Introducere în istoria medievală şi pre-modernă a Iaşilor

(mic fragment)

 

de Laurenţiu Rădvan

 

Apărut în vol. Iaşi – memoria unei capitale, coord. Gh. Iacob, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2008, p. 11-46 (cu ilustraţii la p. 47-64).

 

Începuturile şi numele oraşului

[... ...]

Descoperirile de ceramică şi produse metalurgice arată că la începutul secolului al XIV-lea, aşezarea ce se afla la Iaşi a intrat într-o fază pre-urbană. Pe valea Bahluiului, au apărut două oraşe, Iaşi şi Hârlău. Numele dublu purtat de Hârlău (Civitas Bachlovia) arată că, iniţial, principalul târg al văii era în oraşul de pe cursul superior, nu în cel din vale. În Moldova şi Ţara Românească mai multe văi de râuri au un oraş ce deserveşte cursul superior şi un altul pentru cursul inferior. Între cele două exista un raport de complementaritate economică, deoarece deserveau zone cu specific diferit. Dacă facem comparaţie între oraşele care au apărut pe valea aceluiaşi râu (Argeş – Piteşti, Baia – Roman, Piatra – Bacău), se observă că mai vechi sunt cele din amonte (Argeş, Baia, Piatra), situaţie ce pare să fie valabilă şi în cazul Hârlău – Iaşi, cu precizarea că cele două au făcut parte din formaţiuni politice diferite. Faţă de aşezările similare de la Baia, Suceava, Siret şi, probabil, Hârlău, Iaşii aveau handicapul situării mult spre est, aproape de Prut, la marginea zonei controlate de mongoli, motiv pentru care procesul de urbanizare a cunoscut o evoluţie mai lentă, finalizându-se spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Acest proces a fost grăbit de instalarea aici a unei curţi şi de venirea unor grupuri de colonişti.

Printre cele mai mari discuţii le avem în jurul datei când oraşul a fost menţionat pentru prima dată, precum şi în jurul numelui acestuia. S-au vehiculat mai mulţi ani, printre care şi 1395, ce este prezent pe o inscripţie din biserica armeană Sf. Maria, refăcută în 1803. O bună parte din specialişti contestă validitatea acestei inscripţii, pentru că armenii consemnau trecerea timpului după calendarul lor, ce începe la anul 551 al calendarului gregorian[1]. Deşi inscripţia este probabil falsă, acest lucru nu înseamnă că armenii nu erau deja prezenţi la Iaşi la sfârşitul secolului al XIV-lea. Ei erau deja sosiţi şi în alte oraşe ale Moldovei, unde ridicaseră deja biserici, după cum arată actul de înfiinţare a episcopiei armene de la Suceava din 1401[2]. Mai găsim menţionat oraşul în izvoarele ruseşti. Dintre acestea, Letopiseţul I de la Novgorod, cu versiunea Sinodală, cea mai veche, scrisă probabil în intervalul 1387-1396 la Kiev, cuprinde o listă cu numele a 358 de oraşe din Rusia şi regiunile învecinate. Această sursă arată că la sfârşitul secolului al XIV-lea în ţinuturile „româneşti” existau deja o serie de oraşe, din care este relevant să reproducem în ordinea şi cu numele din original pe cele ce ţineau la acea vreme de Moldova: Cetatea Albă - la gura Nistrului, Cernă (Cerna sau Czarnigrad), Târgul Iaşilor - pe Prut, târgul lui Roman - pe Moldova, Neamţ, în munţi - Piatra lui Crăciun, Suceava, Siret, Baia, Ţeţina, Colomeea, Cetăţuia - pe Ceremuş, Hotinul - pe Nistru[3]. Autorii principalelor monografii despre Iaşi consideră eronată citirea numelor “Cernă şi Târgul Iaşilor pe Prut” şi propun forma Kern'c0sk\i torg na Prute re]e (“târgul Cernăuţilor pe Prut)[4], în timp ce alţi autori merg pe varianta: Kern0 's0cîi torg0 na Prut1 r1]1, adică „târgul iaşilor [alanilor] negri, pe râul Prut”[5].

