea de moşii, precum în Răţeni[154], Costeni[155] şi Poiana[156], sau prin împrumutul unor sume de bani, pe care egumenii le dădeau în schimbul unor ocini puse zălog[157]. 

Avem informaţii doar despre doi egumeni ai mănăstirii Flămânda, amândoi destul de longevivi în funcţie. Primul a fost Macarie, egumen de la început până după 1674, când l-am întâlnit ultima oară[158], pentru ca apoi să-i urmeze Gherasim, egumen de la sfârşitul secolului al XVII-lea (după 1686)[159] până după 1731[160]. 

După moartea lui Arion negustorul, mănăstirea a rămas sub patronajul familiei acestuia. După moartea fiului lui Arion, Dediul, la 8 ianuarie 1740, soţia acestuia, Maria, precum şi fiii săi, Dumitraşco, Toma şi Mărgărit, au hotărât să o închine la Muntele Athos, la mănăstirea Ivir. Flămânda este numită acum „schitişor […] înzestrat cu moşii şi cu vii şi cu alte dichise”, de administrarea întregii averi urmând să se ocupe nastavnicul mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti, metoc al Ivirului, care a primit şi toate actele de proprietate[161]. Gestul închinării Flămândei la Ivir şi la Radu Vodă se poate explica ori prin faptul că familia urmaşilor lui Arion nu îşi mai permitea să o susţină, în condiţiile în care negustoria din oraşul Floci nu mai mergea la fel de bine ca în secolul anterior, oraşul fiind afectat de războiul ruso-austro-turc din anii 1735-1739, ori prin bunele relaţii dintre familia lui Arion şi egumenul de la Radu Vodă. Înclinăm spre prima variantă, deoarece, câţiva ani mai târziu, în 1745 şi 1747, Maria şi fiii ei vindeau egumenului mănăstirii Mislea ocinile de la Căşcioarele, deţinute de familie încă din timpul lui Mihai Viteazul, motivul fiind nevoia de bani[162]. În scrierea sa referitoare la istoria Ţării Româneşti, banul Mihai Cantacuzino amintea că în Floci erau două biserici de piatră şi două de lemn; mănăstirea de lângă oraş nu mai este amintită, probabil deoarece ori nu mai funcţiona, ori nu mai prezenta importanţă[163]. 

Soarta mănăstirii Flămânda este strâns legată de cea a centrului urban lângă care se afla. Deoarece acesta se depopulase, în 1768, Alexandru Scarlat Ghica a hotărât să dăruiască mănăstirii Sfântul Spiridon din Bucureşti jumătate din moşia sa (2000 stânjeni), cealaltă parte (2167 stânjeni) fiind lăsată pentru hrana orăşenilor şi a slujitorilor domneşti[164]. Războiul ruso-turc din 1768-1774 a dat oraşului o grea lovitură, luptele desfăşurate în zonă şi retragerea turcilor transformându-l în ruine; astfel îl găseşte Bauer[165]. La 18 iunie 1779, Alexandru Ipsilanti poruncea ispravnicilor judeţului Ialomiţa să aleagă pe unul din mazilii judeţului, pentru a strânge venitul din ceea ce mai rămăsese din moşia domnească a Flocilor[166], pentru ca în 30 septembrie acelaşi an să decidă dăruirea acestei părţi mănăstirii Mărcuţa. Oraşul vechi era depopulat, de vreme ce actul se referă la locuitorii de pe vechea silişte a „târgului Oraşului”, care sunt scutiţi de clacă[167]. Lângă Flocii din epoca medievală, pe o altă vatră, s-a încercat refacerea oraşului, tentativă nereuşită. După 1815, aşezarea de aici, un simplu sat, nu a mai purtat denumirea de Oraş sau Floci, ci de Piua Petrii[168]; în anii 1840-1850, încă se mai ţinea în acest loc un obor, frecventat doar vara şi toamna de negustori[169]. Nu ştim dacă mănăstirea Flămânda a dispărut odată cu oraşul sau a continuat să mai funcţioneze o vreme. La întrebările din chestionarul lui Odobescu (1873), învăţătorul A. Popescu din comuna Giurgeni răspundea că la locul numit „Flămânda”, la mică distanţă la apus de oraş, se mai găseau ruinele a trei schituri[170]. 