În acest caz, lista face referire la două oraşe diferite, dintre care unul este Iaşi. Celălalt centru urban este Cerna, un oraş ce s-a aflat la gura Nistrului, identificat şi pe unele hărţi de la finele evului mediu (Cetatea Neagră – Mauro Castrum?)[6]. Semnificativ este faptul că un autor din afara spaţiului moldav a considerat toate aceste aşezări oraşe, ceea ce arată că ele aveau la acea vreme cel puţin un statut pre-urban, dacă nu chiar urban (Siret, Baia). Analiza dispunerii lor din punct de vedere geografic, arată că informaţiile de care autorul dispunea sunt corecte. De la sud la nord, cu mici erori, de înţeles pentru cunoştinţele din epocă, oraşele sunt amintite exact în felul în care se aflau pe hartă. Pornind de la menţiunile din această listă, Giurescu considera că oraşele Moldovei ar putea fi datate chiar pentru perioada anterioară întemeierii statului[7]. Nu putem merge atât de departe cu afirmaţiile, în nici un caz pentru toate oraşele menţionate în listă. Ca o observaţie, lista nu face nici o menţiune despre oraşele din partea de sud a Moldovei: Bârlad Vaslui, Bacău sau Trotuş şi nici nu menţionează vreun oraş din Ţara Românească. De fapt, exceptând porturile de la Dunăre şi mare, din tot teritoriul dintre Siret şi Nistru singurul oraş menţionat este Iaşi. Acesta apare deci sub forma „Târgul Iaşilor, pe Prut”. Identificarea greşită a râului este de înţeles, de vreme ce oraşul este situat pe Bahlui, la câţiva kilometri de Prut. Celelalte două râuri pomenite în act, Nistru şi Moldova erau mult mai mari şi mai cunoscute decât Bahlui.

Toţi istoricii sunt de acord că anul 1408 reprezintă data cea mai sigură pentru prima pomenire a aşezării. Asupra acestui act nu planează nici un fel de semn de întrebare. După ce a negociat cu reprezentanţii negustorilor din Liov, Alexandru cel Bun a emis pentru aceştia la 6 octombrie 1408 un amplu privilegiu comercial, care reprezintă de altfel prima menţiune a mai multor oraşe ale ţării, majoritatea pomenite aici pentru că găzduiau vămi. Lista lor este mult mai completă şi mai precisă decât cea de la Kiev: Hotin, Cernăuţi, Siret, Dorohoi, Iaşi, Tighina, Cetatea Albă, Roman, Neamţ, Bacău, Bârlad, Trotuş, Baia. Se adăuga vama de la Moldoviţa şi vama principală a ţării, din oraşul de reşedinţă al domnului, Suceava. Vama de la Iaşi apare în contextul comerţului cu teritoriile locuite de mongoli: „Iar cine merge cătră ţinutul tătărăsc, pentru 12 cântare, în Suceava o rublă de argint, în Iaşi 30 de groşi şi în Cetatea Albă o jumătate de rublă de argint. Iar cine nu merge la Cetatea Albă va da la Tighina ca şi la Cetatea Albă [...]. Iar pentru 100 de oi, în Suceava 60 de groşi, iar în Iaşi 30 de groşi, iar în Tighina 30 de groşi. Aceasta este vama celor ce se duc la tătari”[8]. Nu întâmplător, vama aceasta este pusă în legătură cu tătarii. Pe la Iaşi treceau două variante principale ale „drumului moldovenesc”, cea care venea de la Hotin, pe valea Prutului, şi cea care venea de la Suceava, prin Hârlău. De la Iaşi, negustorii aveau de ales, după cum arată şi privilegiul, să meargă spre mongoli, ori prin Tighina, ori prin Cetatea Albă. Comerţul cu mongolii furniza atât negustorilor polonezi, cât şi celor moldoveni, produse orientale foarte căutate în acea perioadă. La puţin timp, cresc în importanţă drumul care venea dinspre Transilvania, prin Bacău, Roman şi Târgu Frumos, şi cel care de la Iaşi pleca spre sud, prin Vaslui şi Bârlad. Toate aceste drumuri se reuneau în marea intersecţie de la Iaşi, unde domnul a fost obligat să instaleze o vamă, ce îi aducea venituri bune. Cum majoritatea celorlalte vămi fuseseră aşezate în aşezări ce erau în curs de urbanizare, nici Iaşii nu făceau excepţie de la această evoluţie.

[... ...]

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, regiunea în care se află Iaşii a intrat sub autoritatea domnilor Moldovei. În această perioadă, aici funcţiona un târg, loc de schimb al produselor din zonă sau aduse pe drumurile ţării, fapt ce a determinat domnia să stabilească un punct vamal. Dacă existenţa aşezării este dovedită de numeroase descoperiri, urmele cele mai vechi ale curţii datează din prima parte a secolului al XV-lea, din timpul lui Alexandru cel Bun[9]. Din 1434 această curte este atestată şi de documentele interne[10]. Cercetarea în întregime a situ-lui pe care s-a ridicat reşedinţa lui Alexandru este astăzi împiedicată de construcţii moderne (Palatul Culturii)[11], astfel că ipoteza existenţei unei curţi sau cetăţui mai vechi va trebui să mai aştepte până va fi confirmată arheologic. Şi la Argeş, Târgovişte şi Bucureşti, mult timp s-a crezut că reşedinţele domnilor datează cel târziu din secolele XIV-XV, până când extinderea săpăturilor a arătat că trebuie să mergem cu datarea cel puţin cu un secol mai înainte. Curţile mai noi s-au suprapus celor vechi[12]. Credem deci în prezenţa unui centru de putere anterior şi la Iaşi, deoarece curtea a reprezentat nucleul ce a generat urbanizarea, topografia oraşului fiind în mod cert influenţată de poziţia acesteia[13]. Principalele străzi ale oraşului pornesc şi se opresc la curte şi în funcţie de poziţia curţii s-au stabilit pieţele şi cartierele. Doar prezenţa pe locul curţii a unei construcţii mai vechi explică modul în care s-a stabilit topografia zonei centrale.

Alături de populaţia autohtonă, la Iaşi au venit şi grupuri de colonişti. La nord-vest de curte, s-a descoperit ceramică cenuşie, asemănătoare cu ceramica găsită la Suceava, Bacău sau Roman, precum şi mai multe locuinţe ce dovedesc o locuire destul de intensă[14]. Ca peste tot în Moldova, tipul de ceramică descoperit la Iaşi este atribuit unor meşteri germani. Ei s-au aşezat nu departe de curte, în capătul dinspre Uliţa Mare al Uliţei Vechi. Aveau o stradă proprie şi o biserică[15]. Probabil ei au ocupat la început şi zona viitoarei biserici Trei Ierarhi. Ceramica cenuşie descoperită aici datează tot din a doua parte a secolului al XIV-lea şi aparţine aceluiaşi grup de colonişti de origine germană[16]; pe măsură ce comunitatea catolică s-a restrâns, această zonă şi-a schimbat proprietarul (probabil în a doua jumătate a secolului al XVI-lea). Comunitatea germană era destul de importantă de vreme ce a trimis reprezentanţi la conciliul de la Konstanz, după cum am arătat mai sus. Pe o latură a Uliţei Vechi s-a stabilit şi o comunitate de armeni, grupată în jurul unei biserici. Germanii şi armenii au fost deci aşezaţi aproape de curte, în locuri unde în a doua jumătate a secolului al XIV-lea era teren liber.

Nu avem suficiente informaţii pentru a afirma dacă grupurile de colonişti s-au instalat la Iaşi printr-un proces de locatio, precum la Baia, Siret şi, probabil, Cotnari sau Suceava. Probabil au venit conduşi de un lider şi au primit un privilegiu, care le acorda libertatea de a-şi practica cultul şi de a-şi ridica o biserică. Fără aceste libertăţi este greu de crezut că ar mai fi venit. Primii domni ai Moldovei au încurajat colonizarea în târgurile ţării, pentru că vedeau peste tot în jur (Ungaria, Polonia) că prin acest proces aşezările respective se dezvoltau şi, totodată, le aduceau şi venituri. Noii-veniţi erau buni meşteri şi negustori şi contribuiau la creşterea economică, fapt deja vizibil la Baia sau Siret. Printr-o situaţie asemănătoare trecea Ţara Românească, unde cele mai vechi şi mai mari oraşe (Câmpulung, Argeş, Târgovişte) se dezvoltaseră cu ajutorul coloniştilor[17].