* 

În concluzie, putem spune că familia Blagodeştilor este originară de undeva din sudul Dunării, venind în Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Destul de repede, fiind şi cunoscători de carte, au intrat în slujba domnească, obţinând venituri pentru a se înzestra cu moşii. Intrând în relaţii matrimoniale cu alte familii boiereşti, Blagodeştii s-au împământenit, intrând astfel în elita socială a vremii, păstrându-şi totodată legătura cu originile, mai ales pe cale onomastică. Multe din numele purtate de membrii familiei, mai ales de cei din primele două generaţii, au rămas de factură sud-dunăreană. Astfel, întâlnim pe lângă nume de origine albaneză, precum Aranite/Hranite, multe nume greceşti sau cu formă greacă: Miho, Gherghe, Frangulea, Ghinea, Iane şi Mira[171]. Acordarea de astfel de nume poate sugera că familia se grecizase sau era în curs de grecizare în momentul venirii în Ţara Românească. Interesant este mediul în care a evoluat această familie. Pe de o parte, îi întâlnim alături de mari boieri din vechi familii din ţară (din Greci, din Creţuleşti sau din Vlădeşti), pe de alta intră în rudenie cu membri ai noii mari boieri, mai apropiaţi de Blagodeşti prin originea levantină (Cantacuzinii). De asemenea, Blagodeştii au relaţii cu mari negustori din oraşele de la Dunăre, din Flocii Ţării Româneşti, dar şi din Brăila aflată sub stăpânire otomană, limba de comunicare dintre aceştia fiind nu atât româna, cât mai ales limba greacă. Blagodeştii sunt deci un bun exemplu de familie venită la nord de Dunăre, care a reuşit să avanseze atât din punct de vedere social, cât şi economic, având pentru mai bine de un secol un rol important în regiunea în care s-au stabilit (Ialomiţa), ca şi în oraşul în jurul căruia au gravitat (Floci). Descifrarea istoriei unor astfel de familii ne permite să înţelegem mai bine societatea Ţării Româneşti a secolului al XVII-lea. 

Laurenţiu Rădvan

Boyars, citizens and monasteries in and around the town of Floci (16th-18th century). Secrets of a less popular boyar family

The author focuses on the "Blagodeşti" family, of Albanian ancestry, and probably descendants of the Aranites who fought the Ottomans south of the Danube in the 15^th century. Documents point to certain kinfolk settling at the end of the 16^th century in the town of Floci area (on the Danube), Wallachia, where they begin amassing wealth and climbing the “social ladder”: Aranite logofăt (chancellery official with minor duties), wrote princes decrees in 1585; Miho, his brother, became a mare portar (official holding legal office in Wallachia), under the rule of Mihai Viteazul, settling disputes related to land possession; Gheorghe Blagodescul, son of Aranite logofăt, became a mare armaş (official with military and law enforcement duties) under Radu Şerban. Apparently, the most important member of the family was Hranite Blagodescul postelnicul (lower-ranking official), whose descendants married into major boyar families, such as the Vlădescu, and later even the Cantacuzino: Teodora, second wife of Mihai Cantacuzino spătarul (official with military duties) was the daughter of Maria and Cazan <Vlădescu> clucerul (official with financial duties) and the niece of Hranite Blagodescul postelnicul. It is likely that the prominent lineage of the Blagodescu, to which there was added the wealth and the status acquired over time in Wallachia, have made way for such intermarriages between major families of the country and the emergence of a line of descent which, upon first consideration, seems relatively insignificant. Hranite Blagodescul has also founded a monastery near the town of Floci, Flămânda, which was then subordinated to the monastery of Ivir, Mount Athos (1740). A more comprehensive insight into the history of such families will grant us a better understanding of the Wallachian society in the 16th and 17th centuries.