Descrierile de mai târziu ale oraşului atestă existenţa a două pieţe centrale care, probabil, au fost la origine unite. Una din ele s-a dezvoltat în faţa zidurilor curţii, fiind un spaţiu public de afişare a puterii domneşti (loc de judecată sau de aplicare a pedepselor)[18]. Piaţa principală a oraşului, cea care ne interesează aici, a rămas la est de curte, unde izvoarele pomenesc în secolul al XVII-lea Târgul de Jos. Aici este atestată o Uliţă Rusească[19]; prin urmare „ruşii” sau rutenii, armenii şi saşii s-au stabilit cu toţii cât mai aproape de curte, fapt ce sugerează o anumită planificare. Modul în care întâlnim aceste grupuri în oraş arată că stăpânul aşezării, care era domnul, le-a permis să se aşeze aici, instalarea lor fiind deci una organizată. Probabil, restul oraşului era locuit de români. În legătură cu românii se ridică primul semn de întrebare: care era biserica lor? Biserica de lângă curte era a domnului. În zona de la est de curte există astăzi numai două biserici, ce ar fi putut îndeplini funcţia de biserici ale comunităţii ortodoxe: Sf. Lazăr şi Barnovschi. Datele actuale arată însă că acestea au fost ridicate în secolele XVII-XVIII, fiind ctitorii domneşti[20]. O altă variantă de identificare ar veni de la o biserică ce astăzi nu mai există. Între Uliţa Rusească şi Uliţa Veche se afla Uliţa Sf. Vineri, ce şi-a luat numele de la biserica cu acest hram ce exista aici înainte de 1610. Acest lăcaş a fost ridicat pe o latură a pieţei principale a oraşului[21], care făcea legătura între cele trei străzi mari[22]; aici se intersectau două din drumurile ce veneau în oraş, cel dinspre Hotin şi cel dinspre Cetatea Albă sau Vaslui[23]. Piaţa mai purta şi numele de „dricul” târgului; cum cuvântul „dric” are şi sensul de răscruce de drumuri reunirea aici a drumurilor amintite justifică folosirea acestui termen[24]. Cele trei străzi sunt relativ paralele, sugerând din nou o planificare[25].

Identificarea bisericii Sf. Vineri drept cea mai veche biserică ortodoxă din zonă se loveşte de informaţiile oferite de primele documente care o amintesc, ce susţin ridicarea ei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea [26]. O însemnare de pe un manuscris din secolul al XV-lea face referire la un alt lăcaş de cult, o mănăstire (Adormirea), însă datele păstrate nu indică nimic cert legat de poziţia acesteia; probabil era în afara sau la marginea oraşului (Biserica Albă a Mitropoliei?), ca majoritatea mănăstirilor ortodoxe din acea epocă[27]. Doar realizarea unor săpături arheologice extinse, acolo unde mai este posibil, sau descoperirea în arhive a unor acte noi poate dovedi dacă bisericile din centrul medieval al oraşului succed unor lăcaşuri de mai înainte.

Indiferent dacă biserica Sf. Vineri e mai veche sau nu, uliţa acesteia este cu siguranţă veche. O vechime mare are şi Uliţa Rusească, ce pare să fi apărut ca o stradă secundară faţă de Sf. Vineri. Acest lucru se vede din faptul că e paralelă cu aceasta; diferenţa dintre cele două este dată şi de faptul că Uliţa Sf. Vineri pornea din faţa curţii şi a bisericii Sf. Nicolae, în timp ce Uliţa Rusească are unul din capete în dosul curţii. Probabil, poarta ce exista spre această stradă în secolele XVII-XVIII nu exista în secolul al XV-lea, căci incinta curţii era separată de oraş printr-un şanţ[28]. Pe această uliţă s-au aşezat negustori veniţi din afară („ruşii”), atraşi de potenţialul comercial al aşezării de aici. A treia stradă, Uliţa Veche, a apărut la marginea aşezării, o dată cu instalarea coloniştilor. Nu credem că Uliţa Veche este prima din oraş pentru că nu porneşte de la curte, ci din Uliţa Mare, cu care formează un unghi aproape drept. În ceea ce priveşte Uliţa Mare, în jurul anului 1400 exista, căci mărginea cartierul catolic şi ducea la cuptoarele olarilor de pe locul de azi al Pieţei Unirii şi spre ieşirea dinspre Păcurari[29]. În fine, din Uliţa Mare s-a desprins Uliţa Săsească ce va face legătura cu o stradă ce s-a dezvoltat paralel cu strada mare, Uliţa Ciubotărească[30]. Toate acestea duc la concluzia că axele principale ale vechiului oraş au fost Uliţa Sf. Vineri şi Uliţa Mare. De la acestea s-a format şi apoi extins oraşul.

Prin urmare, la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului următor, aşezarea de la Iaşi era formată din mai multe zone, fiecare locuită de o comunitate etnică, ce avea biserică proprie. Nici unul dintre grupuri nu era majoritar, fapt ce nu este neobişnuit. În toate oraşele vechi ale Moldovei existau numeroşi străini, saşi, armeni, ruteni sau unguri, ce s-au alăturat românilor. Ca târgul local de la Iaşi să devină cu adevărat „târg”[31], adică oraş („după percepţia domnului şi a cancelariei), mai erau necesari doi paşi: 1. o suficientă dezvoltare economică; 2. un statut privilegiat. Actul din 1408 şi cercetările arheologice ne confirmă că aşezarea crescuse economic şi profita de deschiderea spre comerţ a ţării. În ceea ce priveşte privilegiul, izvoarele păstrate nu ne oferă nici o sugestie legată de cine l-a acordat şi în ce condiţii. Probabil este vorba de acelaşi Alexandru cel Bun, care a acordat şi privilegiile de la Vaslui şi Bârlad[32]. Acest domn a fost interesat să susţină dezvoltarea oraşelor din Ţara de Jos, care se aflau puţin în urmă faţă de cele din nord-vestul ţării. Cum vechiul privilegiu nu s-a păstrat, la fel ca la aproape toate oraşele din Moldova şi Ţara Românească, identificarea felului în care a fost acordat, dar şi a conţinutului său, nu se poate face decât printr-o abordare comparată.

Presupunem că privilegiul dat comunităţii din Iaşi unifica statutul diferitelor grupuri etnice din oraş, pe care le-a adus la acelaşi nivel. Domnului i-a fost uşor să facă acest lucru, pentru că cei aşezaţi aici erau cu toţii supuşii săi, aşezarea fiind pe o moşie domnească (vămile erau numai în aşezări domneşti). Toţi locuitorii deveneau astfel oameni liberi, cu dreptul de a-şi alege un şoltuz şi pârgari ca reprezentanţi. Şoltuzul primea puterea de a-i judeca pe orăşeni, o componentă majoră a auto-determinării comunităţii. Ca simbol al acesteia, comunitatea primea şi dreptul de a avea un sigiliu. Moşia din jurul aşezării era dată locuitorilor cu drept de folosinţă, domnul păstrând un drept superior de stăpânire, la care va apela mai târziu când va dori să facă danii. Fără aceste drepturi, a căror existenţă ne este confirmată ulterior, oraşul nu s-ar fi putut dezvolta firesc. Prin acest proces au trecut majoritatea oraşelor din Europa Centrală şi Iaşii nu puteau face excepţie.

[... ...]

 

Evoluţia oraşului de la 1408 până la domnia lui Alexandru Lăpuşneanu

[... ...]

Instituţii şi organizare. Moşia oraşului

[... ...] 

Întinderea oraşului

[... ...]

Populaţia oraşului; ocupaţiile locuitorilor

[... ...] 

Curtea domnească

[... ...]

Biserici şi mănăstiri

[... ...]

Alte clădiri de seamă

[... ...]

Războaie, distrugeri şi molime

[... ...]